Sindromul „broaştei fierte” şi COVID-ul

E clasic. Dacă arunci o broască vie într-o oală cu apă fiartă, va sări ca arsă pentru a-şi salva viaţa. Dacă însă pui broasca într-o oală cu apă rece care apoi începe să fiarbă încet şi progresiv, broasca nu va simţi pericolul şi se va adapta la temperatura din ce în ce mai mare. 

Când apa va fi extrem de fierbinte, broasca va muri, pentru că nu mai are energie pentru a sări din oală, pentru a se salva. Încercând să se adapteze la creşterea temperaturii, şi-a consumat toată resursa vitală. 

Pe 15 mai, la ieşirea din starea de urgenţă, în România se înregistrau 190 de cazuri noi şi un total de 16437 de pozitivi, de la începutul pandemiei. 

Uşor-uşor, tiptil-tiptil, oamenii s-au obişnuit cu promisiunea unei vieţi cvasinormale, cu relaxarea, cu ridicarea restricţiilor, astfel încât, de exemplu, la 15 august se raportau 1 328 de noi cazuri şi un total de… 69 374 de pozitivi la nivel naţional.

O lună mai târziu cifrele erau triplate: 4 013 cazuri noi/zi şi 168 490 de infectaţi în total.

După alte două săptămâni, la 30 octombrie, se ajunsese la 6 546 de noi cazuri/zi, pentru ca astăzi să se învârtă în jurul a 10 000 de noi cazuri pe zi. 

Fără cuvinte. Sunt de prisos. Pentru că morţii nu vorbesc. Iar miile de vieţi pierdute până acum sunt preambulul dramei din următoarele luni. Şi nici alegerile, nici perspectiva Crăciunului nu vor împodobi cu fundiţă roşie realitatea rece a catastrofei umanitare.

Putem citi acum dincolo de caducitatea intereselor de moment, în înţelesul profund al filosofului Nicolae Steinhardt, cu speranţa unei decizii pur raţionale, neviciată politic: „Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată.”