Realitate

Căutarea ta pe Google nu echivalează diploma mea! (Text scris pe o cană. Fix în fața pacientului.) Sarcastic şi insultător? Deloc! Vreau să ştie încă de la început unde stăm fiecare dintre noi. Când ei îmi spun că au citit mai ştiu eu pe ce site tot felul de bazaconii, greu de închipuit, pe care uneori nici nu le ştiu, iar de regulă nu am nici timp şi nici chef să le demontez… Când pierd atâta timp valoros să le explic unor (aproape) iliterați ce şi cum e cu ei şi cu tratamentul lor, de cele mai multe ori fără niciun succes. Cum să nu-mi dau ochii peste cap când orice domnișorică inventată de mass-media pe bază de silicoane devine medic la televizor sau prin Internetul mioritic! Când ani de cercetare şi realizări ale medicinei se duc pe apa Sâmbetei în faţa unui grup de isterici care au descoperit ei că vaccinurile omoară, îţi vine să-i mai şi laşi să se supună legilor selecţiei naturale ale bătrânului Darwin. Ăştia îşi pun diagnosticul pe Internet, iar la mine vin la o a doua opinie. Unde sunt pacienţii de altădată, care sorbeau fiecare cuvinţel al medicului şi făceau exact ceea ce medicul le cerea?

Este aceasta realitatea pe care ne-o dorim? Ajută această atitudine pe cineva, fie el medic sau pacient? Găsiţi mai jos câteva comportamente care merită considerate, referitoare la atitudinea de a înţelege şi încuraja pacienţii să se informeze corect despre boala lor.

Comportament 1

Ce ştii despre boala x? Ce ai (mai) aflat despre boala x?

De fiecare dată când avem de-a face cu un diagnostic nou pentru pacient, este important de aflat ce ştie sau crede el despre asta. Din mai multe motive:

  • Să spunem că pacientul nu ştie nimic. Atunci luăm de bună că nu are cu ce compara informaţia primită de la noi (dacă a fost onest când a afirmat că nu ştie nimic; de ce nu ar fi oneşti în majoritatea lor?). O prezentare sumară, adaptată nivelului lui de înţelegere, a organismului uman şi a suferinţelor acestuia ar putea pica pe un teren pregătit să primească informaţia fără să fie preocupat de respingerea şi contracararea ei. O astfel de prezentare ar putea cuprinde:
  1.  Ce s-a modificat faţă de normal?
  2.  Care este motivul acestei modificări? (nu întotdeauna merită spus; dacă pacientul nu mai poate face nimic acum ca să corecteze ceva în favoarea vindecării, ameliorării sau prevenţiei unor posibile recăderi, a intra în astfel de detalii ar putea deturna pacientul de la tratament şi ar putea declanşa o spirală a autoblamării; fireşte în afecţiunile serioase, cu impact major).
  3.  Care este evoluţia naturală probabilă în lipsa tratamentului?
  4.  Ce putem spera să obţinem în urma tratamentului?
  5.  Ce opţiuni de tratament sunt, cu posibile avantaje şi dezavantaje?
  • Să spunem că pacientul ştie sau înţelege destul de bine ce are, din variate motive, surse, experienţe anterioare personale sau din familie. În cazul acesta, economisiţi timp important. Puteţi aprecia faptul că pacientul are informaţii corecte în discuţia cu el, eventual clarifică sau corectează posibile mici derapaje sau scăpări. Asta îl va face să se simtă apreciat şi va declanşa o (mult) mai bună aderenţă la sfaturile medicului. Probabil că pacientul nu va urma în expunere algoritmul de mai sus; chiar dacă ştie o mare parte dintre ele, medicul ar trebui să nu rateze niciunul dintre aspectele respective. Procesul de comunicare se va desfăşura probabil cursiv, fără poticniri.
  • Să spunem că pacientul este greşit informat despre boală sau are credinţe care sunt la antipozi cu pratica medicală curentă. Ei bine, aici este adevărata provocare. Tentaţia mare este să consideri totul o cauză pierdută şi să pretinzi că îţi faci datoria scriind o reţetă şi dând nişte recomandări pe care bănuieşti că nu le va urma nimeni niciodată. Practic, fără să ataci frontal prejudecăţile cu care pacientul s-a prezentat, nu vei reuşi sub nicio formă să-l implici în vindecarea sau ameliorarea stării lui. Este extrem de improbabil că el va investi resurse şi va urma un tratament pentru o afecţiune pe care crede că nu o are sau despre care e convins că se vindecă de la sine ori folosind mijloace necercetate şi nevalidate din perspectiva medicală. Mai mult decât atât, medicul are aici două opţiuni. Să pretindă că pacientul nu ştie nimic şi, prin urmare, să-i dea înainte cu ce ştie el cel mai bine. Alternativa este să înţeleagă credinţele pacientului şi să găsească breşe logice sau emoţionale în raţionamentul lui, în aşa fel încât să-l ajute să accepte într-un final realităţile medicale aşa cum medicul consideră potrivit. În primul caz, pacientul nu va obţine nimic (afară de probabil frustrare) de pe urma interacţiunii cu medicul. Rezultatul consultaţiei, în cel mai bun caz, este zero. Spun asta pentru că poate face ca pacientul să desconsidere şi mai mult abordarea medicinei moderne, cu posibil impact devastator pentru sănătatea acestuia (şi poate şi a apropiaţilor lui). În cel de-al doilea caz este posibil ca medicul să îi schimbe percepţiile pacientului în acel context sau să îl facă să se îndoiască de credinţele lui, ceea ce poate însemna o importantă victorie de etapă. Medicul trebuie să fie pregătit să se mulțumească şi cu un astfel de succes. Pentru că o victorie totală din prima este mai greu de obţinut în consilierea acestei categorii de pacienţi. În astfel de cazuri, mai ales dacă afecţiunea este cu impact major (unele cancere) sau, paradoxal, nu ameninţă iminent nimic (de exemplu, hipertensiunea sau diabetul), rezistența pacienţilor este foarte mare. A fi deschis la a înţelege credinţele, cutumele şi valorile pacientului, a nu le înfrunta în mod umilitor este poate cea mai bună strategie. Arareori renunţă cineva dintr-odată la convingeri adânci. Cel mai adesea ia timp, iar strecurarea unei umbre de îndoială este poate cea mai bună strategie.

În cea de-a treia dintre situaţii stă şi o adevărată provocare a profesiei medicale; şi anume, înţelegerea rolului medicului în relaţia cu pacientul. Poate, medicul înţelege că rolul lui este să pună un diagnostic (indiferent că pacientul îl înţelege şi îl acceptă sau nu), să îl comunice pacientului (indiferent că acesta pricepe sau nu) şi să-i prescrie tratamentul (indiferent că pacientul îl va lua sau nu). Dacă însă îşi înţelege rolul ca fiind acela de a ghida pacientul pentru a lua cele mai bune măsuri accesibile lui pentru propria-i sănătate prezentă şi viitoare, probabil că va zăbovi, se va mulţumi şi cu victorii de etapă, pentru că ceea ce urmăreşte este o relaţie cu acel pacient, aspect care transcende rezultatului unei simple consultaţii, pe oricare dintre planuri ar fi. La urma urmei, orice intervenţie, oricât de mică ar fi aceea, în favoarea ameliorării stării pacientului este mult mai bună decât nicio intervenţie! Ar putea reprezenta un succes obţinut împreună, acesta stând la baza încrederii celor doi (sau mai mulţi) implicaţi în relaţie şi a succeselor viitoare.

Doresc să menţionez că a abdica să susţii cu bune intenţii cauza medicală în fața neştiinţei pacientului sau a proastei sale informări poate transcende dincolo de semnificaţia prezentei vizite sau a relaţiei actuale dintre medic şi pacient. Pacientul va trage concluzii eronate, pe care le va prezenta altora din anturajul lui. Aceste concluzii au probabilitate destul de mare să se răspândească, să valideze comportamente nesănătoase sau să genereze într-un final prejudicii ce pot atinge practica medicului sau aspecte privind sănătatea publică. Am să dau două exemple. Primul se referă la abdicarea medicilor de familie în fața pacienţilor care vin şi cer trimiteri că aşa vor ei sau anumite tratamente pe acelaşi motiv, sau transcrieri de reţete (eventual, solicitări de compensări, reţete gratuite) provenind de la alţi specialişti. Această abdicare trimite mesaje proaste în comunitatea propriilor pacienţi, care vor veni cu pretenţii similare în număr tot mai mare. Un alt exemplu se referă la pierderea „controlului” în ceea ce priveşte vaccinarea. Renunţarea la a susţine utilitatea vaccinurilor pentru pacienţi şi pentru societate, care medicilor le părea evidentă (cumulat şi cu alte circumstanţe, cum ar fi disfuncţionalităţi în aprovizionarea cu vaccinuri şi dispariția bolilor vizate din conştientul societăţii), a dus la creşterea numărului celor care refuză vaccinarea şi la dezbateri de neimaginat cu ani în urmă pe această temă. Discutând cu medici de familie, am descoperit extreme: sunt unii care au foarte puţine asemenea probleme, în vreme ce alţii au scăpat situaţia total de sub control. Revin, cele mai multe dintre opţiuni sunt încă la doctori. Şi tot de ei ține să le folosească.

Pe scurt. Cunoaşterea nivelului de înţelegere a pacientului referitor la ceea ce se întâmplă cu propriul organism, precum şi modul acestuia de acceptare a realităţii şi a perspectivelor devin o condiţie esenţială pentru progresul terapeutic. Atâta timp cât progresul terapeutic este şi prioritatea medicului în oricare dintre interacţiunile lui cu pacienţii.

Comportament 2

(Dis)creditarea surselor de informaţie!

Un lucru este clar! Dacă acum 100 de ani (şi nu greşesc prea mult dacă mă refer şi la ce se întâmpla acum 50 de ani) informaţia cu valoare medicală era strict franciza medicilor, acum lucrurile stau diferit. Informaţia este tot mai publică, tot mai accesibilă oricărui muritor şi cel mai probabil că aşa va rămâne. Pacienţii caută informaţii pe Internet, în reviste mai glossy sau mai obscure, la prieteni şi la alţi oameni de „nădejde”.

În principiu, nu este un lucru rău, problema apare atunci când informaţia este greşită sau nepotrivită. De exemplu, majoritatea pacienţilor caută în funcţie de un simptom sau două. Rezultatele pot fi corecte (adică informaţie medicală validă), dar să nu se potrivească stării în care se găseşte pacientul respectiv. Asta poate duce la griji suplimentare şi alterări ale stării prezente pe fondul percepţiei exagerate de boală. De foarte multe ori însă, pacienţii cad în plasa intereselor comerciale ale diferitelor entităţi, fie ele soluţii terapeutice sau diferite entităţi care se ocupă cu furnizarea de servicii medicale ori pseudomedicale. Toate aceste interese comerciale folosesc simptomele frecvente cu rol de cuvinte-cheie pentru motoarele de căutare. Odată ajunşi aici, pacienţii au puţine instrumente la îndemână pentru a separa informaţia valabilă de cea irelevantă, falsă sau comercială. Deci, ce este de făcut? În trei paşi:

  1. Afirmarea faptului că medicul apreciază pacienţii corect informaţi, precum şi strădania fiecărui pacient de a se informa cât mai bine în privinţa modificărilor care au loc în organismul lor şi asupra opţiunilor de intervenţie.
  2. Menţionarea erorilor pe care le fac majoritatea pacienţilor şi care sunt de dorit să fie evitate.
  3. Educarea sumară referitoare la ce înseamnă informaţie relevantă şi de calitate pentru pacient şi indicarea unor surse de încredere şi potrivite stării lui.

Ar putea fi ceva de genul: „Întotdeauna am apreciat pacienţii care se informează corect despre suferinţele lor şi despre priorităţile şi modalităţile de tratament. Asta ne ajută să avem un parteneriat bun, din care avem împreună de câştigat. Cunosc foarte mulţi pacienţi însă, care, cu bună credinţă, fie şi-au făcut griji nejustificate, fie au luat decizii pe care apoi le-au regretat pentru faptul că nu au ştiut unde să caute informaţii de calitate şi relevante lor. Nu mi-aş dori să vi se întâmple asta şi dumneavoastră. Dacă vreţi, sunt gata să vă ofer câteva locuri unde să puteţi citi şi înţelege care este cauza suferinţei dumneavoastră...” (sau ce altceva mai este cazul). Şi asta, spusă cu blândeţe şi consideraţie, ar trebui să fie de ajuns pentru majoritatea pacienţilor ca să deschidă ochii şi să încerce măcar să asculte şi povestea medicului. Ar ajuta ca medicul să aibă la îndemână sugestii de documentare pentru cele mai multe dintre afecţiunile cu incidență crescută în cabinetul său. Ar fi bine ca acestea să provină din surse independente, dar şi materialele de producţie proprie, dacă sunt bine realizate, pot ajuta la fel de bine. Din păcate, în România nu avem informaţie validată medical pentru populaţie la nivelul CDC, Mayo Clinic…

Pacienţii ar trebui să înveţe să caute pentru validarea calităţii informaţiei următoarele1:

  1. Cine este responsabil pentru web-site şi informaţia prezentată în acest site şi ce calificări îl recomandă?
  2. Dacă persoana care îngrijeşte site-ul nu a scris articolul, cine l-a semnat şi ce calificări îl recomandă?
  3. Cine a revizuit materialele prezentate şi ce calificare îl recomandă?

Dacă persoanele care au scris nu au pregătire medicală, iar articolele sau materialele respective nu au fost revizuite de către persoane calificate în domeniul respectiv, informaţia trebuie recepţionată cu prudenţă.

Validarea calităţii informaţiei devine şi mai importantă atunci când medicul întâlneşte pacienţi care deja s-au informat din surse cu credibilitate mică (sau chiar negativă) şi se prezintă cu convingeri solide greu de mişcat din loc. Ce poţi face acum? Probabil că mai puţin decât ţi-ai dori, dar sigur mai mult decât în cazul în care te superi pe ea de viaţă şi pe ei de pacienţi, cu toate bazaconiile pe care şi le însuşesc de pe Internet.

Dacă este cazul tău, ar trebui să îţi imaginezi două lucruri: că a nu încerca să îl scoţi pe pacient din zona periculoasă seamănă cu o (uşoară) condamnare, chiar dacă nu te simţi responsabil moral pentru asta. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte însă, merită înţeles că fiecare pacient este responsabil de deciziile şi destinul lui. Nu vei putea converti fiecare pacient la ceea ce tu îţi imaginezi că este calea cea dreaptă. Deci, în primul rând, merită să depui eforturi în a-l ajuta pe pacient să ia deciziile potrivite pentru starea lui, dar trebuie să ştii şi când să te opreşti. Cu o doză echilibrată de empatie şi dorinţa de a ajuta, precum şi cu suficientă detaşare. La ce bun această detaşare? Păi, e simplu: faptul că pacientul decide altceva, în ciuda faptului că ai irosit timp încercând să influenţezi o decizie pe care o consideri proastă, este fix decizia lui şi tot el va suporta şi consecinţele. Faptul că decizia lui nu este tocmai pe gustul tău nu este deloc un afront, pacientul nu decide asta împotriva judecăţii sau pregătirii tale, ci în baza credinţelor şi prejudecăţilor lui. Pe care uneori le poţi zdruncina serios, alteori nu. Nu ai de unde să ştii unde îşi au acestea rădăcinile (deşi poţi întreba) şi, prin urmare, ai mijloace limitate în a lupta cu ele. Unele bătălii merită mai mult efort, cum ar fi încercarea de a ţine sub control diabetul sau de a încerca o cură de chimioterapie ori radioterapie, acceptarea unui vaccin important, altele poate mai puţin: cum ar fi un implant dentar sau o intervenţie profilactică, bunăoară (deşi, după caz, şi acestea pot fi cruciale până la urmă).

Oricum, în societate există curente de opinie, adevărate mode privind îngrijirea sănătăţii, care au la bază puţină documentare ştiinţifică; fiecare cu aderenţii lor. Şi, cel mai probabil, un discret disimulat interes comercial ataşat. Asta îngreunează semnificativ misiunea medicului. Ce se poate face în acest caz?

1. Informează-te cât de cât privitor la argumentele fiecăruia dintre aceste curente şi caută argumente raţionale, dar mai ales emoţionale pentru a putea purta o discuţie referitoare la acestea. E adevărat că nu poţi acoperi întreg „folclorul”, dar măcar unele obiceiuri sau curente mai frecvente sau periculoase le poţi acoperi. A le desconsidera din capul locului, în contextul în care nu le cunoşti, poate fi periculos, pacientul te poate considera un ignorant. La fel cum probabil şi tu crezi despre el asta, nefiind documentat în teoriile tale. Nu cred că ajută o astfel de atitudine.

2. Explică mecanismul în baza căruia îţi selectezi metodele de lucru şi, atât raţional, cât şi emoţional, de ce îţi este foarte greu să creditezi o metodă insuficient explorată.

3. Prezintă riscurile la care tu consideri că pacientul se expune, continuând pe linia pe care se află. Eventual, compară cu riscurile şi beneficiile propunerilor tale.

4. Responsabilizează-l! Spune-i că decizia îi aparţine. Că ţi-ai dori să aibă deschidere în a înţelege mai bine care îi sunt opţiunile. Şi că, în cele din urmă, el (şi apropiaţii lui) este cel care va beneficia cel mai mult de rezultatele sau consecinţele propriei decizii. De ce asta? Pentru că, de regulă, pacienţii aleg bazându-se pe o mulţime de argumente emoţionale, dar deodată căscă ochii mari atunci când li se spune că ei iau de fapt o decizie (atenţie că inclusiv a nu lua o decizie este, în cele din urmă, tot o decizie) şi sunt responsabili de consecinţe.

5. Dacă îl cunoşti, iar dacă vorbim de o relaţie ar trebui să se întâmple asta la un nivel oarecare, pune rezultatele în contextul pacientului. Ce anume din ceea ce îi place se va întâmpla mai des sau mai bine şi ce din ceea ce îi displace se va întâmpla mai rar şi la o intensitate mai mică?

Comportament 3

Creează text sau context pentru informarea corectă a pacientului

Acest comportament nu este tocmai la îndemâna oricui şi nu este nici obligatoriu; este mai degrabă un fel de nivelul următor.

Fundal: medicii se plâng că pacienţii se informează din surse dubioase, care excelează prin atractivitate, au aliniate tot felul de vedete în spate... Întrebare: unde găseşte pacientul povestea pe care medicul şi-o doreşte? Ea de ce nu este atractivă? E adevărat că medicina poate fi mai aridă şi mai puţin atractivă decât un „mit”. Dar, chiar şi aşa, povestea medicilor lipseşte pe Internet sau, dacă se găseşte totuşi, este puţin atractivă sau inteligibilă pacienţilor. Şi atunci, de ne mirăm?

Crearea de text! Un lucru care poate fi făcut de către fiecare practician este să prezinte lucrurile aşa cum par văzute prin ochii lui. Mai ales atunci când informaţia în limba română promovată sau revizuită de către societăţile medicale româneşti este puţină, incompletă şi, de multe ori... deloc.

Dacă medicul are un site sau un blog ori o pagină de facebook, poate profita de asta ca să comunice pe scară largă lucrurile aşa cum le vede el.

Avantaje:

  • Scrisul ajută doctorul să găsească moduri de comunicare a informaţiei medicale pe înţelesul pacientului.
  • Poate economisi timp de explicat şi poate ajuta ca pacienţii să fie deja în temă cu unele aspecte. Fireşte, asta nu se aplică pentru toate patologiile sau intervenţiile, dar pentru unele mai frecvente ajută considerabil la a economisi timp.
  • Înţelegerea poate creşte aderenţa la tratament.
  • Creşte notorietatea medicului sau a locului unde acesta îşi desfăşoară activitatea.
  • Este posibil ca efortul să se concretizeze în pacienţi mai „selectaţi” (pe patologii de interes, de exemplu) şi mai receptivi pe durata vizitei la medic.

Crearea de context. Se referă la posibilitatea ca medicul să organizeze sau să implice pacientul în programe informative, educaţionale, grupuri de interes pentru o anume patologie unde informaţia poate fi diseminată pe scară mai largă, există poate mai mult timp pentru întrebări şi răspunsuri și se pot capitaliza şi experienţele, şi curiozităţile altor pacienţi care prezintă aceeaşi suferinţă. Există clinici de diabet sau de oncologie care fac deja asta. Există cluburi sportive pentru amatori (de exemplu, Athletic Cardio Club pentru cardiologi şi pacienţii acestora) şi există organizaţii care se preocupă de astfel de teme (ASPOR, de exemplu, pentru pacienţii cu osteoporoză).

Avantaje:

  • Şanse mai bune de a dezvolta o relaţie medic - pacient care să dureze.
  • Posibilitatea de a se putea folosi şi de experienţele altor pacienţi, de a învăţa de la alţii care au simţit sau simt exact ca ei, lucruri care arareori pot fi atinse în cadrul limitat de timp al consultaţiilor. Sentimentul pacienţilor că nu sunt singuri şi că alţii reuşesc ajută foarte mult la preluarea frâielor propriului destin.
  • Posibilitatea de a obţine mai mult în acelaşi interval de timp; cum ar fi, să explici un lucru simultan către mai mulţi pacienţi.
  • O mai mare recunoaştere a calităţii şi profesionalismului tău ca medic.
  • În cele din urmă, o viaţă mai ocupată, dar mai fericită.

Între dezavantaje aş enumera faptul că este nevoie de timp, premeditare şi organizare, lucruri care adeseori vin peste o agendă destul de încărcată. Ar mai fi şi dezavantajul că este mai aplicabilă unor anumite afecţiuni, în vreme ce în altele este greu sau nu are sens să aşteptăm o masă critică. Mai rău decât atât, pentru o parte dintre pacienţi, asemenea acţiuni nu au sens, iar ei nu vor coopera. În afecţiunile care necesită îngrijiri extinse la domiciliu, implicarea familiei şi a celor responsabili de îngrijirea pacientului poate da rezultate bune; am văzut, de exemplu, un astfel de eveniment organizat pentru pacienţii care suferă de boala Parkinson, unde am întâlnit foarte multă emoţie, curiozitate şi interes în sală printre pacienţi şi aparţinători. Şi ar mai fi, poate, posibilitatea de a pierde nişte pacienţi (în ideea că se vor adresa altor medici), însă eu cred că, dacă lucrurile sunt făcute bine şi cu pasiune, pacienţii respectivi erau oricum pierduţi.

Comportament 4

Caut continuu şi activ detractorii informaţionali

Nu te relaxa niciodată în ideea că, gata, pacientul a înţeles pentru totdeauna cum e cu afecţiunea lui şi tratamentul de urmat, şi de acum înainte nu mai trebuie să fii vigilent în a-l ţine pe calea cea bună. Informaţiile pe cale i le-ai dat se uzează rapid în memoria lui, se amestecă cu alte informaţii (unele medicale, ce pot fi chiar validate ştiinţific, dar nepotrivite situaţiei lui), cu multe alte soluţii miraculoase, pentru care îşi va deschide receptori pe care nu-i avea înainte să afle că este bolnav, ce suferinţă are şi ce tratament i se potriveşte. Ei vor fi ezitanţi în a-i menţiona medicului noile idei care le umblă prin cap. De jenă, că nu ştiu, ca să nu supere, de teamă că vor fi admonestaţi… Ideea e că, dacă nu intervii din timp, lucrurile se adună şi fie nu mai ai asupra cui interveni (el pleacă la alt medic de exemplu), fie va fi tot mai greu după ce el a adunat argumente solide pentru a-şi justifica răzgândirea. Alteori, dificultăţile care apar pe durata tratamentului îi fac extrem de vulnerabili la opţiuni divergente; un exemplu ar fi starea de rău pe durata tratamentelor de chimio- şi radioterapie. Situaţiile care impun modificări ale stilului de viaţă sunt iarăşi victime ale răzgândirii precoce a pacienţilor.

Ce-i de făcut? Un bun comportament este să verifici de fiecare dată dacă au intervenit schimbări sau nu în percepţia personală referitoare la boală şi la tratamentul care trebuie urmat:

  • Ce aţi înţeles despre suferinţa dumneavoastră? (Verifici dacă a înţeles despre ce suferă.)
  • Ce urmărim să obţinem noi de la tratament? (Vezi dacă înţelege pentru ce luptă, împreună cu tine, fireşte.)
  • Ce aţi înţeles că trebuie să faceţi pentru a vă trata? (Te asiguri că măcar nu amestecă ceea ce i-ai spus tu cu ceea ce a aflat de la alţii.)
  • Cum aţi făcut asta până acum? (Te asiguri că ceea ce a făcut este corect, iar dacă nu, poţi corecta. O variantă mult mai bună decât să întrebi dacă şi-a luat tratamentul, în care caz, pentru a evita explicaţii, o să răspundă pozitiv.)
  • Cum vă simţiţi? (Te asiguri că aspecte legate de toleranţă nu riscă să deturneze pacienţii de la tratament.)
  • Cum v-aş putea ajuta? Ce ar mai fi de clarificat? (De regulă, dacă ajungi aici, în acest mod, pacientul va opune puţină rezistenţă, va vedea că eşti deschis şi îţi pasă de el.)

Acestea sunt simple întrebări care pot interveni în rutina medicului atunci când are în față pacienţi cu afecţiuni cronice sau al căror tratament necesită mai mult timp. Nu trebuie puse toate întrebările o dată, mai ales dacă există o interacţiune pe durată foarte lungă. Sunt mai importante la început, până se creează obiceiuri noi, şi de fiecare dată când apar date noi (recăderi, agravări şi chiar îmbunătăţiri ale tabloului clinic).

Comportament 5

Accept că, doctor sau nu, Google există şi nu mă pot opune cu nimic acestui fapt!

Pentru că aşa este. Pentru că sunt multe lucruri bune asociate acestui fapt. Nu crezi? Încearcă doar să nu cauţi nimic pe Google pe durata unei săptămâni obişnuite din viaţa ta. Şi nu te păcăli folosind alte motoare de căutare. Dacă tu îl foloseşti, de ce alţii ar avea mai puţine drepturi?

La final. Pacienţii s-au schimbat mult. În bine sau în mai puţin bine. Medicii însă, mai puţin. Nu-ţi bate însă capul prea mult cu asta! Tu cum te-ai adaptat schimbărilor de mediu? Sper să fi găsit câteva idei numai bune de încercat în contextul tău. Cu sau fără ele, succes şi un 2018 pe măsura aspiraţiilor!