Cele mai citate cazuri de scriitori celebri, două (Antonin Artaud şi Janet Frame) în spectrul schizofren şi două (Ernest Hemingway şi Sylvia Plath) în spectrul bipolar-suicidar, s-au manifestat extrem de vocal şi ostil în privinţa terapiei electroconvulsivante(1-3): Artaud (99 de şocuri fără anestezie, în două reprize, cu dr. Latrémolière şi dr. Ferdière – la spitalul Saint-Marie din Cayssiols, Rodez) descriindu-şi „mintea, creierul, conştiinţa şi corpul” ca fiind „paralizate, imobilizate, ştrangulate”(4); Frame (peste 200 de şocuri fără anestezie la Sunnyside Mental Hospital din Christchurch, Noua Zeelandă) fiind programată peste nici două săptămâni pentru lobotomie şi considerând că fiecare şedinţă este „echivalentă cu o execuţie pe scaunul electric”(5,6); Hemingway (aproximativ 25 de şocuri în două reprize cu dr. Jeffrey Rome – la Mayo Clinic din Rochester, Minnesota) alegându-se cu memoria „virtual distrusă” şi după nici o săptămână preferând să se sinucidă decât să mai treacă prin aşa ceva(7,8); Plath („arsă de vie” în mai multe şocuri fără anestezie, într-o primă etapă) declarând că moartea e „preferabilă” unei vieţi în care e supusă la asemenea experienţe „terifiante, copleşitoare şi umilitoare”(9,10).
Pentru o perspectivă poate mai echilibrată, ne vom îndrepta în cele ce urmează spre Robert Lowell, un bărbat de 1,85 m şi 100 kg, care este foarte probabil să fie o voce mai permisivă, căci era în plină forţă creatoare şi, în plus, era mobilizat de orgoliul unei familii străvechi, cu un rol major în înfiinţarea Universităţii Harvard şi a Spitalului McLean’s. Cu referire constantă la fişele lui medicale(11), vom vedea dacă nu cumva terapia electroconvulsivantă nu l-a ajutat cu nimic, doar înlocuindu-i episoadele maniacale severe cu o „depresie adâncă”.
La Baldpate Hospital (6.04.1949-12.07.1949), Robert Lowell a fost supus unei terapii electroconvulsivante, cu bune rezultate pentru manie, dar nu la fel de bune pentru depresie. La mai puţin de o săptămână înainte de terminarea tratamentului (şase şedinţe, în iunie), el căzu într-o depresie adâncă. Nu se putea aduna ca să-şi scrie poemele, îl curtau gânduri suicidale. Le mărturiseşte doctorilor că i-au dispărut voinţa şi dorinţa de a trăi, că şi-ar dori moartea. Vorbeşte rar, fără energie, îi ocoleşte pe ceilalţi. Îl frământă gândul că n-are cum repara răul pe care l-a făcut semenilor. Se simte umilit şi copleşit de remuşcări, trăieşte ca într‑un vis continuu. Se va căsători cu Elizabeth Hardwick, scriitoare în devenire, dar îl torturează regretul că-i distruge viaţa, că el sănătos nu o să mai fie (01.07.49). Revin halucinaţiile şi se reia delirul: unor prieteni li se confesează că tocmai l-a văzut pe Sfântul Duh şi le cere să-i miroase pijamaua – nu cumva are miros de pucioasă? Cade în boală, cu repeziciune. Îi scrie unei foste amante că deprimarea îl înţeapă în tot corpul, îl închide în el, îl face temător, îi dă senzaţia că-i un nimeni şi că nu poate face nimic... A urmat, firesc, internarea, singura sa internare pentru depresie, toate celelalte fiind pentru manie.
La Payne Whitney Clinic (13.10.1949-3.01.1950), doctorul John Blitzer avea să noteze că, în ciuda eforturilor vizibile de a păstra aparenţele, pacientul s-a prezentat „neglijent îmbrăcat, neras, trist şi încordat”. Vorbea sacadat, cu pauze lungi. Nu era în stare să se concentreze ori să scrie, se retrăsese total în sine. Înainte de internare, stătuse cu zilele în pat, nu avea nimic de spus, nimănui. Se simţea „golit” şi descurajat, nu-şi putea întoarce gândurile de la suicid. Începuse de mult un poem, în faza maniacală, era însă acum „prea rătăcit” ca să reia lucrul. Era „gol pe dinăuntru”, închis într-o carapace care îl izola de toţi ceilalţi. Se socotea mic şi neînsemnat, tare ruşinat la gândul că se folosise necreştineşte de cei din jur.
La US Army Hospital din München (în august 1952), lui Lowell i s-au administrat din nou şocuri electrice (şase-şapte şedinţe) cu nişte „centrale electrice” în miniatură, nişte „cărucioare de metal” ce zăngăne şi „scot scântei la contactul” cu tine. „Of, mamă, mamă!” „Doctorul te citeşte după catalog… fără cuţite, fără furculiţe”. Aştepţi să-ţi vină „rândul”, ce altceva să fii decât „o plevuşcă” amorfă şi, ca o gloată de „sclavi ai rutinei”, să te prăvăleşti „buluc” prin „castronul cu aer condiţionat”! E „ora mesei”, şi inima ce bate firav „sub cizma neagră” primeşte acum viaţă „cu ţârâita”.
La Jewish Hospital din Cincinnati, Ohio (din 8.04.1954), dr. Philip Piker a început prin a-l supune pe Lowell la şedinţe de psihoterapie şi hidroterapie, fără vreun efect însă – nici ele, nici sedativele. A recurs atunci la terapia electroconvulsivantă (aproape douăzeci de şocuri electrice), şi rezultatul s-a resimţit imediat. Poetul s-a potolit „binişor”, dar, ca şi la Baldpate Hospital, a intrat în depresie. De fapt, nici recuperarea n-a fost totală, el devenind „tot mai obraznic şi nestăpânit” şi „tot mai anapoda în purtări”. Nu-şi lua în serios propria boală, era „agitat şi împrăştiat”. Doar parţial şi numai în anumite momente a revenit el la „vechea lui identitate, fără îndoială că încântătoare”. Altfel însă, „sub aparenţa de stabilitate” se ascundea „un haos copleşitor”, dezvăluind că şocurile electrice nu-i erau de vreun folos.
La următoarea internare se cerea o altă terapie, aşa că, odată transferat la Payne Whitney Clinic (până în 15.09.1954), dr. James Masterson i-a administrat pentru prima dată clorpromazină (torazină), un antipsihotic puternic, lansat cu doar doi ani şi ceva în urmă. Efectul a fost aproape instantaneu, s-a văzut „o schimbare în bine de-a dreptul uluitoare” deja la o zi după prima injecţie. S-a reglat somnul şi au dispărut, parcă luate cu mâna, hiperactivitatea, euforia, vorbirea accelerată, fuga de idei, iritabilitatea şi limbajul cu accente sexuale. Clorpromazina a fost deci binefăcătoare în tratarea maniei, dar se va vădi neputincioasă în prevenţia ei. În plus, poetul a reclamat o anumită stare de „nelinişte şi amorţeală”, era ca şi cum şi-ar dori „mai multă activitate”, dar nu era în stare să se pună în mişcare. Se simte „încet la minte şi bolovănos în vorbire”, e ca şi când s-ar angaja într-o „cursă de alergare cu un pietroi de 80 kg în cârcă”. Aşadar, medicaţia se cerea întreruptă după ceva timp…
După asemenea cazuri celebre, nenumărate altele rămânând deoparte, absolut toate poziţionându-se contra terapiei electroconvulsivante, putem afirma că personalitatea artistică nu este „făcută să intre în program”. Dacă psihiatrii nu-i vor pune capăt cu „de la ei putere” şi vor persista în pofida acestor „voci cu larg ecou”, se va pune în mod negreşit problema etică delicată a unei „dictaturi medicale” – cu atât mai mult cu cât a existat de la început tendinţa de a o transforma într-un panaceu universal.
Să cităm în acest context cazul legendei rock Lou Reed(12), încă un firav adolescent în 1959, când părinţii, ca să-l vindece de... homosexualitate, l-au obligat să treacă prin această terapie. A rămas cu o ură neîmpăcată împotriva psihiatrilor („I hate psychiatrists! I hate psychiatrists! I hate psychiatrists!”) căreia i-a dat glas într-un refren faimos în epocă: „People must die for music”.