În România, lucrurile bune și utile au devenit treptat anormale și, în consecinţă, ilegale. Acum le redescoperim!

În timpul rezidențiatului meu remarcasem o preocupare deosebită pentru reintegrarea pacientului psihic în mediul profesional și social. Astfel că existau în țară multe centre de reabilitare, cu servicii de ergoterapie.
Cu toate că nu exista formare în terapie ocupațională, personalul medical organiza din proprie inițiativă activități destul de interesante și variate. De cele mai multe ori, fondurile proveneau direct din contribuţiile personale ale medicilor. Nu existau bugete speciale, dar medicii se descurcau, și unii dintre ei erau deosebit de ingenioși; uneori se făceau contracte oficiale cu diverse fabrici, ateliere etc. și pacienții puteau obține și mici venituri. Ca medic rezident am vizitat multe spitale cu ocazia conferinţelor de psihiatrie, de la care rezidenţii erau, marea majoritate, nelipsiţi. Mă impresionase, de exemplu, la Socola, faptul că persoanele internate puteau lucra în editura proprie a spitalului, unde se tipăreau cărți, sau în salonul de coafură și frizerie care îi deservea atât pe pacienţi, cât și personalul. La fel, la Gătaia, în județul Timiș, exista o sală de spectacole foarte frumoasă, iar pacienţii jucau în spectacole de teatru, de poezie, dansuri etc. De altfel, și în Spitalul „Gheorghe Marinescu“, o zi pe săptămână se proiectau filme artistice în amfiteatru, mergeam și noi, și pacienții a căror stare clinică le permitea. Am văzut multe filme bune atunci.
La Ojasca era un paradis, dacă erai internat acolo, puteai să alegi să lucrezi fie în agricultură, pomicultură, fie la crescătoriile de nutrii, de cai, de iepuri… în timp ce la Voila, artterapia atinsese performanțe extraordinare.
După 1990 am beneficiat de repetate schimburi de experiență în Olanda, iar acolo, în orice secție de psihiatrie din spital sau din afara lui existau servicii de terapie ocupațională; ele erau conduse de persoane cu pregătire specială, respectiv o facultate cu durata de 4 ani. Devenită șefă de secție în 1995, am încercat împreună cu colegii să organizăm și noi ceva similar, și anume, activități de tipul artterapiei, dansterapiei, grădinărit, tenis de masă etc. În 2006, cu ocazia unei expoziţii, așa cum obișnuiam, am avut un invitat oficial. Au fost prezentaţi pacienții-artiști care și-au expus lucrările, ei vindeau lucrările la prețuri simbolice celorlalţi pacienţi și echipei, care participa, majoritatea lucrărilor fiind însă donate secției (de altfel, living-ul secției se îmbogățise cu foarte multe picturi și gravuri pe care le avem și acum); cu banii strânși, pacienții își puteau apoi cumpăra în continuare vopsele, cartoane etc.
Noi eram cu toții (personal și pacienţi) foarte mândri de eveniment, așa că am fost foarte surprinși aflând pentru prima dată în 15 ani de activitate că este „ilegal“ ce facem: „Trebuie să vă opriți cu chestiile astea!“. Și ne-am oprit, de tot, de atunci. De altfel, și volumul de muncă în plan administrativ a crescut foarte mult, timpul pentru activități nu prea mai există, spațiile s-au ocupat cu paturi, personalul angajat nu mai face față unor sarcini suplimentare, iar voluntari pregătiți sunt greu de găsit și de integrat în activitatea secţiei.
Din aprilie 2016 au apărut însă normele de aplicare a Legii sănătății mintale, care precizează că fiecare structură de psihiatrie trebuie să ofere minime servicii medicale, printre care și programe de terapie ocupațională.
A fost nevoie să treacă 10 ani ca să ne dăm seama că terapiile sunt utile pacienţilor?
Întrebările sunt acum: cu cine să lucrezi, neavând specialiști normați, și unde, în ce spații? Pe de altă parte, o spitalizare de nouă zile, conform indicatorilor DRG, nu permite aproape nici un fel de terapie coerentă. 
Dar psihiatrul, indiferent de condiții, trebuie să încerce să-și facă meseria. Depinde cum și la ce nivel de stres. Oricum, el răspunde.

Prof. dr. Cătălina Tudose
Redactor-șef