PSIHIATRIE - ARTĂ - CULTURĂ

Narcisismul superior: Alexandru Macedonski

 Upper narcissism: Alexandru Macedonski

First published: 18 iunie 2018

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/Psih.53.2.2018.1788

Abstract

The reference to DSM-5 for the nine criteria that the narcissistic personality disorder involves, also to various Romanian and English dictionaries of synonyms for the semantic range that narcissism covers, invites the case of Alexandru Macedonski, satisfying criteria 1-5, to finally infer, on the basis of bioethical rather than strictly medical reasons, that one could speak of a high narcissism.

Keywords
Alexandru Macedonski, creativity, narcissistic personality disorder, high narcissism

Rezumat

Recursul la DSM-5 pentru cele nouă criterii pe care le presupune tulburarea de personalitate narcisică, de asemenea recursul la diverse dicţionare de sinonime, române şi engleze, pentru a defini aria semantică pe care o acoperă termenul de narcisism, îndreptăţeşte ca la „cazul Alexandru Macedonski“, care îndeplineşte criteriile 1-5, să se folosească, din raţiuni nu doar medicale, ci şi etice, sintagma de narcisism superior.

Tulburarea de personalitate narcisică (301.81–F60.81), un „tipar excesiv de grandoare“, generat din nevoia intensă de a fi admirat şi însoţit de non-empatie, este inclusă de DSM-5(1) în grupul/clusterul B, alături de tulburările de personalitate antisocială, tulburările borderline şi histrionică, toate propunând o personalitate teatrală, emotivă sau haotică/necontrolată, care îndeplineşte cinci (sau mai multe) dintre următoarele nouă criterii: 1) are un sentiment exagerat al importanţei de sine, amplificându-şi realizările şi talentele, aşteptându-se să fie recunoscut ca superior fără a avea realizări pe măsură; 2) este preocupat de fantezii privind succese nelimitate, putere, strălucire, frumuseţe sau dragoste ideală; 3) crede că este special şi unic, că poate fi înţeles numai de persoane speciale sau cu statut înalt şi că poate fi asociat numai cu persoane sau instituţii importante; 4) are mereu nevoie de admiraţie excesivă; 5) are sentimentul că este îndreptăţit să obţină anumite favoruri, având aşteptări nejustificate să fie tratat într-un mod special sau ca ceilalţi să se conformeze automat regulilor sale; 6) are tendinţa de a profita de relaţiile interpersonale, exploatând alte persoane pentru binele personal şi pentru a obţine avantaje; 7) este lipsit de empatie, fiind incapabil să recunoască sau să identifice sentimentele şi nevoile celorlalţi; 8) adesea îi invidiază pe ceilalţi sau crede că este invidiat de ei; 9) are comportament sau atitudine arogantă, de superioritate. Narcisicului i se vor asocia cuvinte precum:

1) grandomanie, megalomanie, infatuare, fudulie, îngâmfare, semeţie, trufie, vanitate, suficienţă, fală, scrobeală, băţoşenie, vedetism; grandoman, megaloman, infatuat, fudul, semeţ, îngâmfat, trufaş, vanitos, suficient, fălos, scrobit, băţos, orgolios, prezumţios, falnic, înţepat, închipuit;

2) fantasmagorie, Fata Morgana, castel pe nisip, închipuire, nălucire, vedenie, aiureală, bazaconie, elucubraţie; fantasmagoric, bizar, ciudat, fantezist, năstruşnic, straniu, abracadabrant;

3) singularizare, insolitare, distingere, delimitare, evidenţiere; special, deosebit, singular, extraordinar, aparte, insolit, original, inegalabil, incomparabil, neasemuit, neîntrecut;

4) grandilocvenţă, pompă, emfază, afectare, preţiozitate, incitare, aţâţare, zădărâre, întărâtare; grandilocvent, pompos, preţios, umflat, retoric, emfatic, teatral, histrionic, provocator;

5) egolatrie, egotism, îndreptăţire, legitimitate, competenţă; îndreptăţit, întemeiat, îndrituit, legitim, motivat, competent, egolatru;

6) exploatare, asuprire, năpăstuire, căpătuială, profit, beneficiu; căpătuit, profitor, exploatator, asupritor, beneficiar;

7) non-empatie, nesimţire, insensibilitate, nepăsare; nesimţitor, insensibil, flegmatic, impasibil, rece, indiferent, nepăsător;

8) invidie, pizmă, ciudă, pică, ranchiună, pornire, pizmuială; invidios, pizmaş, pizmuitor, ciudos, ranchiunos;

9) aroganţă, superioritate, impertinenţă, insolenţă, necuviinţă, neobrăzare, măgărie, neruşinare, sfruntare, morgă, tupeu, înfumurare, superbie, făloşenie; arogant, impertinent, insolent, ireverenţios, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, sfidător, ţanţos, botos.

Se mai menţionează în DSM-5 că la personalitatea narcisică vom întâlni un tipar stabil/rigid de trăiri interioare şi de comportament care deviază puternic de la normele din spaţiul cultural dat în cel puţin două (sau mai multe) dintre următoarele patru domenii: 1) cogniţie (modul în care este perceput şi interpretat sinele, alte persoane şi evenimente); 2) afectivitate (amploarea, intensitatea, labilitatea şi caracterul adecvat al răspunsului emoţional); 3) funcţionare interpersonală; 4) control al impulsurilor.

Visuri de mărire (criteriul 1)

Sentimentul că e ca nimeni altul al lui Alexandru Macedonski (1854-1920), crede Adrian Marino, i l-ar fi transmis chiar arborele său genealogic, nemaiîntâlnit în literatura română. Bunicul Dimitrie şi unchiul Pavel au urcat în Ţara Românească din sudul Dunării, repetând întocmai „transhumanţa“ lui Ştefan Mincio şi a lui Stoian, bunicul şi tatăl lor, care urcaseră din Serbia, de asemenea prigoniţi de otomani. Străbunicii au şi murit în războiul ruso-turc. Dimitrie şi Pavel s-au strămutat la nord de Dunăre. Pavel, care s-a vădit mai apoi a fi şi poet, şi-a continuat totuşi migraţia, căci era, la urma urmelor, un mercenar. Dimitrie s-a aşezat mai temeinic însă, după însurătoarea cu Zoe Papasoglu, dintr-o familie de negustori greci din Oltenia. După proverbul că aşchia nu sare departe de trunchi, fiul lui Dimitrie, Alexandru, a îmbrăţişat cariera armelor şi, împletind-o cu aceea – la fel de primejdioasă pe atunci – a politicului, a sfârşit prin a dobândi gradul de general – primul general din Armata Română. O legendă, preluată de familie, lasă a se înţelege că ar fi fost otrăvit, ori din răzbunare, ori din rivalitate. Abia trecuse de cincizeci de ani, şi lăsa în urmă patru copii rezultaţi din căsătoria cu Maria Fisenţa-Pârâianu, care se trăgea din două familii de boieri olteni, cu rădăcini în veacul al XVII-lea(2). Viitorul poet, Alexandru Macedonski, avea cincisprezece ani când i-a murit tatăl, dar nu a dat semne că ar fi fost traumatizat – îşi era suficient sieşi. Narcisicul se iubeşte pe sine, nu are nevoie de interpuşi, de „dorinţi triunghiulare“; de multe ori, ca să-şi demonstreze că merită să fie iubit, îşi confecţionează chiar o aură de legendă. Astfel, de parcă „antecedentele heredo-colaterale“ n-ar fi şi aşa îndestulătoare, Macedonski îşi gravează pe „un baston cu încrustări de fildeş“(3) numele şi titlul său de nobleţe: „Alexandru Macedonski, Mareşal al literaturii române“ – după ce pune în circulaţie şi „o versiune abracadabrantă a strămoşiei sale“, că ar coborî dintr-o spiţă polonă care a domnit în Lituania şi s-ar înrudi cu „familia princiară de Biberstein, una dintre cele mai puternice de pe Rin“, că Heraldica Poloniei din Biblioteca imperială de la Viena atestă această obârşie, reflectată de altfel în armăria familiei Macedonski, identică cu armăria principilor Biberstein-Rogala-Geiadeski. Poetul, pur şi simplu, se hrăneşte din autoiluzionare, vânează himere şi se ambiţionează să le trăiască efectiv. Nu ne mai miră că soţia „s-a întâmplat“ să fie coborâtoare din două familii vechi boiereşti, Ralet-Slătineanu, cu origini care se pierd în veacul al XVII-lea, poate şi mai adânc(2). Narcisicul – spunem la masculin, pentru să sunt şanse de până la 75% să fie bărbat – se însoţeşte cu persoane de rang asemenea şi pretinde că „părintele are puterea să transmită, să proiecteze fătului calitatea ce i-o voieşte“. Macedonski, de pildă, va proiecta copilului său „talentul picturii“(4). Poate printr-un joc al sorţii, că altfel nu putem lua în seamă aşa o bazaconie, prezicerea se adevereşte pentru Alexis.
 

Figura 1. Alexandru Macedonski
Figura 1. Alexandru Macedonski

Vânătoarea de himere (criteriul 2)

Chiar când să plece în „goana după aur“ şi „castele de Spania“, narcisicul, ca orice meşter tacticos, îşi cheamă în ajutor tot ceea ce crede că l-ar stimula. Înainte de „epoca salonului din str. Dorobanţi nr. 23“, când inspiraţia o va declanşa roşul-închis, în strada Dreaptă, prin 1883, stăpânitor era „albastrul draperiilor, canapelelor şi fotoliilor“. Se detaşa un albastru-închis, dă mărturie Traian Demetrescu, „în mijlocul gamei de culori şi nuanţe ce răsăreau din felurite obiecte şi tablouri, prinse de păreţi sau răspândite pe mese, prin colţuri ori pe etajere“(5). Pe strada Povernei, în 1896, Tudor Arghezi vede mereu pe masă „o cutie de tutun deschisă tuturora“(6). Pe strada Frumoasă nr. 42, prin 1897-1898, Ştefan Petică zăreşte, printre crizantemele „care-şi suspină parfumul deasupra tuturor, (...) mici obiecte de artă, tablouri şi nimicuri scumpe, (...) ca în evlavia mistică a unui templu vechi. (...) Lumina care cade din candelabru se nuanţează, se atenuează şi ia afinităţi subtile, asemeni unui apus de soare într-un veac de decadenţă“(2). Pe strada Rafael, în 1905, în capul mesei tronează maestrul sub o lumină difuză răspândită de o lampă de petrol(7). Pe strada Telegrafului, în 1909, pe masa rotundă din centru se află „o oală de pământ plină de tutun“(2). Chiar şi în zilele mai puţin faste deci, tutunul nu lipseşte. Poate şi pentru a împrăştia rigiditatea oricărui început, Macedonski oferă discipolului de alături „tabachera de fildeş albăstrui“, care apoi trece din mână în mână până se întoarce mai mult goală. Poetul îşi răsuceşte atunci şi el o ţigară şi se învăluie cu voluptate în fumul ei(8); fuma mult, dintr-o „ţigaretă mai lungă, groasă, cu sidefuri încrustate în eben, o ţigaretă din Orient căreia orientalii îi zic «imomea»“. Sorbea „adânc, cu nesaţiu, din divinul narcotic“, pe când „privirile îmbătate se pierdeau în nourul transparent de fum albastru ce-i înconjura figura“ – părea atunci „un paşă, visător şi voluptuos“(9). „Atât de trebuincios acelora care visează şi scriu“, tutunul nu se termina niciodată în casa lui Macedonski – era oferit într-o oală mare de pământ şi, în zilele mai faste, în „trei chisele înţesate, galbene ca chihlimbarul“(10). Fumul des şi înăbuşitor(11) îi învăluia apoi pe cenaclişti, mereu atenţi la vorba „dulce, liniştită şi cizelată“ a amfitrionului(12), la beţia lui imaginativă. Ei se desprind treptat din realitate şi se înalţă în lumea autoiluzionării şi a himerelor – transfigurarea îi poartă până la „castelele din Spania“: „În colţ tăcut de vreo Sahară / Castele-aş pune să-mi zidească, / Şi scuturat de-orice povară, / Aş ridica spre ceruri scară“. Şi Macedonski, asemeni iscusitei Şeherazada, începe să-şi depene fanteziile: un pistolet silenţios de buzunar cu aer lichid, un dispozitiv foarte simplu prin care o barcă ori o corabie s-ar deplasa în contra curentului în virtutea unui perpetuum mobile(7), un proiect de perfecţionare a vagonului de dormit prin construcţia unei căzi sub bancheta compartimentului(2), un aparat de stins coşurile prin „simpla atingere a unei sârme ce e adusă în interiorul odăii de la înălţimea exterioară a coşului“(13), un vapor cu aburi uriaş care să navigheze între Oceania, Pacific şi Dreadnought(2); în fine, exploatarea epocalei descoperiri a sidefului artificial, realizată de Nikita(14). Aproape inepuizabilă, „cunoaşterea prin intenţiune“ generează şi teorii despre constituţia materiei ca „energie compactă“, despre eter şi electricitate, despre lumina care „numai prin lovirea de atmosfera terestră şi numai prin şoc şi frecare“ devine lumină, şi numai „prin captare“ şi „cădere pe o picătură lichidă“ devine piatră preţioasă; despre mecanica cerească ce s-ar sprijini pe „picioare fluide şi trepidante de lumină strălucitoare“, despre forma corpurilor cereşti care n-ar fi toate rotunde, despre pluralitatea lumilor, despre revoluţiile planetare care s-ar lega de degradările succesive ale „Ideii absolute“, de fapt ale „energiei“ care trece prin „cinci zone intermediare, corespunzătoare regnurilor“, până la „starea de jos, plumburie“(2). Împins de vocaţia visului, narcisicul transfigurează programatic realitatea, fără a o pune totuşi „între paranteze“, într-un fel de joc de-a şoarecele cu pisica.
 

Figura 2. Hotelul Imperial şi Cafeneaua Kubler (1910)
Figura 2. Hotelul Imperial şi Cafeneaua Kubler (1910)

Nevoia de stil (criteriul 3)

Coşmarul lui Macedonski e de a nu fi cumva confundat cu un oarece „burtă-verde“(15). Se agită, de aceea, pentru „păstrarea eului împotriva celorlalte euri“, pentru „osebirea unei fiinţe de o altă fiinţă“, căci firea fiecăruia, făcută „să-şi apere entitatea“, cată a nu fi „ştirbită de tirania celor numeroşi“(16). Fie, ca exemplar pilduitor, Prinţul renascentist, „fiu de stăpânitor autocrat“, a cărui „expresiune sufletească“ sparge „cercurile de oţel ale îngustimilor, aripile simţirei şi ale cugetării sporindu‑i-se, lărgindu-i-se, (...) visul său îmbrăţişând din ce în ce mai mult cerul şi pământul – ce este pământesc şi ce este suprapământesc“(17). În acord cu acest ideal de individualitate stilizată, Macedonski nu se amestecă decât în cercurile „oamenilor subţiri“ şi la masă se înfruptă cu gelatină(18), „faţa chihlimbarului topit“, care „tremură pe farfurii de porţelan, aşezate pe tăvi de argint, acoperind tocăturile de cărnuri împănate cu fel de fel de mirodenii“(19) – acompaniată fiind această gelatină cu icre negre, trufandale şi fructe, cu vin de Falerno într-o cupă de Murano. Dacă „stilul e omul“, atunci poetul poate fi deja asociat cu rafinamentul delectabil şi luxuriant, îmbrăcămintea asociindu-l mai departe cu dandismul extravagant şi totuşi agresiv. Martori diverşi ne descriu monoclul „insolent“ al maestrului, redingota lui „cenuşie şi strânsă pe talie, cu mari reveruri de mătase“ sau „cu nasturi până sus – ţeapănă şi neaderentă“, din pricina trupului „uscăţiv şi scheletic“(3). Gulerul cămăşii albe e „drept şi foarte scrobit“; cravata-plastron îi acoperă „toată deschizătura jiletcii“(7), înfoiată fiind „ca un jabot de dantelă“. „Cravăţile, (...) largi, bogate, uneori în formă de fundă, alteori înfăşurate ca un fular de câteva ori în jurul gâtului, (...) din mătase tare şi multicoloră, din brocart sau alte ştofe“(3), atrag numaidecât privirea, cu atât mai mult cu cât faldurile cad „simetric peste jiletcă“, în mijloc fiind înfiptă „o mare piatră de ametist falsă“. Completează această ţinută de stradă un „demi-joben cenuşiu“ ori, spre senectute, o „pălărie moale, gri-închis, cu borurile largi şi lăsate în jos“, un „feutre en bataille“ sau mai degrabă un sombrero(20). La serbări şi ceremonii de gală, Macedonski îmbracă o „redingotă napoleoniană, de catifea neagră sau cenuşie, pantaloni gri, înguşti, cu sous-pieduri de mătase, ghete de lac cu nasturi, jiletcă albă, cu gulere şi manşete scrobite, o cravată mare – de mătase, de catifea, de stofă grea, viu colorată, desfăşurată şi strânsă în falduri“(9,21). O deplasare savant calculată între zone de lumină şi curenţi de aer stă să pună în valoare „reflexele inelelor sale, grele, cu mari camee“, totuşi contrafăcute – de asemenea, poate, jocul olfactiv al miresmelor răspândite de cosmeticele, unguentele, gelurile şi parfumurile stropite din belşug pe mâini şi obraji, de pomada din „ceară neagră“ de pe mustaţa răsucită „în chibrit, (...) cu vârfurile subţiate şi ridicate în sus“, ca doi spini negri(3,22,23). Floarea cumva ostentativă de la reverul butonierei ne face atenţi la aceste efluvii poate că programatic obraznice, distonante şi de prost gust – pe Eminescu, „fizionomia de frizer“ a lui Macedonski îl va fi oripilat! Lui Macedonski însuşi însă, agresivitatea senzorială de orice fel, nu doar vizuală ori olfactivă, îi va fi priit, el ţinea cu orice preţ să-şi sublinieze singularitatea, stilul propriu pe care îl haşura prin raportare la differentia specifica mai degrabă decât la genus proximus.
 

Figura 3. Macedonski, Mircea Demetriad şi alţi discipoli, la cafeneaua Bulevard
Figura 3. Macedonski, Mircea Demetriad şi alţi discipoli, la cafeneaua Bulevard

Setea de adulaţie (criteriul 4)

De o revistă care să adune în societatea din jurul ei „oameni de gust“ (id est, „lăutari“) are trebuinţă un narcisist. În ianuarie 1880, Macedonski scoate revista Literatorul, al cărei scop programatic e „lupta pentru lumină“ şi, nu mai puţin, eradicarea „burtă-verdismului“(24). Pentru vizibilitate mondenă, societarii, împărţiţi în „onorifici“ şi „activi“, vor vărsa cotizaţii anuale de 20 şi 10 lei, stipulaţiuni arborescente prevăzând diplome periodice şi medalii aniversare, astfel: „onorificii – medalii de bronz, activii – medalii de argint, preşedinţii – medalii de aur“. Comitetele judeţene – cu membri, secretar, vicepreşedinte şi preşedinte – au a veghea la propăşirea societăţii şi vor da seamă Comitetului general din strada Colţea nr. 50(25). Critica emanând dinspre revistă se cade a fi „optimistă şi bună cu producerile celor de tot tineri“, căci „a dezbrăca pe un suflet de avânt este a-l nimici. (...) Mai bine să scape 10000 de vinovaţi decât să piară un singur nevinovat“, declară ritos magistrul, care îşi arogă un aer de misionar. Altfel spus, critica se cuvine a fi „o formă de iubire“, Macedonski nefiind „dintre acei oameni care-şi fumează tutunul singuri“, care „îşi tac impresiunile“ şi „se bucură singuri de ele“. Dacă se iveşte un june „în mijlocul burgheziei (filistine) şi ticăloşiei generale“, el trebuie sprijinit şi povăţuit „cu toate armele în dotare“, revista punându-i la dispoziţie înrâurirea pe care o are în cercurile intelectuale(26).
 

Figura 4. Caricaturi ale vremii înfăţişându-l pe Alexandru Macedonski, realizate de Nicolae Petrescu-Găină
Figura 4. Caricaturi ale vremii înfăţişându-l pe Alexandru Macedonski, realizate de Nicolae Petrescu-Găină
Figura 5. Calea Victoriei într-o zi de duminică de la începutul secolului XX
Figura 5. Calea Victoriei într-o zi de duminică de la începutul secolului XX



Se vede dar bine că „spiritul critic“ nu intră în calcul; când e să se aplice asupra unor potenţiali emuli, laudele magistrului sunt nemăsurate, el comunicându-ne în primii cinci ani ai Literatorului că Traian Demetrescu e „un copil meşter“, Carol Scrob degajă „un farmec dulce şi nespus“, Mircea Demetriad e „shakespearian“, Donar Munteanu e „un poet gigantic“ şi un „maestru necomparabil“, Al.T. Stamatiad, e „un foarte mare poet“, iar Dumitru Karnabatt e „marele poet de după războiul mondial“. Dinspre partea cealaltă, replica atinge cote aiuritoare în aceiaşi cinci ani ai Literatorului: Theodor M. Stoenescu (1883) îl numeşte pe magistru „capul poeziei sociale“, Ion I. Trutzescu (1883) îi vede desluşit „coroana gloriei“, Dumitru Şt. Roşianu (1883) declară că „suferinţa [l-a] sfinţit nemuritor“, Mauriciu Vechsler (1882) îl consolează cu predicţia că „la [el] nu pot ca s-ajungă cuvintele unor pigmei“ şi că „viitoarea [lui] mărire n-o sfarmă“ nimeni, Mihai I. Toncescu (1884) îl zăreşte deja „în ceruri de mult încoronat“, Antonia Elvira (1882) „nu-l cunoaşte, dar îl iubeşte, nu-l ştie, dar şi-l doreşte“, preşedintele comitetului din Craiova (1882) îl omagiază de Anul Nou cu, în cuvintele unui Macedonski de-a dreptul extaziat, o „admirabilă cadră de atlaz alb, pe care se află cusute, cu litere de fir, următoarele cuvinte făcând un cerc: «Onoare ţie, fiu al poeziei şi al literaturii». (...) În centrul cadrului, cusute de asemenea în litere de fir, iar de jur împrejurul broderiilor, aleargă o coroană de frunze de catifea verde, împestriţate cu perle. Pervazurile ce închid geamul tabloului, a cărui înălţime şi lărgime este de aproape o jumătate de metru, sunt de stejar şi constituiesc prin sculpturile lor, cu delicateţe lucrate, o rară operă de artă.“ Mai departe, Carol Scrob (1882) se minunează în faţa „inspiraţiei nocturne“ a poetului(27), Ion N. Iancovescu (1882) închină o odă ochelarilor magistrului(28), iar alţi admiratori se extaziază în faţa ochilor săi pe care nu-i văd că-s totuşi miopi, ori a picioarelor sale pe care nu le văd că-s de tot strâmbe. Discrepanţe din acestea fireşte că nu întârzie să atragă vigilenţa revistelor umoristice, care îl acoperă cu o ploaie de insulte şi ironii pe giovinotul Macedonski, zis şi „Contele de Geniadevski“, sau „Alecuţă Mucea-Donski“. Ghimpele (1877) va persifla „mustăţile lui, pliseurile lui, toate duhorile lui şi picioarele strâmbă-lemne“ – în 1874 deja, uneori sub semnătura lui I.L. Caragiale, lua în râs „picioarele [lui] strâmbe“, modestia sa „proverbială“, geniul său „măreţ“, vorba lui „pe nas“. „D-o dulceaţă de caracter extremă, tânărul Aamsky are darul d-a scrie-n poezie – dar... carte ceva scrie? a-nvăţat abecedarul?“, se întreabă retoric Caragiale, el revenind la fel de zeflemitor odată cu lansarea volumului Excelsior, sortit unui straşnic viitor din moment ce-şi împarte numele cu săpunul Excelsior, balonul Excelsior şi baletul Excelsior. În revista satirică Moş Teacă (1893), lui „Macabronzes“ (după volumul său de versuri franceze Bronzes) i se făceau dedicaţii de genul „Marelui, neimitabilului şi deliciosului poet, purtătorul de şoşoni, galoşi şi dătătorului de selipuri literaro-decadente, care şi-a făcut studiile de mic prunc la Paris“; pe acelaşi „Macabronski“, Moftul român (1893) şi-l închipuie despuiat, cu o harfă în mâini, cu joben pe cap şi cu mustăţile pomădate. Dar narcisicul, egolatru şi oarecum resemnat să-şi atragă invidii, rămâne cumva impenetrabil, căci, o spune Macedonski încă în 1882, „cea mai mare glorie la care poate atinge un om în mijlocul contemporanilor săi este de a fi calomniat“(29).
 

Figura 6. Alexandru Macedonski (dreapta), Alexis Macedonski (mijloc) şi Oreste Georgescu
Figura 6. Alexandru Macedonski (dreapta), Alexis Macedonski (mijloc) şi Oreste Georgescu


Imunitatea i-o asigură maestrului cenaclul de sâmbătă seara cu ale sale „tămâieri“; „tratamentul de susţinere“ continuă însă la cafenele diverse – el cu un şvarţ înainte, ciracii cu ce se întâmplă pe masă. Locul de adunare e întâi cafeul Elysée, apoi cafeneaua Fialkovski de pe Calea Victoriei(22); prin 1897 se mută la Café Boulevard(30); prin 1900-1901, aşa-zisa grupare a intelectualilor trece la cafeneaua Kübler, sub Hotel Imperial(31). În atmosfera vie şi colorată a cafenelelor, Macedonski se simte în largul lui, teatralitatea sa stârneşte elogii şi provoacă euforie. Mereu în centrul atenţiei, el se încarcă necontenit de vervă. Se lasă îmbătat de cuvinte, perorează, „causeria“ e mai vioaie aici decât oriunde. „Boema lui Macedonski“, apreciază Adrian Marino, e deja consacrată prin 1908-1909, când orarul e cumva invariabil. „Către ora 4“, el poate fi găsit la berăria Jubileu – „până pe la 7“, când pleacă la Durieu, la sediul Sobraniei, o asociaţie a băutorilor de vinuri fine. De aici se mută la Curcă, pe Calea Victoriei(2)... Comeseni diverşi ne povestesc la unison că magistrul avea la cafenea masa lui obişnuită, către care se îndrepta glonţ, fără a mai fi poftit cu ploconeli inutile. Se aşeza sigur pe el, iar chelnerul îi şi aducea serviciul de ceai. Îşi lua o ceaşcă şi, „cu mare băgare de seamă“, turna lichidul fierbinte prin strecurătoare. După ce sorbea de câteva ori, îşi scotea ţigaretul de fildeş şi începea să fumeze cu „un zâmbet fin şi iluminat“(32-34). Alteori, el comanda o cafea, în care turna un pahar întreg de lichior(32) – era deja gata să asculte „colindătorii“, cu laude care să-i mângâie amorul propriu şi să-i întreţină aprins sentimentul mereu însetat de grandoare.

Voinţa de putere (criteriul 5)

Narcisicul nu concepe altfel decât să facă el însuşi regulile jocului, asumându-şi ab initio rolul de „mascul alfa“ pe care emulii i-l atribuie necondiţionat, într-o aliniere docilă. Iniţierea neofitului, un fel de incursiune în „irealitatea imediată“, începe din chiar clipa când el deschide uşa casei cu balcon şi etaj din Calea Dorobanţi nr. 23. E sâmbătă seara şi ziua se îngână deja cu noaptea. În coridorul îngust e însă întuneric şi noul intrat s-ar înţepeni în vreun colţ dacă „luminiţa de la capătul tunelului“ nu i-ar călăuzi paşii şovăielnici. E un felinar aprins, „ca un far în beznă“, care îl vesteşte pe George Bacovia, bunăoară, că tocmai a păşit „într-alt tărâm“ şi, mai prozaic acum, că panta scărilor e abruptă. Cu tensiunea deja mărită, intrusul mai are de străbătut un vestibul, înainte de a intra în salon şi a lua pulsul locului. În faţa ferestrelor inutile cad în falduri „draperii grele de catifea roşie“, pereţii sunt acoperiţi de tapet şi, din loc în loc, de tablouri şi flori moarte, „legate mănunchi“(35). Cum se intră în dreapta, un portret mare al lui Macedonski, pictat de Alexis, parcă face „onorurile“(36). Îşi aşteaptă conclavul şi întăresc misterul zece fotolii adânci de jur-împrejur, „cu rezemătoarele drepte“, cu „două şipci încrucişate în loc de tăblii laterale“, cu perniţe stacojii îmbrăcate în pluşuri groase şi roşii. Cum se intră în stânga, o canapea „drapată într-un brocart greu“ se continuă cu o vitrină cu mai multe compartimente îngrămădite cu bibelouri şi porţelanuri. Pe masa din mijloc, drapată de asemenea în roşu, ard „policandre cu trei braţe, pe console aurii“. Lumina „pâlpâitoare şi roşiatică“ a lumânărilor parcă-i făcută şi mai difuză de o candelă roşie care licăreşte anemic, atârnată pe un perete. „Roşul dă viaţă, sângele e tot roşu în fiinţe“, mărturiseşte magistrul(37). Este într‑adevăr nevoie de ceva care să sugereze viaţă, câtă vreme abundenţa de brocart şi tapet din decor sugerează mai curând nefiinţa. Aşa, cel puţin, se ambiguizează atmosfera, cu „semiobscuritatea lăptoasă“ a sfeşnicelor de la un „altar îmbâcsit de mirodenii“, cu fumul albastru de ţigară, cu ceaţa din văzduh; în fine, cu tronul incredibil care se prefigurează în ceaţă, înalt şi îngust, din lemn sculptat, străjuit de un baldachin cu ciucuri, înconjurat de un basorelief cu sclipiri metalice şi acoperit cu mătase galbenă, o pernă cu franjuri de asemenea galbenă, adăugând oarece moliciune lemnului gol. La tron duceau două trepte aşternute cu un covor care venea „tocmai din capătul celălalt al salonului“. Pe o consolă din dreapta veghea vestalic bustul de bronz al poetului, sculptat de F. Storck, restul ansamblului fiind construit de Alexis şi soţia sa Solaro, sub îndrumarea nemijlocită a magistrului(38), care, prin figuraţia „vagă şi noroasă“ a plăcilor tronului, o închipuia pe „Thalassa arzând la marginea mării“(39). Pe tron fireşte că urca doar Macedonski, în clipele privilegiate, nicicum rare, când dădea curs, cu o uşoară cochetărie, invitaţiilor stăruitoare ale cenacliştilor, nerăbdători să-l audă scandându-şi versurile „tărăgănat şi declamator ca la Comedia Franceză“(21), „cu glas de bronz puţin dogit“(40), cu „inflexiuni grave şi sepulcrale, de bariton“, cu „refrenele căzând solemn ca nişte limbi grele de pendul“(23). „Eram puternic împărat: / Prin sufletească poezie, / Prin tinereţe, prin mândrie, / Prin chip de înger întrupat. / Mi se-mplinea orice dorinţă, / Era o lege-a mea voinţă; / Râdeam de orice duşmănie... / Prin sufleteasca poezie / Domneam de soartă ne-ncercat. / Eram puternic împărat“. Versuri dintr-acestea, fără multe alte detalii în plus, sunt suficiente ca să impună un diagnostic de tulburare de personalitate narcisică (301.81 – F60.81).

Din motive mai curând etice decât medicale(41,42) şi pornind de la „cazul Macedonski“, se impune a detaşa o subcategorie, „narcisismul superior“, cu mutaţiile semantice aferente. Narcisicul superior, aşadar, va fi un idealist inofensiv, mânat de candoare şi deopotrivă de egolatrie. O causerie fină l-a făcut un boulevardier distins şi deopotrivă flamboaiant, o istorie de enfant prodigue l-a ferit de un destin damne ori de un dandism flegmatic şi i-a insuflat un aer rafinat de charmeur monden, ba chiar, la rigoare, de meteur en scene, vizionar, excentric şi deopotrivă naif.  

Bibliografie

  1. American Psychiatric Association. Manual de diagnostic şi clasificare statistică a tulburărilor mintale. Bucureşti: Callisto; 2013/2016. (DSM–5).
  2. Marino A. Viaţa lui Alexandru Macedonski. Bucureşti: EPL. 1966.
  3. Eftimiu V. Amintiri şi polemici. Bucureşti: Cultura Românească. 1942.
  4. Demetriade M. Alexis Macedonski. Analele literare, politice, ştiinţifice. 1904;1(9-12): 829-830.
  5. Demetrescu T. Amintiri personale. Peleşul. 1888;2(5): 55-59.
  6. Arghezi T. Despre drumul creaţiei... Contemporanul. 1962;2(795).
  7. Sperantia E. Alexandru Macedonski şi cercul său. Steaua. 1964;15(1).
  8. Karnabatt D. Discipolii maestrului. Renaşterea Română. 1921; 3 martie.
  9. Karnabatt D. Editarea operelor complete ale lui Al. Macedonski. Decalogul. 1939;4(95): 1 mai.
  10. Pora N. S-a dus maestrul. Acţiunea română. 1920; 4: 1145.
  11. Dragoslav I. Însemnări despre mine însumi. Calendar literar şi artistic pe anul 1909. Bucureşti: Socec. 1909. 
  12. Petică Ş. O seară la Macedonski. Opere. Bucureşti. 1939. 
  13. Macedonski A. Aparatul Macedonski-Simionescu. Biruinţa. 1909;4(164).
  14. Macedonski A. Sidefarea hârtiei. Viitorul. 1910;4(904).
  15. Pavelescu C. Artistul. Literatorul. 1892;14-15 decembrie.
  16. Macedonski A. Cuvinte despre „Thalassa“. Flacăra. 1916;5(29): 30 aprilie.
  17. Macedonski A. Prinţul. Literatorul. 1912;20(2): 227.
  18. Vârtosu E. Plebiscitul Presei din 1892. Vremea de Crăciun. Bucureşti.
  19. Macedonski A. Curcanul de Crăciun sau cincizeci de curcani într-unul. Rampa. 1913;2(379): 24 ianuarie.
  20. Kar L. Alexandru Macedonski e mort. Rampa. 1920;4(925): 27 noiembrie.
  21. Vianu T. Amintirea lui Macedonski. Gazeta literară. 1954;1(2): 25 martie.
  22. Obedenaru A. Cenaclul de la Fialkowski. Adevărul. 1933;15268:13 octombrie.
  23. Pavelescu C. Amintiri literare. Braşovul literar. 1934;3: 106–109. 
  24. Macedonski A. Cronica. Literatorul. 1880;1(3): 194.
  25. Macedonski A.Comitetul central. Societatea Revistei Literatorul. Literatorul. 1882;3(8): 507-510.
  26. Macedonski A. Poesie şi poeţi contemporani. Liga ortodoxă. 1896;1(4): 10 decembrie.
  27. Scrob C. Poesii complecte. Bucureşti; 1883.
  28. Iancovescu IN. La ochelarii poetului meu Al. A. Macedonski. Literatorul. 1882;3(5): 315.
  29. Macedonski A. Cugetări. Literatorul. 1884; 4(2): 127-131.
  30. Eftimiu V. Începuturi. Viaţa Românească. 1963; 16(6-7): 80.
  31. Karnabatt D. Cafeneaua Kübler, Gruparea intelectualilor. Rampa. 1925;8(2236): 9 aprilie.
  32. Karnabatt D. Destinul lui Macedonski. Vremea. 1937;10(507):3 octombrie.
  33. Peltz I. Maestrul. Revista Fundaţiilor Regale. 1945;12(2): 1 februarie.
  34. Petrescu C. Din nou: „cazul Macedonski“. Gândirea. 1922;2(9): 86.
  35. Bacovia G. Alexandru Macedonski. Raza literară. 1932;1(3): 15 noiembrie.
  36. Crucianu M. O sărbătorire intimă. Rampa. 1912; 5 iulie.
  37. Valerian I. De vorbă cu George Bacovia. Viaţa literară. 1929;4(107): 13-27 aprilie.
  38. Chesaru F. Poeţi dispăruţi, Alexandru Macedonski. Ilustraţiunea Română. 1934;4(17). 
  39. Irineu C. „Albinele de aur“ de Al. Macedonski. Cugetul românesc. 1923;2(5): 414–415. 
  40. Galaction G. Opere alese, vol. 2. Bucureşti: EPL. 1961.
  41. Cosman D. Psihologie medicală. Iaşi: Polirom. 2010.
  42. Lăzărescu M, Nireştean A. Tulburările de personalitate. Iaşi: Polirom. 2007.