STADIUL ACTUAL AL CUNOAŞTERII

Logica verticalităţii şi corpul înfăşat: ce perspective cognitive ne deschid imaginile din trecut?

 Swaddling and the logics of verticality: what cognitive perspectives do images from the past open for us?

Ioana Bălgrădean

First published: 28 decembrie 2018

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/Pedi.52.4.2018.2150

Abstract

In the theoretical perspective known as situated cognition, the interpretation of images implies a case-study. An image activates information that comes in different modalities: visual, corporeal, social, cultural, medical, conceptual, and so on. It is on the ground of such conflicting or converging information that the audience will be able to finally build an interpretation. According to this cognitive theory, models of knowledge, based on dynamic modalities and categories, are constantly renegotiated and transformed so as to adapt to changing physical and social environments. Cultural artefacts put forward a variety of complex models of knowledge which operate as part of rich and specific contexts. A case in point is a painting from 1721, in which the Italian artist Giuseppe Gambarini tackles the problematic of swaddling. This image is part of the cultural context of the 18th century, characterized by a special interest in the shape of children’s bodies: obstetricians, orthopedists and philosophers argue about the necessity of perfect straightness of limbs in children, and the ways to attain it. In this sense, Gambarini’s painting is a remarkable case-study, due to its unique approach of swaddling, which operates as a fertile ground, where the audience is called upon to exert their critical thinking and cognitive creativity.

Keywords
image, cultural archive, swaddling, situated cognition, orthopedics, hip dysplasia

Rezumat

Din perspectiva teoretică cunoscută sub numele de situated cognition, a citi o imagine înseamnă a elabora un studiu de caz. O imagine activează o sumă de informaţii de ordin vizual, corporal, dar şi social, cultural, medical, conceptual etc. Pe baza acestor informaţii, coroborându-le şi confruntându-le între ele, privitorul va construi o suită de deducţii care-i vor permite, la final, o interpretare. Conform acestei teorii cognitive, modelele de cunoaştere, bazate pe modalităţi şi categorii dinamice, se renegociază şi se transformă, adaptându-se la medii fizice şi sociale în continuă mişcare. Artefactele culturale propun modele multiple şi complexe de cunoaştere, înscrise într-un context bogat, întotdeauna specific. Un astfel de caz este o pictură creată în anul 1721 de artistul italian Giuseppe Gambarini, care abordează problema înfăşării sugarilor. Imaginea se înscrie în contextul cultural al începutului de secol XVIII, caracterizat printr-o deosebită preocupare pentru forma ideală a corpului copilului: obstetricieni, ortopezi şi filozofi dezbat necesitatea unei rectitudini perfecte a membrelor şi modalităţile de a o atinge. Această imagine artistică reprezintă un studiu de caz remarcabil, datorită unei abordări unice a problematicii înfăşării, prezentată ca teren de lucru fertil, unde privitorul este chemat să-şi exerseze gândirea critică şi creativitatea cognitivă.

Introducere

Cum elaborăm o interpretare a unei situaţii complexe şi care sunt resursele cognitive pe care ni le pun la dispoziţie cazuri specifice din arhivele culturale? Pentru a răspunde, voi analiza modul în care artistul italian Giuseppe Gambarini abordează problema înfăşării unui copil într-o pictură executată în anul 1721 (figura 1). Imaginea activează o sumă de informaţii (de ordin vizual, corporal, dar şi sociocultural, medical şi conceptual) pe baza cărora – şi confruntându-le între ele – privitorul va construi o suită de deducţii care-i vor permite, în final, o interpretare. Teoriile fondatoare care definesc cogniţia şi structurile cognitive fundamentale sunt în prezent complicate şi revizuite din perspectiva studiilor de caz, în cadrul unei noi mişcări de gândire critică şi teoretică, denumită situated cognition(1). Studiile de caz detaliază experienţele trăite în moduri specifice de către actori aflaţi în situaţii şi contexte istorice, sociale şi culturale specifice. Să reţinem că nu există un model cognitiv unic. Modelele de cunoaştere, bazate pe modalităţi şi categorii dinamice, se renegociază şi se transformă, adaptându-se la medii fizice şi sociale în continuă mişcare. Artefactele culturale propun modele multiple şi complexe de cunoaştere, înscrise într-un context bogat, întotdeauna specific: ele nu propun un model cognitiv unic şi, în sensul acesta, reprezintă un capital cognitiv inestimabil. Pentru a aborda o astfel de problematică în toată complexitatea ei, conştienţi de acele diferenţe istorice, culturale, sociale şi fizice care ne despart, este necesar să lăsăm la o parte acele categorii, instrumente şi obiceiuri de lucru familiare nouă. Un astfel de demers ne va deschide perspective noi pentru a înţelege şi pentru a activa, în mod critic, mecanismele şi posibilităţile inerente propriei noastre gândiri(1). Abordarea cognitivă a materialelor culturale propune un teren de lucru deosebit de relevant în contextul pediatriei actuale şi al unui interes crescând pentru practica medicală narativă şi cea personalizată.
 

Figura 1. Giusseppe Gambarini, The Winter, 1721, Pinacoteca Nazionale Bologna. Sursa: Wikimedia Commons,  http://commons.wikimedia.org
Figura 1. Giusseppe Gambarini, The Winter, 1721, Pinacoteca Nazionale Bologna. Sursa: Wikimedia Commons, http://commons.wikimedia.org

O problemă veche şi complexă, cu interpretări diverse

Înfăşatul nou-născuţilor şi al copiilor mici este o practică curentă în nenumărate culturi, chiar şi în Antichitate, poate şi mai devreme(2,3). În gândirea europeană şi occidentală în general, corpul copilului în creştere este un „şantier dinamic”, unde se desăvârşesc rectitudinea şi verticalitatea fizică proprii speciei, precum şi practici culturale şi conceptuale diverse; cu alte cuvinte, modalităţi cognitive specifice, legate de acestea. Există, de exemplu, o tradiţie iconografică occidentală în cadrul căreia copilul Hristos apare înfăşat strâns, în anumite cazuri poziţionat vertical, funcţionând precum coloana de susţinere a comunităţii de credincioşi şi vector (dirijat în mod elocvent către cer) al salvării colective (figura 2). Impactul cognitiv – şi deci conceptual – şi social al unei astfel de imagini cu scop devoţional, asupra comunităţilor având acces la ea sau la imagini similare (abundente în Occident) care prezintă formula copilului înfăşat, nu trebuie subestimat. În anul 1682, celebrul chirurg şi obstetrician francez François Mauriceau publica un tratat prin care impunea înfăşatul riguros al nou-născuţilor. Copilul va fi înfăşat în aşa fel încât micuţul corp în formare să adopte „figura dreaptă care este cea mai decentă şi convenabilă omului”, aceea care-i va permite să se ţină pe picioare. Moaşele – căci lor li se adresează cu autoritate Mauriceau, într-un moment-cheie din istoria medicinei occidentale, unde profesioniştii medicali (exclusiv bărbaţi) încep să asiste la naşteri, iar practici şi cunoştinţe seculare privitoare la naştere şi îngrijirea copiilor, transmise în cea mai mare parte pe cale orală, între femei (moaşe, doici, mame), trec sub autoritatea discursului medical care fondează obstetrica modernă, teren exclusiv masculin(4) – trebuie să întindă mâinile şi picioarele nou-născuţilor „în linie dreaptă” şi, în această poziţie, să le imobilizeze în faşă. Doar astfel, fixând şi rigidizând mişcările potenţial deviante ale oaselor, se va evita mersul omului „în patru labe, precum majoritatea animalelor”, asigurând astfel societăţii viitori membri demni de acest nume. Este evident că în logica discursului lui Mauriceau nu primează considerentele medicale, ci preceptele morale. O rectitudine fără cusur a corpului copilului este un obiectiv major, deoarece un corp perfect ortopedic (în sensul etimologic al cuvântului, care provine din limba greacă veche, unde orthos înseamnă „drept” şi pais „copil”) incarnează imaginea în miniatură a unei societăţi drepte, guvernate de raţiune – aceeaşi raţiune care ridică (literalmente) omul deasupra patrupedelor. Pe acest val se va naşte şi ortopedia ca specialitate medicală, câteva decenii mai târziu, în anul 1741, odată cu publicarea cărţii lui Nicolas Andry de Boisregard: L’Orthopédie ou l’art de prévenir et de corriger, dans les enfants, les difformités du corps („Ortopedia sau arta de a preveni şi de a corecta, la copii, diformităţile corpului”). Ca şi Mauriceau, Andry nu se adresează colegilor săi medici, ci acelor persoane (cu precădere femei) a căror responsabilitate este îngrijirea cotidiană a copiilor. Şi tot ca şi Mauriceau, L’Orthopédie insistă asupra tehnicii corecte de înfăşare (Andry recomandă şi includerea unei atele de fier, în măsura în care aceasta poate accelera corectarea), în ideea de a evita sau de a împiedica dezvoltarea unor membre diforme(3,6). Imaginea unui copil cu picioare strâmbe este coşmarul nec plus ultra al secolului al XVIII-lea.
 

Figura 2.  Andrea Mantegna, Presentation of Christ  in the Temple, 1465-1466,  Gemäldegalerie Berlin. Sursa: Wikimedia Commons,  http://commons.wikimedia.org
Figura 2. Andrea Mantegna, Presentation of Christ in the Temple, 1465-1466, Gemäldegalerie Berlin. Sursa: Wikimedia Commons, http://commons.wikimedia.org

Acest detaliu nu putea scăpa şi altor gânditori contemporani. În paginile de deschidere ale tratatului Emil sau despre educaţie (publicat în anul 1762), Jean-Jacques Rousseau lansează un atac furibund împotriva corpului drept, redresat, dresat, şi a practicii instituţionalizate care îl face posibil: înfăşarea. „A înfăşa copiii, scrie Rousseau, înseamnă a-i modela întru constrângere şi supunere”(7). Şi pentru ca argumentul său să câştige în amploare istorică şi retorică, Rousseau recurge la autoritatea anticilor şi îl citează pe Pliniu cel Bătrân, care, cu 1700 de ani mai devreme, critica la rândul său practica înfăşării, într-un pasaj din Istoria naturală: „De-abia ieşit din pântecele mamei şi de-abia ce se bucura de libertatea de a-şi mişca şi întinde membrele, este din nou legat. Este înfăşat, culcat cu capul fixat şi cu picioarele întinse, braţele atârnându-i de-a lungul corpului; este înfăşurat cu cârpe şi feşe de tot felul, care nu-i îngăduie să-şi schimbe poziţia”(7). Şi Rousseau conchide, punctând către paradoxul unei practici care provoacă efecte contrare: „Astfel se pune o piedică de neînlăturat impulsului spre mişcare al părţilor interioare ale unui corp care tinde să crească. Copilul face încontinuu eforturi inutile care îi istovesc puterile sau îi întârzie progresul... În ţările în care copiii sunt înfăşaţi, mişună cocoşaţi, şchiopi, inşi cu picioarele diforme, rahitici, schilodiţi de toate felurile. De teamă de a nu le deforma corpul prin mişcări libere, ne grăbim să-i deformăm punându-i în presă”(7). Cititorul este astfel împins să constate necesitatea revizuirii unei formule conceptuale şi sociale ce contravine dezvoltării fireşti a corpului omenesc, care se defineşte prin mişcare. Cu alte cuvinte, constrângerea şi imobilitatea – două categorii care stau la baza gândirii (medicale, filozofice) şi a practicilor sociale occidentale ale secolului al XVIII-lea (înfăşarea fiind una dintre articulaţiile fundamentale ale acestui edificiu social, fondat pe ideea şi idealul unui corp de o rectitudine perfectă) – trebuie regândite din temelii. Însă ideile bine împachetate nu mor uşor.

Formula propusă de Gambarini: perspective cognitive

Interpretarea unei imagini implică un act cognitiv complex. Privitorul se confruntă cu o serie de informaţii de ordin vizual şi kinezic (informaţii de tip kinestezic şi proprioceptiv care ne permit să înţelegem gesturile şi diferitele expresii corporale ale celorlalţi)(8), dar şi verbal, social, stilistic etc.(8) Care sunt, aşadar, informaţiile pe care le vehiculează imaginea reprodusă în figura 1? În centrul imaginii, o tânără femeie aşezată pe un scaun de lemn înfaşă un sugar culcat pe spate, întins pe genunchii ei. Mai asistă la scena înfăşării o bătrână aşezată pe un taburet, care îşi încălzeşte mâinile deasupra vetrei (nişte tăciuni mocnind într-un vas metalic), un bărbat care se sprijină într-un toiag şi ţine în mână un castron şi alţi trei copii ce flanchează scaunul mamei, în picioare. Interiorul este sărăcăcios şi rustic (o cameră mică şi întunecoasă în care regăsim acele câteva articole strict necesare unor activităţi domestice cotidiene, de exemplu un fus şi un vas mic de lut, puse direct pe jos), iar această informaţie este confirmată de vestimentaţia figurilor şi de o paletă cromatică ce privilegiază culorile şterse. Astfel, artistul recurge la elemente vizuale şi gesturi specifice pentru a sugera că avem de-a face cu o situaţie înscrisă într-un anumit context istoric, social şi cultural: mai precis, este vorba despre o scenă domestică ce se desfăşoară într-o gospodărie modestă din Italia rurală a începutului de secol XVIII. Acţiunea este simplă, concentrată pe câteva gesturi-cheie. Cu o mână, femeia înfăşoară fâşia de pânză ce fixează braţele (acoperite deja de feşe) pe toracele copilului, în timp ce cealaltă mână se află aşezată pe şoldul lui. Recunoaştem în poziţia acestei mâini (şi a braţului) tensiunea musculară necesară pentru a permite manevrarea corpului copilului, în vederea rotirii ruloului de faşă de jur împrejurul său. Gestul este suspendat, acţiunea este în curs. Ştim acest lucru, pentru că vedem mâna trăgând ruloul înspre centrul toracelui, avansând în direcţia zonei dorsale. Copilul, deja înfăşat până peste şolduri, are cele două picioare dezgolite. Piciorul stâng este ridicat şi uşor flectat, cel drept este întins în poala mamei, cu genunchiul şi laba piciorului uşor flexate spre exterior. Capul copilului este întors înspre dreapta, susţinut de palmele copilei care se află în spatele lui, privindu-i, de sus, faţa. Cât despre privirea copilului, aceasta este dirijată spre un unghi invizibil, aflat în exteriorul imaginii. Capul mamei este înclinat în direcţia opusă, cu privirea orientată nu spre copilul din braţele ei, ci în jos, spre vatră. Este imposibil de spus, în definitiv, ce exprimă faţa sugarului sau cea a mamei. Vectorii privirilor, care nu se întâlnesc niciodată, precum şi celelalte gesturi executate de mamă, de copilă şi de sugar (dar şi de celelalte figuri reprezentate) delimitează un spaţiu complex guvernat de forţe şi informaţii, unele convergente, altele divergente şi/sau contradictorii, care se înscriu într-o dinamică narativă complexă. Acest joc de forţe este polarizat de corpul sugarului, a cărui jumătate superioară este înfăşată conform obiceiurilor epocii, lăsând însă şoldurile, deşi acoperite, suficient de mobile pentru a permite picioarelor să se îndoaie în voia lor.

O întrebare se impune la acest punct. Imaginea surprinde un moment specific, care sugerează o acţiune aflată în plină desfăşurare: înfăşarea unui copil. Ce implicaţii cognitive are o astfel de formulare a problemei? Căci artistul lasă finalul deschis. Cu alte cuvinte, imaginea începe şi se sfârşeşte cu un copil înfăşat numai pe jumătate. Jumătatea inferioară a corpului actualizează acele mişcări care frâng rectitudinea – spre îngrijorarea unor medici precum Mauriceau şi uşurarea unui Rousseau. Viziunea lui Gambarini este una critică. Imaginea sa actualizează o situaţie cotidiană obişnuită, într-un mediu social defavorizat. Undeva, departe de discursurile ştiinţifice şi dezbaterile filozofice contemporane, exclusiv masculine şi urbane, o tânără femeie din popor mai adaugă o fâşie în jurul toracelui copilului pe care îl ţine în braţe, nepărând grăbită să îndrepte şi să fixeze în faşă membrele sale inferioare. Înfăşarea este un proces care implică mişcare şi transformare, un câmp de interacţiuni afective, familiale, sociale, un ansamblu complex de gesturi codate care nu pot fi gândite în afara unei configuraţii culturale specifice. Iar agenţii principali ai acestui ritual de îngrijire a copilului sunt femeile (trei generaţii de femei sunt reprezentate în imagine). Iată cum abordează Gambarini o problemă veche de când lumea, care pune la încercare minţile oamenilor de ştiinţă, ale filozofilor şi ale artiştilor secolului al XVIII-lea. Ca atare, nu poate fi cuprinsă într-un cuvânt sau rezumată la un concept unic, definitiv şi universal, ci suscită, din partea privitorului, un arsenal de operaţiuni cognitive care se completează sau se contrazic între ele: procesul de interpretare este un câmp de forţe şi de tensiuni care ne solicită creativitatea cognitivă(8). Nu vom şti niciodată cu exactitate dacă, până la urmă, acest copil va fi fost înfăşat strâns, din cap până în picioare, conform prescripţiilor epocii. Întrebarea rămâne deschisă, iar în această deschidere putem avansa şi formula noi perspective, noi abordări critice ale problemei, noi interpretări. În faţa ochilor noştri persistă corpul unui sugar înfăşat până la şolduri, cu membrele inferioare dezgolite, flexate, în mişcare. Imaginea concepută de Giuseppe Gambarini ne pune în faţa unei posibilităţi cognitive.

Concluzii

Înfăşarea continuă să fie practicată şi astăzi în multe culturi. Medicina actuală recunoaşte beneficiile înfăşării, insistând cu precădere asupra riscurilor şi a modalităţilor de a o efectua în mod adecvat(2). Printre riscurile majore, alături de SMSS (sindromul de moarte subită la sugari)(9) figurează displazia de şold şi dislocarea de şold(10). Tehnicile de înfăşare recomandate insistă asupra unui fapt important: a nu imobiliza membrele inferioare şi şoldul; sugarii vor fi înfăşaţi cu şoldul uşor ridicat şi flexat(11). O altă variantă este aceea de a înfăşa doar membrele superioare, lăsând membrele inferioare libere(12). Este evident că nu există o legătură directă, de cauzalitate, între tehnicile actuale de înfăşare şi imaginea discutată anterior (figura 1). O problemă apare într-un context şi va fi gândită şi soluţionată în funcţie de constrângerile şi necesităţile respectivului context. Dar dacă există o legătură, atunci legătura este însăşi problema: problema persistă, ca şi necesitatea soluţionării ei în mod adecvat(1). Într-un context istoric şi cultural specific, Gambarini creează o imagine (figura 1) prin care abordează problema înfăşării din perspectiva posibilităţilor: ceea ce este aşa ar putea fi şi altfel. Confruntarea, prin analiză şi interpretare, cu astfel de imagini din arhiva culturală ne permite să ne raportăm în mod critic la modalităţile cognitive prin care abordăm o problematică într-o situaţie concretă. Este un exerciţiu necesar, care ne ajută să elaborăm instrumente de lucru adaptate şi noi perspective de gândire.  
 

Conflict of interests: The author declares no conflict of interests.

Bibliografie

  1. Morgan B. Situated Cognition and the Study of Culture: An Introduction. Poetics Today. 2017; 38(2):213-233.
  2. Gerard C, Harris KA, Thach BT. Physiologic Studies on Swaddling: An Ancient Child Care Practice, which may Promote Supine Position for Infant Sleep. J. Pediatr. 2002; 141(3): 398-403.
  3. Pirson J-F. Le corps et la chaise, Ed. Métaphores, Taviers, 1990.
  4. Duffin J. History of Medicine. A Scandalously Short Introduction, Ed. University of Toronto Press, Toronto, Buffalo, London. 
  5. Mauriceau F. Traité des maladies des femmes grosses et de celles qui sont nouvellement accouchées, Paris, 1682. 383.
  6. Peltier L. Orthopedics. A History and Iconography, Ed. Norman Publishing, San Francisco, 1993.
  7. Rousseau J-J. Emil sau despre educaţie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973. 13-16.
  8. Spolsky E. Elaborated Knowledge. Reading Kinesis in Pictures. Poetics Today. 1996; 17(2): 157-180.
  9. Pease AS, Fleming PJ, Hauck FR, et al. Swaddling and the Risk of Sudden Infant Death Syndrome: A Meta-Analysis. Pediatrics. 2016; 137(6): e20153275 
  10. Mahan S, Kasser JR. Does Swaddling Influence Developmental Dysplasia of the Hip? Pediatrics. 2008; 121:177-8.
  11. Karp H. Safe Swaddling and Healthy hips: Don’t Toss the Baby Out With the Bathwater. Pediatrics. 2008; 121:1075-6. 
  12. Van Sleuwen B, Engelberts AD, Boere-Boonekamp MM, Kuis W, Schulpen TWJ, L’Hoir MP. Swaddling: A Systematic Review. Pediatrics. 2007; 120(4): e1097-106.