O destinaţie iniţială schimbată...
în muzeu

1670, Paris (350 de ani) – A fost ridicată construcţia unui „dom”, care astăzi este bine cunoscutul Hôtel des Invalides, „cu destinaţie iniţială ca spital regal pentru ofiţeri şi soldaţi invalizi”.

1840 (180 de ani) – „În incinta domului a fost săpată o criptă în care s-a depus cenuşa împăratului într-un sarcofag de porfir tăiat dintr-un singur bloc”. Cu timpul, aici au fost aduşi, pentru odihna veşnică, generali şi amirali căzuţi eroic în timpul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial; tot aici se află Muzeul Armatei Franceze(1).

Din calendarul variolizării

1715, Veneţia (305 ani) – Iacob Pylarino (1659-1718), medic al Curţii Domneşti de la Bucureşti, în timpul lui Constantin Brâncoveanu, a publicat un mic tratat: Metodă nouă şi sigură de a pricinui vărsatul prin altoire – cu adevărat această metodă a fost practicată cu succes în epocă. Lady Mary Wortley Montagu (1689-1762), soţia ambasadorului englez la Istanbul, „şi-a altoit” copiii şi a constatat că nu s-au mai îmbolnăvit în timpul epidemiilor de variolă (variolizarea)(2).

Suferinţele domnitorului şi terapia adjuvantă

1715, dec. 23, Bucureşti (305 ani) – Ştefan Vodă Cantacuzino (uzurpatorul şi urmaşul la tronul Ţării Româneşti după Constantin Brâncoveanu †1714) îi scria medicului şi farmacistului Lucas Seuler, chestorul din Braşov, despre medicamentele primite şi efectele asupra sa: „unele i-au folosit, înlesnindu-i respiraţia şi durerile în piept, dar celelalte i-au stricat stomacul”. Am fi foarte interesaţi să cunoaştem ce fel de medicamente a primit de la dr. L. Seuler, şi iată „că mai cerea un laxativ, se plângea de durerile în piept, la cap, şi avea picioarele umflate”. Cu toate neajunsurile şi efectele adverse, Ştefan „îl ruga pe Seuler să-l mai ajute cu medicamente, dar să păstreze cea mai desăvârşită discreţie”. Această scrisoare şi altele au fost publicate de N. Salmen în Ţara Bârsei sub titlul Scrisori vechi (1934)(3).

Legislaţia sanitară din Transilvania

1755 (265 de ani) – S-au adoptat legi cu privire la sănătate, sub influenţa reformelor şi legislaţiei austriece: Planum regulationis în re sanitatis (1752), în care se reglementau atât pregătirea profesională, cât şi practica medicală.

1770, sept. (250 de ani) – Generale normativum in re sanitatis(3).

Lungul drum al unui medic aromân la sfârşit de veac XVIII şi începutul secolului al XIX-lea

1760, oct. 16, Halle (260 de ani) – Dimitrie Luca Caracaş (1728-1804) devine laureat în medicină la Universitatea din Halle, cu lucrarea inaugurală De venesectione in febribus acutis malignis non semper necessaria (Venosecţia în febrele acute, maligne nu este necesară totdeauna – n.n.), apreciată „ca susţinută de un spirit modern de discernământ, de raţionalizare”. Este surprinzător şi nou pentru acele timpuri ca renunţarea la venecţie („vărsarea de sânge”), care făcea mai mult rău decât bine, să fie o temă pentru dizertaţia unui diplomat în medicină. D. Luca, poreclit Caracaş, s-a născut în anul 1728, ca fiu a lui Nicolae Luca, la Siatista, în sudul Dunării (Macedonia); a urmat gimnaziul în localitatea natală, apoi la Poznan şi Viena (în grija unui prieten aromân) învaţă limbile germană şi latină; înmatriculat la Universitatea din Halle, „mai întâi la Drept şi apoi la Medicină” (1754, mai 27). Drumul în profesie este lung şi presărat cu borne, pe care le semnalăm: a plecat din Siatista la Vidin, „intrând ca medic al Paşei din Vidin” (1778); trece Dunărea la Calafat (1781); se duce la Craiova (1782), apoi la Bucureşti, ca medic al Spitalului Pantelimon (1784); medic arhiatros al Capitalei (1784, mai 1). A avut doi fii: Nicolae, doctor în medicină, mort de timpuriu, şi cel de al doilea fiu al său, dr. Constantin Caracaş (1773-1828), o mare personalitate a medicinei din Muntenia, întemeietor al Spitalului „Iubirea de oameni” (Filantropia), victima ultimei ciume din Valahia.

Lui D.L. Caracaş îi apare la Viena o importantă lucrare, Poemata medica (precepte terapeutice în versuri) (1795, iulie). Cu el s-a continuat lanţul medicilor macedo-români, primii veniţi pe pământurile strămoşeşti şi, în anii următori, legaţi prin aceeaşi verigă, studiul la Facultatea de Medicină din Halle (aflată sub puternica şi prestigioasa figură a noului Hipocrate olandez, marele clinician Boerhave); dintre aceştia au fost, între 1780-1785: Silvestru Filiti, Ioan Manicati Sofranu şi Constantin Ioan Darvari; după terminarea studiilor toţi trei au venit în Bucureşti(5).

Învăţământul medico-chirurgical din Transilvania

1775, Cluj (245 de ani) – A fost deschis Liceul Medico-Chirurgical: cursul de doi ani pentru chirurgi; absolvenţii primeau titlul de „magiştri în chirurgie”, iar „practicienii în funcţie deveneau după şcolarizare «patroni în chirurgie». De-a lungul secolului au fost introduse şi cursuri de oftalmologie, de medicină veterinară şi de moaşe”(6).

Cordonul carantinal românesc

1830 (190 de ani) – S-a realizat Cordonul carantinal românesc, de la Dunăre la Prut, odată cu înlăturarea monopolului turcesc (Adrianopole, 1829) „asupra comerţului al celor două Principate române, în scopul apărării de flagelul ciumei”(7).

Bucureştiul şi „orânduiala bolnavilor” în secolul al XIX-lea

1830 (190 de ani) – În fiecare „despărţitură a capitalei Ţării Româneşti” (...), care în anul 1807 fusese deja împărţită în şapte „boieli” sau „văpsele”, la fiecare dintre acestea i s-a orânduit câte un medic, iar în 1830 câte „o casă spre cercetarea bolnavilor”, prefigurând, desigur, dispensarele din viitor. Tot în legătură cu această organizare se poate semnala şi biletul emis de medicul de văpsea către spitale, în cazul în care trebuia ca bolnavii să fie internaţi: „teschereaua”, sinonim biletului de trimitere al medicului de familie de astăzi(8).

Un moment istoric din paginile învăţământului medical

1855, dec. 4, Bucureşti (165 de ani) – Din iniţiativa şi sub conducerea dr. C. Davila, a fost înfiinţată Şcoala de mică chirurgie la Spitalul Ostăşesc de la Mânăstirea „Mihai Vodă”; moment istoric inaugural, care va pune bazele Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie (1857), prima treaptă a învăţământului superior militar şi civil din ţara noastră.  

Medici greci în Dobrogea

1865, Atena (155 de ani) – Dr. T. Kefalos şi-a luat diploma de medic şi a venit la Constanţa, unde tatăl său, dr. Kefalos, după ce a practicat medicina la Constantinopol, se stabileşte la Constanţa în 1862, devenind un renumit medic. Din nefericire, fiul său moare de febră tifoidă în 1868 şi este înmormântat la biserica elină din Constanţa(9).

Din istoria şi izbânda împotriva turbării

1880, dec. 10, Paris (140 de ani) – La Spitalul Trousseau, Luis Pasteur este chemat de chirurgul Lannelongue, unde se afla „un copil de 5 ani, muşcat la faţă, cu o lună înainte”. Un tablou dramatic i se înfăţişă lui Pasteur prin manifestările bolii avansate ale copilului, care muri „asfixiat din cauza paraliziei bulbare şi a mucozităţilor ce-i umpluseră gura”. Analizând şi inoculând la iepuri aceste mucozităţi, animalele muriră „după 3-6 ore”. A observat şi în cultura sângelui acestora pe bulion de vită că, „prin injectare la iepuri şi câini, devenea din nou patogen”. Dar cercetarea prin inocularea salivei şi a sângelui turbaţilor „nu ducea la rezultatele satisfăcătoare pentru scopul final, vaccinarea”. Pasteur a observat totuşi că măduva şi creierul sunt impregnate cu „microbul turbării”.

1885, iulie 6, Institul Pasteur, Paris (135 de ani) – „La ceasurile 8 dimineaţa, un copil de 9 ani, Joseph Meister (însoţit de mama sa), prezenta în 12 locuri muşcături de câine turbat”. Cu multă îngrijorare şi speranţă, Pasteur va face prima inoculare „din măduva cea mai veche, de 2 săptămâni, şi treptat din cele mai proaspete în ultimele inoculări”. Au trecut săptămâni de aşteptare cu emoţii, iar „copilul Meister a fost scăpat” şi s-a întors vindecat în Alsacia natală.

1885, oct. 26, Academia de Ştiinţe din Paris – Pasteur arată că primul om vaccinat, „copilul Meister, era sănătos, trecuseră 3 luni şi 3 săptămâni”. S-a mai subliniat un fapt: „metoda antirabică era eficientă la om numai dacă acesta era de curând muşcat de un animal turbat”(10).

Corpi străini în cavitatea abdominală

1895, nov. 25, Bucureşti (125 de ani) – Prof. dr. C. Severeanu ţine cursul său de chirurgie la Clinica I Chirurgicală din amfiteatrul de la Spitalul Colţea „despre corpii streini uitaţi în cavităţile abdominale după laparoscopie”. În dorinţa de a-şi asigura auditoriul de „cinstea medicală” şi, după cum precizează, înainte de a intra în subiect, atrage atenţia „domnilor studenţi asupra calităţilor pe care trebuie să le aibă un medic: să fie corect, cinstit şi un adevărat apostol al Dumnezeirii pe pământ”. Apoi le-a descris un caz întâmplat „pentru prima dată în serviciul său”, dar şi alte cazuri din istoria practicii chirurgicale, când au fost uitate instrumente chirurgicale şi câmpuri după închiderea cavităţii abdominale(11).

Marea epidemie de variolă şi statistica vaccinărilor

1895, jud. Teleorman (125 de ani) – S-a constatat că marea epidemie de variolă care a cuprins teritoriul s-a datorat „unei statistici fictive a vaccinărilor din ultimii 10 ani”. Practic, lipsa personalului „vaccinator”, funcţionarii sanitari „nu cunoşteau tehnica vaccinării şi revaccinării” şi, în plus, „medicii de plasă erau copleşiţi şi depăşiţi” de situaţiile grele: mulţi bolnavi şi multe teritorii foarte întinse; nu aveau timp „nici să îndrume, nici să controleze personalul din subordine” şi numărul lor era mai mult decât insuficient, în condiţiile date de această epidemie(12).

Din publicaţiile Astrei

1900 – Dr. Ştefan Erdély din Orăştie editează Igiena sau Cartea Sănătăţii, pe cheltuiala despărţământului Blaj al Astrei.

1909 – Apare a doua ediţie, ca dovadă valoarea acestui „Manual pentru şcolile populare româneşti, judicios şi pedagogic alcătuit”.

1890 – În revistaTransilvania, un alt medic „altruist”, Ioan Popp, a publicat articolul „Aerul, compoziţia chimică şi influenţa lui asupra corpului uman”(13).

Un calendar omagial

1995, dec. 12, Bucureşti, Facultatea de Medicină „Carol Davila” (25 de ani) – A avut loc A III-a Conferinţă Naţională a SMSPR, în care s-a desfăşurat Simpozionul „Victor Papilian, artistul”. Au fost lansate medalia şi placa comemorativă a prof. dr. V. Papilian (1888-1956) în Holul de onoare al UMF(14).

Eminescu, vis animi la SMSPR

2000, dec. 16, Bucureşti (20 de ani) – În Sala de Consiliu a Facultăţii de Medicină „Carol Davila” a avut loc Simpozionul „Ion Nica, medic şi eminescolog”, cu vernisajul Expoziţiei de pictură Dr. Ion Nica şi lansarea volumului Eminescu, vis animi, Ed. Eminescu, 2000 (de acelaşi autor)(14).

Comemorări

†1940, oct. 9, Cluj – 80 de ani de la moartea farm. şi prof. dr. în medicină, maghiar, titularul Catedrei de toxicologie de la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca, Gyula Órient/Iuliu Orient (n. 1869, 21 oct., Bocicoiu Mare, Maramureş)

Studiile liceale le-a urmat la Sighetul Marmaţiei; după trei ani de practică în farmacie, urmează studii universitare la Budapesta, unde obţine diploma de farmacist (1891); cumpără o farmacie la Cluj (1892), unde a organizat un laborator de chimie; preparator la Facultatea de Chimie a Universităţii din Cluj (1898-1899); doctor în farmacie (1900) şi tot în acest an se înscrie la Facultatea de Medicină din Budapesta; diploma de medic (1906) şi întreprinde mai multe călătorii de studii în Europa (Basel, Strasbourg, Paris ş.a.).

Se întoarce la Cluj (1918), unde intră la universitate cu titlul de docent în medicină; conferenţiar (1921) şi mai târziu profesor, este titularul Catedrei de toxicologie timp de 13 ani; se pensionează în 1934. A publicat lucrări ştiinţifice, manuale şi articole în toate domeniile: chimie farmaceutică, toxicologie, chimie analitică, bacteriologie şi istoria farmaciei.

A colecţionat obiecte (vase, aparatură, instrumentar), reţetare şi medicamente, formule vechi, populare sau tipizate, din vechile farmacopei, cărţi şi mobilier farmaceutic: în 1902 le-a donat şi, în cadrul Muzeului Naţional de Istorie din Cluj, s-a organizat Colecţia de Istoria Farmaciei. Tot ca un corolar al studiului legat de trecutul terapeutico-chimico-farmaceutic, rămân cărţile, un tezaur istoric: Istoricul farmaciei din Ardeal şi Banat (1926, Cluj; o ediţie prescurtată a apărut în Germania, 1928); Alchimişti ardeleni (1928); Contribuţii la istoria farmaciilor din Ardeal; Elemente de toxicologie medicală (1934) etc.

În Bucureşti a avut loc cel de-al IX-lea Congres Internaţional de Istoria Medicinei (din iniţiativa dr. Victor Gomoiu), la care I. Orient a prezentat o expoziţie cu obiecte şi artefacte vechi din colecţia sa de farmacie (1932).

Rămâne una dintre strălucitele personalităţi ale ştiinţelor chimico-farmaceutice româneşti şi, nu în ultimul rând, un mare „istoric al farmaceuticii”, cum l-a numit dr. Samuel Izsak în revista Orvosi Szemle (Curierul medical), Tg. Mureş nr. 3/4/1970 („Omagiu la trecerea în eternitate după 30 ani”)(15-16).

 

†1955, Pucioasa – 65 de ani de la moartea dr. ­Elena Alistar (n. 1873, Vaisal, ­Ismail, în familia preotului Vasile Balan)

S-a căsătorit cu preotul Dumitru Alistar şi a locuit în Reuzeni (1898-1909); după decesul soţului a plecat la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Medicină.

1912, Iaşi – Elena Vasilievna Alistar (n. Balan) este urmărită de ohrana ţaristă ca „o românofilă extremistă”. În istoria Basarabiei, dr. Elena Alistar a fost un exponent veritabil al acestei propagande de naţionalişti români pentru eliberarea guberniei Basarabiei.

1914, aug. 20, Iaşi – Este arestată, dar curând eliberată, şi tot în timpul Primului Război Mondial luptă pentru realipirea Basarabiei la patria-mamă.

1918, ian. 13 – Armata Română a intrat pe teritoriul Basarabiei să sprijine unirea: Elena Alistar era deputat în Sfatul Ţării din partea Blocului Moldovenesc şi prima femeie deputat din cei 139 de delegaţi; „ea simboliza într-un anumit fel femeia Basarabiei”. Nu trebuie să uităm că dr. E. Alistar a şters lacrimile din ochii răniţilor pe care îi îngrijise în război, dar a fost şi pedagogul ce a sădit nădejdi în sufletul copiilor.

1918, feb. 10 – Cu entuziasmul maternal dar şi autoritar al preşedintei Ligii Femeilor din Basarabia, publică un articol, „Către moldovenii din Basarabia”, îndemnându-i la Unirea cea mare.

Dr. Elena Alistar face parte dintre personalităţile Basarabiei care au militat cu credinţă şi conştiinţă pentru unirea cu România, consfinţită la 27 martie 1918(17).

 

†1970, nov. 5, Cluj (50 de ani) – A trecut în eternitate dr. Ioan Prodan (n. 1904, sept. 9, Copâlnic-Mănăştur), demn reprezentant al igienei şi sănătăţii publice. Studiile elementare şi liceale la Baia Mare şi Dej; a dat examenul de Bacalaureat (1923) şi a intrat la Facultatea de Medicină din Cluj: se pregăteşte în ­specialitatea Igienă la institutul omonim din Cluj; aplică practica preventivă a Şcolii clujene în plasa sanitară Gilău (1933-1939); face două călătorii în Iugoslavia şi Polonia, în scopul perfecţionării; numit medic-şef de judeţ succesiv la Rm. Sărat, Odorhei şi Târnava de Mureş (1939-1946); inspector general sanitar al jud. Cluj (1946-1949); pentru remarcabile rezultate în activitate a fost premiat cu ordine şi medalii: „Crucea Meritul Sanitar” (1946) şi „Coroana României” (1947); conferenţiar la Catedra de organizare a ocrotirii sănătăţii publice de la Institutul de Medicină şi Farmacie, Cluj; prodecan al Facultăţii de Medicină Generală (1956-1960); director al Institutului de Igienă (1960); profesor universitar doctor docent (1962); membru în comitetul de conducere al Societăţii de Igienă din USSM şi preşedintele Secţiei de Igienă Filiala Cluj.

A redactat cursuri şi manuale de „organizare şi sănătate publică”, fiind şi profesor consultant; s-a pensionat după 41 ani de activitate (1969), dar decesul a venit curând (1970), după o lungă şi grea suferinţă(18). 

†1980, oct. 29, Bucureşti – 40 de ani de la moartea dr. psihiatru Marinela-Luiza Cortez-Sărmăşan (n. 1946, martie 4, Bucureşti), fiica dr. Paul Cortez (1922-1988), neuropsihiatru şi memorialist de renume

A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti (1970); studii finalizate cu diploma de doctor în ştiinţe medicale: Contribuţii la studiul dezvoltării psihiatriei în România şi alte lucrări importante de istoria medicinei: Istoria psihiatriei „marginale” şi sociale; Contribuţii în privinţa tulburărilor psihice legate de istoria şi funcţia maternităţii. Lucrări de popularizarea ştiinţei: Medicii în cultura românească (în colab. 1973); lucrări cu abord psihiatric asupra lui M. Eminescu, M. Kogălniceanu ş.a. A lăsat un manuscris important privind meloterapia(19).

†1990, nov. 9, Bucureşti – 30 de ani de la la moartea prof. dr. hematolog Ştefan Berceanu (n. 1914, sept. 16, com. Măceşu de Jos, jud. Dolj)

A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti (1941); profesor dr. docent la Clinica de hematologie a Spitalului Fundeni; cercetător la Institutul Cantacuzino, şef al Laboratorului de Imunologie şi Histopatologie; bursier al Institutului de Imunologie şi Cancerologie Villejuif, Franţa; autor a peste 800 de lucrări ştiinţifice; membru titular post-mortem al Academiei Române (1991, ian. 31). Opere literare: eseuri (Filozofia în medicină ş.a.); piese de teatru (Cheile oraşului Buda, jucată pe scena TNB ş.a.)(20).

†1990, dec. 5, Baia Mare – 30 de ani de la la moartea dr. Anatolie Butuc (n. 1921, aug. 6, Cahul)

A absolvit liceul în localitatea natală (1939); student al Institutului Medico-Farmaceutic, Facultatea de Igienă, promoţia 1951; medic igienist la circumscripţia sanitară Negreşti-Oaş (1951-1954); medic specialist în igienă şi medic specialist de laborator; a activat la SANEPID Baia Mare ca medic de laborator de microbiologie (1954-1971); medic primar (1971) la Spitalul Judeţean din Baia Mare în laboratorul de microbiologie până la pensionare (1984); a participat activ la manifestări ştiinţifice naţionale în domeniu(21).

†1995, oct. 19, Tg. Mureş – 25 de ani de la la moartea prof. dr. docent Vasile Săbădeanu (n. 1903, martie 7, com. Voiniceni, jud. Mureş) – un oftalmolog din Şcoala clujeană

Şcoala elementară şi şase clase liceale le-a frecventat la Tg. Mureş, ultimele două clase la Blaj, unde a luat şi examenul de Bacalaureat (1921); a absolvit Facultatea de Medicină din Cluj (1926), fiind angajat la Clinica de Oftalmologie ca preparator şi apoi asistent; medic specialist şi primar oftalmolog în policlinici şi spitale din Tg. Mureş, Bucureşti şi Brăila (1933-1941); în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost mobilizat în spitalele de campanie din spatele frontului, în Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia.

Este numit, pe bază de concurs, profesor la Catedra de oftalmologie a Facultăţii de Medicină (IMF) Tg. Mureş (1945, nov. 2) până la pensionare (1973); decan la I.M.F. Tg. Mureş (1948-1951); doctor în ştiinţe medicale şi dr. docent (1964); medic emerit (1965); membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale (1967); a publicat peste 60 de lucrări în specialitate şi a redactat manuale pentru studenţi, tratate de oftalmologie etc.(22)

 

†2000, nov. 15, Cluj-Napoca (20 de ani) – A trecut la cele veşnice dr. Ioan Viorel Tomoiagă (n. 1942, feb. 18, Moisei, într-o numeroasă familie cu nouă copii) – un medic ftiziolog în trecere… la oncologie

După studiile elementare, a urmat liceul teoretic din Vişeul de Sus (1955-1959); a studiat (1959-1965) la Facultatea de Medicină din Cluj; 1965-1969: medic stagiar, secundar şi şef de secţie Ftiziologie la Sanatoriul TBC Borşa, până la „reprofilarea unităţii” (1976), când a fost transferat la Spitalul Orăşenesc Borşa. În calitate de medic primar, s-a specializat în oncologie, excelând, după cum vedem în câteva dintre lucrările sale: Un caz de carcinom de sân; Încercare de test diagnostic de cancer cu metoda de DubluVSH; Teoria energetico-genetică în cancer. Teste specific în cancer (1995), reeditată la Cluj-Napoca (2005).

Preocupările sale literare au rodit în versurile apărute în vol. Poezii de tranziţie (1996), reeditat la Cluj-Napoca (2005) sub pseudonimul Ion Pietrosu. În scurta sa viaţă s-a dăruit profesiei, de fapt pacienţilor pe care i-a îngrijit şi vindecat(23). 

 

†2005, dec. 13, Baia Mare (15 ani) – A decedat medicul specialist în boli profesionale Aurel Coza (n. 1926, dec. 27, Carei)

A urmat şcoala primară în localitatea natală, iar liceul l-a absolvit la Cluj (1945), când a intrat la Facultatea de Medicină; fiind acuzat pentru vederile sale politice, a fost închis în penitenciarele din Cluj şi Piteşti. Curând a fost eliberat şi, dintre puţinele cazuri, el şi-a continuat studiile universitare întrerupte, iar în 1954 a absolvit Facultatea de Medicină. După un an de stagiu în judeţul Galaţi, îl aflăm ca medic consultant de medicină internă (1955-1956), la Baia Mare şi Negreşti-Oaş.

Detaşat la Baia Mare (1957-1963), unde „va fi angajat la Institutul de Cercetări Miniere ca cercetător ştiinţific principal (medic specialist în boli profesionale)”, unde va rămâne până la pensionare (1987). În aceste două decenii a înfiinţat Laboratorul de pneumoconioze, iar în colaborare cu dr. Ioan Crăciun a reuşit să impună „reducerea timpului de lucru în minerit de la 8 ore la 6 ore, care s-a aplicat în 1970 în Maramureş şi ulterior în toată ţara”.

În calitate de şef al Centrului, a pledat pentru respectarea măsurilor de profilaxie în îmbolnăvirea de silicoză, în bazinul minier din Maramureş. Până la moarte a rămas credincios luptei pentru idealul şi libertatea Ardealului(24). 

†2005, dec. 28, Baia Mare (15 ani) – A decedat dr. stomatolog Vasile Agârbiceanu (n. 1933, iulie 24, Jibou, jud. Sălaj), voleibalist, participant la campionatul mondial

A absolvit liceul (1952) şi Facultatea de Stomatologie din Cluj (1958); a fost repartizat la Spitalul orăşenesc Baia-Sprie (1958-1959); medic specialist şi primar, şi-a desfăşurat activitatea timp de 37 ani la Spitalul Judeţean Baia Mare (1996); a lucrat la Policlinica stomatologică, unde „a îndeplinit şi funcţia de organizator şi coordinator al reţelei de stomatologie infantilă”; educator sanitar de excepţie pentru tinerii liceeni şi încă din universitate a făcut parte din echipa campioană mondială de volei, după care a obţinut succese cu echipa Explorări din Baia Mare(25). 

†2010, oct. 7, Chişinău (10 ani) – A trecut la cele veşnice acad. Constantin Ţâbârnă (n. 1929, ian. 7, Sângereii Vechi, jud. Bălţi), un patriarh al chirurgiei basarabene

Fiu dintr-o familie de ţărani, dar cu excelente rezultate la învăţătură în Liceul „Ion Creangă” din Bălţi, a fost înmatriculat, fără examen, la Institutul de Stat de Medicină din Chişinău (ISMC) (1945-1950), pe care l-a absolvit cu diplomă de excelenţă şi a primit post „ca medic ordinator chirurg la Spitalul raional Sângerei”.

În anul 1953, şeful Catedrei de Chirurgie generală din ISMC, prof. dr. Alexei Lvov, „îl propune ca asistent, iar mai târziu, prin cumul, şi ca vicedecan la Facultatea de Medicină Generală”. Urcă treptat în ierarhia de conducere şi, datorită calităţilor „de bun organizator-responsabil”, decan al Facultăţii de Pediatrie (1955); decan al Facultăţii de Medicină Generală (1959-1964); îşi susţine teza de doctor în ştiinţe medicale (1956) şi pe cea de doctor habilitat cu tema Profilaxia şi tratamentul afecţiunilor purulente pulmonare; conferenţiar (1959); şef al Catedrei de chirurgie (1962-1999); profesor – cadru didactic (1967). În specialitatea chirurgicală „a fost preocupat de chirurgia chistului hidatic-hepatic, pulmonar şi poliorganic şi de patologia ficatului”; a primit brevete pentru metodele originale de diagnostic şi tratament; a publicat 400 de lucrări ştiinţifice şi 17 monografii, fiind distins cu titluri onorifice şi premii; o altă funcţie, pe care a „deţinut-o circa 20 de ani, a fost cea de preşedinte al Societăţii Chirurgilor din Moldova”. Pentru meritele sale în activitatea ştiinţifică şi profesională, „în anul 2000 a fost distins cu înaltul titlu de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei”. În semn de recunoştinţă, Catedra de Chirurgie Nr. 2 a Clinicii de Chirurgie din Spitalul Clinic Municipal „Sf. Treime” îi poartă numele. „C. Ţâbârnă a fost un om legendă, un fenomen al culturii medicale naţionale, făcând parte din prima promoţie de medici autohtoni – promoţia de aur a R. Moldova”(26).

 

†2010, oct. 14, Baia Mare (10 ani) – A trecut la cele veşnice dr. Lucia Bogdan (n. 1938, ian. 10, Oradea)

A absolvit şcoala elementară la Şomcuta Mare (Maramureş, 1951), Liceul „George Coşbuc” din Năsăud (1954) şi Facultatea de Medicină Generală din IMF Cluj (1960); repartizată la circumscripţia sanitară Benesat până în 1964; medic de laborator în cadrul Laboratorului de microbiologie al Sanepidului regional Baia Mare (1964-1967); medic specialist microbiolog în Laboratorul Spitalului de Pneumoftiziologie Baia Mare (1968-1997); medic-şef al Laboratorului de analize medicale din acelaşi spital (1982-1997)(27).

Aniversări

1835, dec. 6, Bucureşti – 185 de ani de la naşterea acad. Nicolae Kalinderu (†1902, apr. 3/16, Bucureşti)

A studiat la Facultatea de Medicină din Paris, iar în 1863, după ce a participat la un concurs, a fost primit ca intern al spitalelor din Paris. După ce şi-a susţinut teza de doctorat, s-a întors în ţară; până în anul 1874 a lucrat ca medic primar de boli interne la Spitalul Colentina, apoi din 1878, la Spitalul Brâncovenesc, unde sub conducerea sa clinica medicală devine cea mai modernă din ţară. În timpul Războiului de Independenţă a condus ambulanţele de la Turnu Măgurele; a iniţiat o serie de măsuri practice în vederea combaterii leprei şi a înfiinţat izolatorul de la Răchitoasa. Profesor în cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1887), a fost unul dintre fondatorii orientării anatomoclinice şi fiziopatologice în medicina românească internă; împreună cu Victor Babeş, care îl considera „primul internist român ale cărui lucrări au fost cunoscute peste hotarele ţării”, a iniţiat studii de mare răsunet privind histologia, microbiologia, diagnosticul şi epidemiologia leprei. Printre cele mai importante opere ale sale se numără Memoriu asupra leprei în România (1889); Lepra în România (1897); Lepra anestezică (1898); Despre cosmetice; Tuberculoza în raport cu unele profesiuni. Fondator al revistelor România medicală (1875), Analele medicale române (1881), Archives des Sciences Médicales (1896); colecţia sa de artă a stat la baza Muzeului „I. Kalinderu” din Bucureşti(28).

1850, Craiova – 170 de ani de la naşterea pictorului craiovean de factură academică Nicolae Iliescu (Elliescu) (†1889)

A pictat portretul ctitorului învăţământului medico-farmaceutic civil şi militar din România, dr. Carol Davila (1828-1884), şi al diplomatului dr. Mihail Gheorghiad Obedenaru (1839-1885), care se află în Colecţia de artă plastică (ctitori şi fondatori), Sala de Consiliu a Facultăţii de Medicină „Carol Davila” din Bucureşti(29).

1875 – 145 de ani de la naşterea prof. univ. dr. Constantin Poenaru-Căplescu (†1948). După ce a adus stovaina în ţară (iulie 1904), efectuează prima operaţie prin rachistovainizare lombară în Clinica a II-a Chirurgicală din Bucureşti şi publică lucrările: Stovaina în chirurgie (1904); Stovaina ca analgezic local şi intrarachidian şi Rezultatele rachistovainizărei (1905) şi Rezultatul rachistovainizărei în 405 cazuri (1907); a fost incinerat în 1948(30).

 

1885, dec. 2, Strehaia, Mehedinţi – 135 de ani de la naşterea prof. dr. ­Gheorghe Băltăceanu (†1952, Bucureşti)

Medic cu studii la Paris, prof. dr. la Departamentul de chimie terapeutică de la Institutul de Medicină din Bucureşti (1933), autor a peste 300 de lucrări de balneologie: studii asupra calităţii apelor minerale din România (Malnaş, Govora, Slănic-Moldova, Căciulata ş.a.)(31).

 

1905, nov. 18, Chişinău – 115 ani de la naşterea acad. dr. fiziolog şi fiziopatolog Grigore Benetato (†1972, iunie 9, Bucureşti)

Studii la Facultatea de Medicină din Cluj (1923-1929); dr. în medicină şi chirurgie cu teza Contribuţiuni la studiul metabolismului lipidelor (1929); specializări (1931-1932) la Berlin şi Heidelberg; a lucrat la Cluj în Institutul de Biochimie (1925-1927) şi în Institutul de Fiziologie (1927-1931);  profesor titular (1937-1958) la Facultatea de Medicină din Cluj, profesor şef de catedră la IMF Bucureşti (1958-1972); director la Institutul de Fiziologie „D. Danielopolu”, Bucureşti (1958-1972); membru corespondent (1948) şi membru titular (1955) al Academiei Române, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale (1969) şi al Societăţii de Fiziologie din URSS (1977). În activitatea sa de cercetare se disting cel puţin două perioade:

1927-1940, când a efectuat (în colaborare cu prof. I. Niţescu) cercetări asupra rolului secreţiei interne a pancreasului în metabolismul lipidelor şi a investigat proprietăţile fizice şi chimice ale proteinelor din ţesuturi, în legătură directă cu anumite stări funcţionale generate de oboseală, senescenţă etc.; s-a ocupat de fiziologia şi fiziopatologia nutriţiei, realizând lucrarea Problema alimentaţiei pentru individ şi societate (1930), prin care a adus servicii studiilor de medicină socială.

1940-1972, când a cercetat unele aspecte ale interacţiunii dintre sistemul nervos central şi procesele imunobiologice(32).

 

1910, oct. 8, Dorohoi, jud. Botoşani – 110 ani de la naşterea dr. Miron Axler (†1988, iunie 24, Baia Mare)

După absolvirea şcolilor primare, elementare şi liceale din oraşul natal, finalizează studiile din cadrul Facultăţii de Medicină Bucureşti (1937); medic la Mihăileni, jud. Botoşani (1938-1941); medic secundar la Spitalul de Boli Contagioase Dej (1945-1946); medic la Căprioara, jud. Severin (1946-1947); medic la Negoieşti, jud. Dolj (1948); medic consultant în Laboratorul de igienă, Craiova (1948-1951); medic consultant la Băileşti, şef al Laboratorului de igienă (1952-1954); medic consultant la Spitalul de copii din Craiova (1954-1957); medic primar microbiolog la CSA Baia Mare până la pensionare (1958-1979)(33). 

 

1915, dec. 20, Târgu Mureş – 105 ani de la naşterea prof. dr. Sámuel Izsák (†2007, sept. 4, Cluj-Napoca)

Studiile medicale începute la Bologna, continuate şi încheiate la Sibiu-Cluj (1945); doctor în medicină (1948), titlu echivalat în 1967; şi-a desfăşurat activitatea profesională în cadrul Catedrei de istoria medicinii din Cluj (1945-1981), ca asistent suplinitor, şef de lucrări (1957-1964), conferenţiar (1964-1977), profesor titular (1977-1981), continuând să lucreze şi după pensionare.

A lăsat o operă de valoare remarcabilă: 250 de titluri publicate, articole, însemnări, studii, volume; 108 conferinţe, cinci emisiuni radiofonice; autor al lucrărilor: Nicolae Kretzulescu, iniţiatorul învăţământului medical românesc (1957), Studii şi cercetări de istoria medicinii şi farmaciei din R.P.R. (1962), Fapte şi oameni din trecutul medicii în patria noastră (1962, în colab.), Studii de istoria medicinii (1968, în colab.) ş.a.; coautor la Istoria medicinii universale (1970), Istoria medicinii româneşti (1972), Dicţionar cronologic de medicină şi farmacie (1975), a mai publicat Farmacia de-a lungul secolelor (1979), Valeriu Bologa, evocare monografică (1995, în colab.), Polemici hipocratice. Discursuri şi prelegeri medicale (1999, în colab.), Pe cărările trecutului, Scrieri de cultură medicală (1999, în limba maghiară).

A fost unul dintre fondatorii şi organizatorii Muzeului de Istoria Farmaciei din Cluj (1954); a publicat numeroase articole în reviste româneşti, dar şi în străinătate (în limbile maghiară, germană, franceză ş.a.); membru în Societatea Română de Istoria Medicinii, Societatea Internaţională de Istoria Medicinii, Academia Internaţională de Istoria Farmaciei şi Societatea de Istoria Medicinii Ungare; distins cu Premiul de Stat (1955), Premiul Ministerului Învăţământului (1964) şi Medalia comemorativă „Istvan Weszpremi” (2000, Budapesta)(34).

1915 – 105 ani de la naşterea dr. Radu Constantin Portocală (†1993), virusolog de talie europeană

Absolvent al Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila şi al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, cu teza Studiu experimental histopatologic şi morfologic al inframicrobului hepatic, distinsă cu magna cum laudae (1941); doctor în ştiinţe medicale (1963); doctor docent (1966); întemeietorul catedrei de inframicrobiologie. Din 1943 începe cariera didactică la Facultatea de Medicină din Bucureşti, avansând până la gradul de conferenţiar; ascensiunea universitară este întreruptă din cauza arestării de către organele de represiune (1952). După eliberare îşi continuă cariera de cercetător la Institutul de Virusologie al Academiei Române, ajungând până la funcţiile de director ştiinţific (1968-1973) şi preşedinte al consiliului ştiinţific (1973-1976) al acestei instituţii. Cele 274 de lucrări publicate în ţară şi străinătate sunt mărturia unui efort considerabil, concretizat şi prin numeroase descoperiri în domeniu, printre care menţionăm: acţiunea imunoglobulinelor specifice în vaccinarea experimentală (1950), diabet experimental provocat de virusul herpetic (1951), infectivitatea acidului ribonucleic al virusului gripal (1958), infectivitatea acidului dezoxiribonucleic al adenovirusului tip 3 (1961), identificarea autoanticorpilor în infecţiile gripale şi adenovirale (1964) ş.a. În 1976 părăseşte România şi se stabileşte la Atena, unde a continuat activitatea de cercetare ştiinţifică în cadrul Centrului de Cercetări Nucleare Demokritos şi la Institutul Pasteur Hellenique(35).

 

1925, dec. 27, Sebeş, jud. Alba – 95 de ani de la naşterea dr. Stela Veliciu (†2007, oct. 16, Franţa)

După absolvirea Liceului „Domniţa Ileana” din Sibiu (1944), a urmat Facultatea de Medicină Generală la Sibiu-Cluj, promoţia 1950; medic extern, apoi intern al Clinicilor Universitare din Cluj; medic de circumscripţie la Satulung (1950), apoi la Lăpuşel, jud. Maramureş; a urmat cursuri de specializare în ginecologie-obstetrică la Bucureşti, fiind numită după concurs la Secţia de ginecologie a Spitalului din Baia Mare, unde a lucrat fără întrerupere, până la pensionare; după specializarea la IMF Bucureşti în ginecologie infantilă (1975-1976) a inaugurat la Baia Mare activitatea de ginecologie infantilă de care s-a preocupat până la sfârşitul carierei sale. De-a lungul anilor a întocmit mai multe articole de specialitate publicate în Revista de Ginecologie şi lucrări comunicate în cadrul şedinţelor USSM din Baia Mare şi alte localităţi din ţară; a continuat să lucreze şi după pensionare în cadrul Policlinicii cu plată până în 1999. S-a stins din viaţă, după o îndelungată suferinţă, în Franţa. „A fost un exemplu de rigoare, de conştiinciozitate, de dăruire profesională”(36).

 

1930, oct. 23, comuna Unimăt, jud. Satu Mare – 90 de ani de la naşterea dr. Ioan Terţan (†2011, martie 4, Vişeu de Sus)

După studiile elementare din comuna natală, a urmat liceele „Moise Nicoară” din Arad, „Samuil Vulcan” din Beiuş şi „Vasile Lucaciu” din Carei, unde a absolvit ca şef de promoţie (1951); a finalizat Facultatea de Pediatrie din IMF Bucureşti cu „Diplomă de merit”, fiind şef de promoţie (1957); a fost numit preparator la Facultatea de Pediatrie, dar la cerere a fost transferat la dispoziţia regiunii Baia Mare, unde a fost repartizat ca medic de circumscripţie în oraşul Vişeu de Sus, efectuând secundariatul (1957-1960); medic specialist de pediatrie la Spitalul din Vişeu de Sus; medic-şef al raionului Vişeu (1963); medic-şef de policlinică şi medic‑şef al Secţiei de pediatrie a Spitalului din Vişeu de Sus (1968-1994, pensionare); a lucrat în continuare până în anul 2000.

Prin activitatea sa organizatorică şi profesională de peste 40 de ani în acelaşi oraş, a contribuit la ridicarea nivelului de ocrotire a sănătăţii în general şi a copilului în special; a fost evidenţiat de două ori în munca medico-sanitară, iar în 2003 a fost declarat cetăţean de onoare al oraşului Vişeu de Sus(37).

 

1935, dec. 8, Baia Mare (85 de ani) – S-a născut prof. dr. Vasile Bodnar (†2004, martie 21, Bucureşti)

După finalizarea studiilor elementare şi liceale din oraşul natal, a urmat Facultatea de Medicină Generală a IMF Cluj (1960); după internatul preclinic (1962) s-a transferat la Institutul de Fiziologie al Academiei din Bucureşti: şef de laborator la Clinica de Protetică Dentară (1963); doctorand în specialitatea Fiziologie (1967); urmează şi Facultatea de Stomatologie, pe care o finalizează în 1971; curs de perfecţionare în fiziologie la Colegiul Stomatologic Regal din Copenhaga (sept. 1973 – mai 1974); doctor în ştiinţe medicale (1974). A urcat toate treptele didactice, fiind numit conferenţiar la Catedra de protetică dentară din Bucureşti. A semnat ca autor şi coautor lucrări de specialitate, importante tratate de stomatologie: Electromiografia; Ocluzia dentară şi Protetica dentară. Nu în ultimul rând, a fost şi conducătorul a 107 lucrări de diplomă(38). 

Aniversări-comemorări

1840, mai 4/11, sat Bălţaţi, jud. Mehedinţi – 180 de ani de la naştere şi 90 de ani de la moartea gen. prof. dr. Constantin Severeanu (Dimitrescu) (†1930, nov. 1, Bucureşti)

Elev la Şcoala de Chirurgie de la „Mihai Vodă”, a obţinut o bursă prin concurs (1862) pentru Facultatea de Medicină din Paris, unde a susţinut teza de doctorat Du basin oblique ovalaire; s-a întors în ţară (1864), fiind numit medic secundar la Spitalul Colentina, apoi, peste puţin timp, medic primar la Spitalul Colţea; în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878) i se încredinţează direcţia spitalelor Crucii Roşii; este numit de către ministrul instrucţiunii, dr. N. Kretzulescu, suplinitor la Catedra de patologie chirurgicală şi medicină operatorie, concomitent cu avansarea ca medic de batalion şi de regiment (fiind medic militar, ajunge, în rezervă, la gradul de general); devine, prin concurs, profesor provizoriu la Catedra de medicină operatorie şi anatomie topografică (1881); profesor definitiv (1884), apoi în 1886 trece la Catedra de clinică chirurgicală, profesând până la pensionare (1907); medic-efor al spitalelor civile (1889-1890), membru în Consiliul Sanitar Superior (1906); preşedintele Societăţii Române de Chirurgie (1898-1899 şi 1908-1910).

 

În urma vizitelor în străinătate, a introdus şi la noi metoda antiseptic-listeriană; a folosit primul razele Röntgen în chirurgie (1897); a făcut prima rahianestezie lombară cu cocaină (1900); a imaginat procedee în chirurgia plastică şi a efectuat primele laparotomii. A publicat numeroase lucrări în specialitatea sa; a fost unul dintre fondatorii şi „redactorii ajutori” ai publicaţiei Gazeta medicală (1865); împreună cu Suţu, Vlădescu şi Romniceanu au editat Gazeta medico-chirurgicală a spitalelor (1870), unde a publicat intens. Publicist (ziarul Danubiul), popularizator al medicinii (Medicina populară, 1880), autor al unor lucrări paramedicale (Despre foloasele trase din trândăvia soldatului, 1868), conferenţiar pe teme extramedicale (la Ateneu: Despre astronomie), a publicat două volume de Amintiri (1929-1930); primul preşedinte al Societăţii Regale Române de Istoria Medicinii, Farmaciei, Veterinăriei şi Folclor Medical (1929)(39).

 

1845, dec. 5, Bucureşti – 175 de ani de la naştere şi 105 ani de la moartea prof. dr. Grigore Romniceanu (†1915, mai 1, Bucureşti)

Doctor în medicină şi chirurgie (1869, Paris); profesor la Catedra de patologie chirurgicală, bandaje şi aparate de fracturi din cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1879-1915); decan (1887, dec. 8-1894, feb. 11); membru corespondent al Academiei Române (1890); membru al Societăţii de Chirurgie şi Medicină Practică din Paris, al Societăţii Franceze de Urologie, al Societăţii Ştiinţelor Medicale, al Societăţii Naţionale de Crucea Roşie; deputat şi senator; decorat cu ordinele „Steaua României” şi „Coroana României”, ambele în gradul de Mare Ofiţer, şi Medalia „Bene Merenti” cl. I (1880), pentru scrierile sale medicale.

S-a remarcat ca un strălucit practician, dar şi ca un om de ştiinţă, făcând cercetări în diverse domenii ale medicinii şi patologiei chirurgicale; a fost înmormântat în Cimitirul „Bellu”; în prezent, o stradă din Bucureşti îi poartă numele(40).

1850 – 170 de ani de la naştere şi 120 de ani de la moartea medicului arădean Gheorghe Vuia (†1900, Arad)

Acest bănăţean face parte dintre cei mai distinşi medici români ardeleni, profesor de igienă cu o mare experienţă pedagogică şi unul dintre cei mai fervenţi publicişti popularizatori şi educatori de sănătate ai populaţiei.

Iată un sumar al operelor acestui mare publicist medical:

1874 – În revista Transilvania publică studiul „Diferitele datini pentru aşezarea morţilor, cu privire la arderea cadavrelor”.

1882, Oradea – Revista Familia îi publică articolele: „Despre păcatele noastre igienice şi despre multe altele”; „Convorbiri igienice”; „Valoarea băilor minerale”; „Igiena organelor intelectuale”.

1884, Arad – Publică broşura Igiena poporală şi ediţia II-a revăzută şi înmulţită (1888, Orşova).

1890, Oraviţa – Boale venerice, sifilis.

1890, Viena – Apare lucrarea Medicinisches ans Romänien.

1897 – În revista Transilvania apare „Din istoria băilor, consideraţiuni igienice”(41).

 

1875, oct. 1, Zwickau (Cvikow), Bohemia/Austria – 145 de ani de la naştere şi 75 de ani de la moartea dr. Friedrich (Fritz) Netolitzky (†1945, ian. 5, Viena), supranumit „farmacognost autentic”

Fiu al medicului August Netolitzky (1845-1924), după ce şi-a luat Bacalaureatul la Praga (1893), a urmat Facultatea de Medicină la Viena, cu doctoratul în martie 1899 şi, în sfârşit, „în anul 1906, la Graz, obţine docenţa în farmacognozie şi microscopia alimentelor”.

A fost profesor de farmacognozie la Universitatea din Cernăuţi (1912-1923); în aceeaşi perioadă va avansa „ca şef al Catedrei de anatomia şi fiziologia vegetală, apoi director al institutului cu acelaşi nume”. Dr. F. Netolitzky a fost singurul profesor din vechea schemă a Universităţii „Francisco-Josephina” care a rămas şi după unirea Bucovinei cu România (28 nov. 1918) şi, „ca urmare a desfiinţării învăţământului farmaceutic de la Universitatea din Cernăuţi, în şedinţa Consiliului profesoral al Facultăţii de Ştiinţe din 5 oct. 1923”, el va conduce institutul mai sus amintit; la acelaşi consiliu, „cu majoritate de voturi, prof. Netolitzky este ales prodecan al Facultăţii de Ştiinţe, pe anul universitar 1923/1924”.

Din biografia sa mai reţinem un aspect interesant: a fost membru fondator al Societăţii Internaţionale de Istoria Farmaciei, la iniţiativa prof. austriac farm. Ludwig Winkler (1873-1935), în 18 aug. 1926; prin el, ca istoric al farmaciei, „România se numără, alături de Austria, Germania, SUA, Elveţia, Iugoslavia şi Norvegia, printre statele fondatoare ale acestei prestigioase societăţi farmaceutice internaţionale”.

Acestui profesor, care a rămas la Universitatea românească din Cernăuţi „Regele Ferdinand”, inaugurată festiv şi solemn la 24 oct. 1920, în prezenţa regelui Ferdinand (1865-1927) şi a Reginei Maria (1875-1938), i s-au recunoscut meritele şi devotamentul: în anul 1940 se pensionează şi se retrage la Viena, unde a decedat la 5 ianuarie 1945(42).