Ce poate să transforme un pesimist în optimist?

Ca să putem răspunde la această întrebare, ar trebui să plecăm de la definițiile celor două tipologii, prezente în mod egal nu doar în limbajul cotidian, ci şi în forma vie, manifestă, a omului. Pesimistul are tendința de a vedea mai ales latura nefavorabilă a lucrurilor, privind cu neîncredere în viitor.

Optimistul este încrezător, plin de speranțe, entuziasmat, însuflețit de ceea ce face, este pasionat și bucuros, în general. De aceea termenul „optimist” este asociat cu binele, cu fericirea, cu bucuria de a trăi, cu plăcerea fiecărei zile, cu mulțumirea lucrurilor făcute, cu frumosul, armonia și speranța.

Termenul „pesimism” s-a format de la pessimus (superlativul lui malus) – „foarte rău”. El definește atitudinea omului care consideră că foarte multe dintre situațiile care apar sunt incompatibile cu aspirațiile omului. Pesimistul e asociat cu nemulțumirea, negativul, nedreptatea, deziluzia, resemnarea – practic, cu tot ce nu ne convine și ce ne nemulțumește.

Dacă aprofundăm cele două definiții, este limpede că optimismul este o concepție filosofică opusă pesimismului, potrivit căreia lumea existentă este cea mai bună dintre lumile posibile.

În ce condiții am putea obține echivalentul reacției ireversibile din chimie, prin care pesimismul se transformă în optimism?

Cel mai probabil, ar trebui să ne gândim și să căutăm catalizatorul potrivit pentru o astfel de reacție. Răspunsul nu este greu de dat. Ce anume poate face binele să precumpănească asupra răului? Ce anume ne poate face să privim cu încredere înspre viitor? Cu siguranță, iubirea. Probabil că Marin Preda înțelesese aceste lucruri când a scris la finalul romanului Cel mai iubit dintre pământeni: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”.