Activitatea farmacistului în dinamica evoluției istorice: repere spațio-temporale românești

Istoria profesiei de farmacist a avut de parcurs un drum lung, cu redefiniri ale statutului și atribuțiilor, fenomen prezent atât în țara noastră, cât și în alte zone ale lumii.

La începutul Evului Mediu românesc, numai familiile domnitoare și cele nobiliare aveau privilegiul de a fi îngrijite de medici și farmaciști aduși din țările apusene. Multe dintre preparatele pe care le foloseau erau plante sau remedii minerale (piatră de pucioasă, topaz). În documentele vremii – taxe vamale din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân din Țara Românească (1386-1395; 1397-1418) și privilegii acordate negustorilor din Lvov de domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun (1400-1432) – se menționează ca remedii frecvent utilizate în practica medico-farmaceutică unele plante aromatice: zingiber, șofran, piper, scorțișoară, isop⁽¹⁾. Comercianții italieni desemnau aceste produse sub denumirea de speziale, ceea ce explică utilizarea îndelungată, în spațiul românesc, a unor denumiri derivate din acesta, fapt care explică vechii termeni de spițer (farmacist) și spițerie (farmacie), folosiți timp îndelungat în spațiul românesc, alături de denumirile de origine grecească apothecariu și apotheca⁽²⁾.

În Transilvania, odată cu apariția orașelor și creșterea importanței rolului lor, consiliile orășenești au sprijinit înființarea de farmacii ale comunității. La 15 august 1494 este atestată la Sibiu prima farmacie publică, aflată sub conducerea Magistrului Johannes și ulterior a farmacistului Martinus Flaschner (1495-1507). Un document de la începutul secolului al XVII-lea menționează că Sibiul dispunea în 1602 de încă o farmacie, denumită Ursul negru. Se pun bazele și pentru alte farmacii orășenești, prezența lor fiind dovedită prin documente ulterioare înființării lor: Brașov (21 decembrie 1512), Făgăraș (13 august 1535), Bistrița (20 august 1567). În Cluj exista o farmacie în anul 1572, iar a doua, Unicorn, a luat ființă în 1685 sub patronajul ordinului călugăresc al iezuiților^(3,4). O situație centralizată a numărului farmaciilor și farmaciștilor din Transilvania s-a păstrat datorită raportului întocmit de protomedicul F. Nyulas în urma inspecției efectuate în anul 1807. La acea dată existau 43 de spițerii și 54 de magiștri cu atestate.

Pentru celelalte principate române, Moldova și Țara Românească, nu sunt publicate date similare pentru perioada respectivă. Cunoaștem însă că Bucureștiul a avut o perioadă fastă, în fiecare an al perioadei 1810-1813 înființându-se câte o farmacie (Hygeea – 1810; Pelicanul de aur – 1811; Biserica cu Sfinți – 1812; Salvator – 1813)⁽¹⁾. Un document din 1860 ne oferă însă o situație foarte exactă, cu menționarea numărului de locuitori care reveneau fiecăreia din farmaciile publice existente în cele două principate:

• Țara Românească – 51 de farmacii; 47077 de locuitori/farmacie.
• Moldova – 44 de farmacii; 33271 de locuitori/farmacie⁽¹⁾.

În secolul al XVIII-lea, preocuparea pentru sănătatea publică intra într-o nouă etapă. Este perioada în care asistăm la înființarea celor mai multe instituții spitalicești. Acestea aveau în structura lor o farmacie în care, la fel ca și astăzi, farmacistul vremii se ocupa numai de bolnavii internați. În București, prin filantropia slujitorului domnesc Mihail Cantacuzino, se deschidea la 14 decembrie 1704 primul spital destinat în special nevoiașilor. Avea 24 de paturi, 12 pentru femei și 12 pentru bărbați, și o spițerie proprie. Construit în perioada de înflorire culturală a domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), linia arhitectonică a Spitalului Colțea a fost influențată de cea a spitalului-leprozerie din Veneția (1224)^(5-8).

Tot în București, ca urmare a epidemiei de ciumă care bântuia orașul în anul 1735, domnitorul Țării Românești, Grigore II Ghica, a hotărât înființarea unui spital și a unei biserici aflate sub patronajul Sfântului vindecător Pantelimon. Hrisovul de întemeiere, datând din 1735, arăta prezența medicului și a unui specialist în prepararea leacurilor care urmau să-i îngrijească pe „oamenii sărmani cu boli trupești obișnuite și pe cei suferinzi de boli contagioase” (ciumă, lingoare = febră tifoidă). Un catastif de păstrare a evidenței cheltuielilor pe anul 1841 menționa că au fost folosiți „5 313 lei şi alţi 588 lei pentru un teasc mare şi alte lucruri trebuincioase la spiţeria acestui spital”. Urmărind sumele cheltuite pe medicamente în perioada 1833-1845, se constată o creștere a acestora de la 5 691,33 lei în 1833 la 19 777,12 lei în 1845, ceea ce dovedește atât sprijinul pe care îl primeau farmaciștii, cât și un interes mai bine reprezentat pentru îngrijirea sănătății. Pentru anul 1869 se menționează că spitalul avea 80 de paturi, iar în perioada interbelică funcționau secții de chirurgie, medicină internă şi boli nervoase. După cutremurul din 1977, spitalul şi biserica au intrat într-o stare de degradare pronunţată^(7,9,10).

Un secol mai târziu, în 1835, începea în București ctitorirea unui nou așezământ, Spitalul Brâncovenesc, de către Safta Brâncoveanu, căsătorită cu ultimul descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu, care îndeplinea astfel ultima dorință a soțului său. Dat „spre folosință celor nevoiași” în 14 octombrie 1838, spitalul încheia încă din primele zile un contract cu spițerul Carl Shuller⁽¹⁾.

Pe lângă aceste personalități ale perioadelor respective, care aveau atât posibilități financiare, cât și deschidere față de cei aflați în suferință, un specialist, medicul obștei Bucureștiului, Constantin Caracaș, iniția în 1811 o subscripție publică pentru înființarea unui spital pentru „îngrijirea atâtor bolnavi fără mijloace, făgăduindu-mă și eu, să-i caut fără plată, toată viața mea”. Astfel, în 1813 începe ridicarea Spitalului Filantropia (Iubirea de oameni), cu opt saloane, spații administrative și locuințe pentru medici, după modelul celor din Viena, unde medicul C. Caracaș își făcuse studiile. În perioada 1812-1820 au fost îngrijiți, fără nicio contribuție bănească personală, 7000 de bolnavi. Ulterior, între anii 1881 şi 1883, avea să se construiască o maternitate cu 120 de paturi, care se regăsește și în prezent în structura actualului Spital Filantropia^(7,8,11).

În Moldova, bazele primului spital se pun la 13 iunie 1765, la Iași. Actul de fundație emis de domnitorul Alexandru Ghica privind organizarea și funcționarea Spitalului „Sfântul Spiridon” preciza că spițeria trebuia să funcționeze permanent. Se menționa și numele primului farmacist: transilvăneanul Anton Fiermann, care fusese angajat pe viață, cu o remunerație de 25 de lei pe lună^(7,8).

În Transilvania, ordinul călugăresc al mizericordienilor a înființat așezăminte spitalicești dotate cu farmacii (Oradea – 1770; Satu Mare – 1834), cel orădean desfășurându-și activitatea până la naționalizarea de la mijlocul secolului XX. Constituirea centrului metalurgic de la Reșița (3 iulie 1771) a fost urmată, un an mai târziu, de crearea Caselor Frățești, care dispuneau de spitale și farmacii, în care erau ajutați cei săraci, bătrânii, văduvele și orfanii, acordându-li-se consultații și medicamente gratuite^(1,3,4,13).

În secolul al XIX-lea, profilul activităților desfășurate de farmaciști se îmbogățește cu noi responsabilități. Având totdeauna solide cunoștințe de chimie, aceștia sunt implicați adesea în realizarea analizelor de ape minerale, aflate în număr mare pe teritoriul țării, cât și în efectuarea de analize toxicologice. Îi găsim menționați în documente pe farmaciștii Abrahamfi (1832, 1837), Hampel (1838, 1839), C. Hepites (1847), Pavlovici (1846, 1848) şi Fătu (1850), care au realizat determinări fizico-chimice pentru multe dintre izvoarele cu apă minerală din Moldova (Târgu Ocna, Slănic Moldova, Văiluța, Negrișoara, Bălțătești, Balta Albă, Lețcani etc). În mare parte, informațiile despre compoziția și proprietățile terapeutice ale acestor resurse naturale au devenit cunoscute datorită publicării lor. Astfel, în 1850, aparea lucrarea farmacistului Atanasie Fătu Descrierea și întrebuințarea apei simple și a apelor minerale din Moldova. În cea de-a doua ediție, datând din 1874, sunt cuprinse date și despre apele minerale din Muntenia. O monografie asupra apelor minerale de la Balta Albă o datorăm medicului și farmacistului Constantin Hepites: Însușirea fizică a apei minerale numită Balta Albă (1847)^(1,12).

Constantin Hepites este menționat și în contextul realizării unor analize medico-legale, alături de farmacistul Steege din București (1833). Această activitate menționată sporadic în documente avea să fie reglementată la 31 martie 1840. La acea dată, Gremiul Farmaceutic din București (înființat la 25 martie 1836) hotăra ca realizarea analizelor medico-legale să se realizeze de un grup de experți din rândul spițerilor. Se comunicau numele lor și suma alocată pentru desfășurarea acestei activități: 1600 de lei pe an^(1,8).

Deși astăzi Jurământul lui Hipocrate este asociat în mod obișnuit cu medicina, acesta a aparținut deopotrivă și domeniului farmaceutic, cele două profesii fiind, pentru o lungă perioadă, exercitate de aceeași persoană. Astfel, două documente din 1535 îl menționează pe medicul și farmacistul orașului Făgăraș – Paul, doctor ac apothecaris – care era chemat să-și ofere serviciile la Curtea Domnească din Târgoviște. Pentru prima dată sunt menționate atribuții separate, specifice medicului și farmacistului, în Lex sanitaria Ferdinandina (1644). Conform acestei legislații, atribuțiile medicului se restrângeau. El nu mai avea dreptul să prepare medicamente, aceasta fiind responsabilitatea farmacistului. Prevederea a fost întărită ulterior. La 10 aprilie 1773 se interzicea pentru toate provinciile Imperiului Austriac ca medicii să prepare medicamente, fiindu-le admis un mic stoc (aparat de urgență) în cazul în care farmacia era la o distanță mai mare de o milă. Termenii de referință privind legalitatea de a deține un număr limitat de medicamente s-au modificat în noile prevederi:

• 1820 – distanță care necesita mai mult de o oră pentru a fi străbătută
• 1841 – distanță mai mare de 2000 de stânjeni vienezi
• 1905 – distanță care se parcurgea în mai mult de o oră și jumătate^(1,8).

Un aspect mai puțin cunoscut despre interferarea atribuțiilor profesiilor de medic și farmacist îl aflăm datorită Memoriului Gremiului Farmaciștilor din București (17 februarie 1852) înaintat șefului Comitetului Carantinelor, generalul Nicolae Mavros, că începând cu data de 1 martie farmaciștii nu vor mai executa operații de mică chirurgie⁽¹⁾.

Cei care dețineau o farmacie depuneau un jurământ. Farmacistul achiziționa materiile prime, prepara medicamente care trebuiau să respecte anumite norme de calitate și erau supuse controlului, iar apoi le furniza la prețuri stabilite în mod oficial. Se poate considera că declarația de fidelitate făcută în anul 1580 de către farmacistul Wilhelmus Balkus în fața Consiliului Orașenesc din Sibiu este primul jurământ cunoscut din țara noastră. 

Aspecte care relevă conduita pe care trebuia să o aibă un farmacist reies și din jurământul depus în 1652 de Gaspar Cramer la preluarea farmaciei din Sibiu: „Nu voi vinde abortive sau mercur viu pentru a câştiga arginți sau pentru alte raţiuni persoanelor necunoscute sau suspecte. Voi distruge şi voi arunca tot ceea ce este stricat în farmacie şi mă voi păzi de a le vinde”^(4,8,13). La 14 martie 1866, Comisia Farmaceutică schița proiectul unui vast Cod fara italicarmaceutic, structurat în optpărți⁽⁸⁾:

• Cunoștințele și erudiția complete a farmacistului.
• Poziția ce ocupă farmacistul în Stat și reprezentarea sa pe lângă dregătorii.
• Înființarea de farmacii noi, cesiune, dislocațiune, desființare.
• Organizarea farmaciilor.
• Asigurarea subsistenței farmacistului prin paza neatinsă a drepturilor sale legalmente fixate.
• Farmacopeea.
• Drepturile și îndatoririile generale ale farmacistului.
• Privegherea ordinei farmaceutice.

În anul 1960, farmaciștii din întreaga lume, reprezentați la nivelul Federației Internaționale Farmaceutice (FIP), au gândit un Cod internațional al profesiei, pe structura căruia au fost elaborate și Codurile naționale (România – 2009).

Farmacistul – care întotdeauna a avut solide cunoștințe de chimie – s-a remarcat în epoca modernă și contemporană prin implicarea sa activă în sinteza medicamente și controlul acestora. Studiile clinice, obligatorii în prezent înainte de introducerea în terapie a oricărui medicament, se realizează de echipe mixte care au inclus întotdeauna și farmaciști în componența lor. Ca o consecință a dezvoltării industriei farmaceutice, prepararea medicamentelor la nivelul farmaciilor – o îndatorire principală și esențială a farmacistului din orice vreme și loc – a trecut acum pe un plan secundar. În prezent, rolul farmacistului s-a deplasat de pe sistemul centrat pe medicament (prepararea de rețete magistrale și oficinale) la sistemul centrat pe pacient, aplicându-se principiile conceptului de pharmaceutical care. Noua paradigmă în care funcționează asistența farmaceutică începând din anii ‘90 presupune implicarea preponderentă a farmacistului în:

Buna gestionare a terapiei prin consilierea pe care o acordă la eliberarea medicamentelor (combaterea automedicației incorecte, evitarea polipragmaziei și a consumului inadecvat al unor clase de medicamente – antibioticele, controlul eliberării medicamentelor cu regim special – stupefiantele și psihotropele etc.).

Evaluarea și consilierea socioeconomică a pacientului (alegerea genericelor sau a inovativelor în funcție de resursele financiare de care dispune pacientul, accesarea medicamentelor în regim de compensare sau prin programele naționale de sănătate, vaccinarea gratuită etc.).

Acordarea de servicii farmaceutice (esențiale și avansate) conform Nomenclatorului de Servicii Farmaceutice, prin care se adaugă plusvaloare activităților (măsurare a unor parametrii biologici, testare rapidă în scop diagnostic, vaccinare la nivel de farmacie comunitară).

 Educarea sanitară prin participarea la campanii de sănătate publică (evaluarea statusului nutrițional al pacientului și consilierea acestuia privind stilul de viață, conștientizarea riscurilor obezității, consumului de alcool, tutun, droguri, conștientizarea importanței vaccinării și a educației sexuale etc.).

Toate aceste schimbări favorizează consolidarea statutului farmacistului ca profesionist în domeniul sănătății și contribuie la reducerea costurilor din sistemul sanitar prin creșterea aderenței pacienților la tratament. Noul model de acțiune al farmacistului actual, adoptat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (1997) și FIP (2000), presupune exercitarea următoarelor funcții care definesc așa-numitul „farmacist de şapte stele”: furnizor de servicii de îngrijire (caregiver), factor de decizie (decision-maker), comunicator (communicator), administrator (manager), cursant pe viaţă (life-long learner), educator (teacher), lider (leader)⁽¹⁴⁾. Ulterior, acestor caracteristici corespunzătoare celor şapte stele avea să li se mai adauge una: calitatea de cercetător⁽¹⁵⁾.

Fundamentate pe un întreg parcurs istoric, realitățile prezente ne arată că farmacistul este un profesionist cu atribuții esențiale în cadrul sistemului de sănătate, deplin integrat în efortul colectiv al echipei multidisciplinare, care are în centrul atenției binele pacientului.   

Autor corespondent: Emilia Stancu E-mail: emilia.stancu@umfcd.ro

CONFLICT DE INTERESE: niciunul declarat.

SUPORT FINANCIAR: niciunul declarat.

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.