Despre vaccinarea antivariolică în Franţa în perioada napoleoniană

Introducere

După cum foarte bine se cunoaşte, despre variolă se ştie că a fost una dintre cele mai temute boli de pe Pământ, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Numai în secolul XX au murit de variolă între 300 şi 500 de milioane de oameni. Într-un singur an, 1967, s-au îmbolnăvit de variolă circa 15 milioane de persoane. În 2023 se consideră că variola este una dintre puţinele afecţiuni contagioase ai cărei germeni au fost eliminaţi în totalitate din mediul natural, ultimul caz de variolă fiind înregistrat în 1977, în Somalia⁽¹⁾.

Vă daţi seama care ar fi fost consecinţele unei epidemii de variolă la începutul secolului XIX în Europa, adică exact în perioada în care faima şi gloria împăratului Napoleon I al Franţei au fost la apogeu? Dezastruoase.

În continuare vom încerca să aducem în atenţia dumneavoastră câteva aspecte extrem de interesante, legate de punctul de vedere şi mai ales de atitudinea lui Napoleon Bonaparte faţă de epidemiile de variolă ale perioadei sale.

Date generale

Revenind la atitudinea împăratului Napoleon I al Franţei (cunoscut în istorie şi ca Napoleon Bonaparte sau „Micul Corsican”) faţă de epidemiile de variolă, trebuie menţionat faptul că marele om de stat francez a fost un susţinător al inoculării vaccinului antivariolic, în acest sens el fiind de acord cu vaccinarea pe 11 mai 1811 a fiului său, Napoleon al II-lea, cunoscut în istorie şi ca Regele Romei (Napoleon François Joseph Charles Bonaparte; 1811-1832)^(2,3).

Cu toate acestea, deşi acceptase în totalitate ideea inoculării vaccinului antivariolic, Napoleon Bonaparte nu a obligat pe nimeni prin lege să se vaccineze^(2-4).

Dar mai bine să abordăm această problemă a vaccinării antivariolice în Franţa condusă de Napoleon Bonaparte, într-o anumită ordine cronologică, astfel^(2-11):

La 11 mai 1800 a fost înfiinţat Comitetul Central pentru Vaccinuri (Comité Central de Vaccine). Acest comitet pentru vaccinuri a fost înfiinţat după modelul englez, la recomandarea lui Michel Augustin Thouret [1748–1810, important medic francez şi director al Şcolii de Medicină, devenită în 1808 Facultatea de Medicină (La Faculté de Médecine) a Universităţii Imperiale (l’Université Impériale) din Paris], precum şi a ducelui de La Rochefoucauld-Liancourt (1747-1827, proaspătîntors din exilul din Anglia). La inaugurarea acestui comitet au participat, pe lângă cele două personalităţi anterior amintite, şi toate marile nume ale medicinei franceze: Jean-Nicolas Corvisart (1755-1821), Philippe Pinel (1745-1826), Jean Noël Hallé (1754-1822) şi François Chaussier (1746–1828).

În 1804 a fost înfiinţată Société pour l’Extinction de la Petite Vérole par la Propagation de la Vaccine (într-o traducere aproximativă, Societatea pentru Eradicarea Variolei prin Răspândirea Vaccinării Antivariolice), în paralel înfiinţându-se şi o comisie compusă din 16 membri, personalităţi ale lumii medicale franceze, comisie care avea ca sarcină principală imunizarea populaţiei din Franţa contra acestei teribile maladii, care a fost variola. Concret, această comisie a înfiinţat în fiecare departament al Franţei infrastructuri care trebuiau să se ocupe de problema eradicării variolei prin imunizare. Preşedintele acestei comisii a fost nimeni altul decât Dr. Joseph Ignace Guillotin (1738-1814), renumit om de ştiinţă francez, rămas în istorie ca fiind inventatorul celebrului instrument de ucidere din perioada Revoluţiei Franceze – ghilotina. Ca membri ai acestei comisii regăsim nume grele ale medicinei franceze din acea perioadă: Husson (secretar), ​​Pinel, Corvisart, Thouret, Leroux, Halle, Fourcroy, Berthollet, Chaptal, Delessert, Cuvier, Frochot, Lacepede şi La Rochefoucauld-Liancourt.

În 1809, prin Decret Imperial, împăratul Napoleon I a alocat fondurile necesare vaccinării antivariolice. Apropiaţii marelui om de stat francez s-au aşteptat din partea acestuia la o lege care să introducă obligativitatea vaccinării antivariolice în rândul populaţiei, dar, în final, au fost mulţumiţi şi cu alocarea de fonduri din bugetul Imperiului Francez pentru aceste proceduri de profilaxie antivariolică. Astfel, o sumă de bani destul de consistentă a fost alocată de către Administraţia Imperială Comitetului Central pentru Vaccinuri (Comité Central de Vaccine), astfel încât acest proces de vaccinare antivariolică a fost organizat în fiecare departament al Franţei, suma alocată trebuind să ajungă atât pentru plata personalului medical care realiza inocularea cu acest vaccin, cât şi pentru menţinerea în funcţiune a 25 de depozite cu vaccin antivariolic pe tot teritoriul Franţei. Din păcate, deşi această măsură a fost revoluţionară pentru acea perioadă în Franţa, cei care s-au opus cu înverşunare într-o primă etapă vaccinării antivariolice au fost preoţii catolici (Franţa a fost şi este una dintre cele mai importante ţări de religie catolică din lume). În cele din urmă, Papa Pius al VII-lea a fost convins de medicii francezi despre necesitatea inoculării vaccinului antivariolic, în 1804.

La nivelul Marii Armate (La Grande Armée – aşa cum era cunoscută armata franceză în timpul marelui Napoleon Bonaparte), această situaţie a imunizării prin vaccinare a fost mult mai complicată decât s-ar fi crezut. Concret, în 1806, Coste şi Percy au redactat un raport şi un set foarte concis de instrucţiuni referitoare la imunizarea prin vaccin antivariolic a tuturor soldaţilor Marii Armate, raport care a fost trimis către toate structurile Serviciilor de Sănătate ale Armatei Franceze. Rezultatul? În 1807, doar 2066 de soldaţi ai Marii Armate fuseseră vaccinaţi, iar în 1815, după Bătălia de la Waterloo, la abdicarea împăratului Napoleon I al Franţei, numărul soldaţilor vaccinaţi antivariolic a fost doar de trei ori mai mare faţă de numărul soldaţilor vaccinaţi în 1807. Totuşi, Marea Armată număra sute de mii de soldaţi, nu doar 10000 ^{(2, 3)}.

Dar cele mai bune rezultate obţinute de către autorităţile franceze în acest proces de inoculare a vaccinului antivariolic în rândul copiilor francezi le-au obţinut în urma vaccinării lui Napoleon al II-lea, supranumit Regele Romei, fiul marelui Napoleon Bonaparte, moştenitorul de drept al tronului francez, vaccinare realizată, aşa cum am precizat anterior, pe 11 mai 1811. Această inoculare a fost realizată de către Henri Marie Husson [1772-1853; a fost un important medic de naţionalitate franceză, care a activat în calitate de bibliotecar adjunct al Şcolii de Medicină (l’Ecole de Médecine) din Paris, secretar al Comitetului Central pentru Vaccinuri (Comité Central de Vaccine)], în prezenţa împăratului Napoleon I. A fost cea mai bună reclamă care s-a putut face vaccinării antivariolice de către prefecţii francezi: un copil din doi a fost vaccinat în mai mult de jumătate din departamentele franceze, astfel încât, în următorii cinci ani, procentajul îmbolnăvirilor cu variolă în rândul populaţiei franceze a scăzut semnificativ^(2-4,6).

În final, cel care a impus această vaccinare antivariolică a fost dr. Joseph Ignace Guillotin. El a fost susţinut intens în această chestiune de către Nicolas Heurteloup (1750-1812) (chirurg-şef al Marii Armate), Jean Noël Hallé (1754-1822), Antoine Augustin Parmentier (1737-1813) (cel dintâi farmacist-şef al Marii Armate), Nicolas Deyeux (1745-1837), farmacist principal (farmacist-şef) al Casei Imperiale şi al împăratului Napoleon I, precum şi de Edme Joachim Bourdois de la Motte (1754-1835), unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Napoleon Bonaparte şi medic personal al lui Napoleon al II-lea, fiul marelui om de stat francez⁽³⁾.

Concluzii

Napoleon Bonaparte a fost împăratul Franţei care a consolidat şi iniţializat multe reforme ale Revoluţiei Franceze. A fost, conform multor istorici, cel mai bun conducător militar al epocii moderne, a cucerit o mare parte din teritoriul Europei, dar s-a ocupat şi de modernizarea naţiunii pe care o conducea. Astfel, genialul om de stat a rămas în istorie nu doar datorită creării unei armate redutabile care a înfrânt aproape toate marile puteri ale Europei, realizând importante cuceriri teritoriale, dar şi datorită creării unui sistem de sănătate civil deosebit de performant, care a constituit baza sistemului de sănătate francez existent în zilele noastre.

Autor corespondent: Loredana‑Sabina‑Cornelia Manolescu E-mail: loredana.manolescu@umfcd.ro

Conflict de interese: niciunul declarat.

Suport financiar: niciunul declarat.

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.