Valoarea terapeutică a apelor minerale

Introducere

În ţara noastră există un număr mare de izvoare de ape minerale în jurul cărora, de-a lungul timpului, au fost amenajate diferite staţiuni. Apele minerale constituie factorii naturali de bază în tratamentul bolilor indicate. Apele minerale pot fi sărate-iodurate-bromurate sau sărate-sufluroase şi există şi izvoare cu apă slab mineralizată sulfuroasă, bicarbonatată, sulfatată, calcinată sodică sau magneziană, pentru cura internă. Apele cloro-sodice iodurate bromurate cu degajări de gaze (hidrocarburi uşoare, printre care predomină metanul) sunt ape de adâncime cu concentraţie mare, exploatate prin sonde.

Surse de ape minerale şi importanţa lor terapeutică

Apele minerale carbogazoase

Apele minerale îmbuteliate în România pot fi denumite şi ape gazoase, deoarece conţin importante cantităţi de gaze, reprezentate în special de dioxid de carbon. Caracterul lor carbogazos rezultă din încorporarea dioxidului de carbon întâlnit în calea lor de circulaţie subterană. Caracterul chimic al apelor de circulaţie este determinat de natura şi compoziţia rocilor levigate de acestea, atât în mişcarea lor descendentă, cât şi în cea ascensională. În acest mod iau naştere apele minerale cu compoziţii chimice specifice şi uneori complexe, ca: acid-carbonice (arsenicale, feruginoase), cloruro-sodice, bicarbonatate calcice etc.

În cazul unor ape minerale, dioxidul de carbon se găseşte în proporţie de 70% din mineralizaţia lui totală. Câteva exemple sunt elocvente: Poiana Covasna (76%), Zizin (75%), Poiana Vinului (62%). Apele minerale cu conţinut de CO₂ sensibil egal cu suma ionilor (anioni şi cationi) – cum este cazul apelor minerale carbogazoase de la Borsec (59%), Sâncrăieni (54,6%), Biborţeni (43%), Boholt (44%) – au cea mai mare stabilitate chimică, au calităţi primare bune pentru îmbuteliere, suportă transportul la distanţe mari, iar CO₂ este reţinut de apă o perioadă foarte îndelungată. În general, concentraţia de dioxid de carbon a apelor minerale carbogazoase din România este cuprinsă între 1100 mg/l – cele de Caşin şi Covasna – şi puţin peste 3000 mg/l – cele de la Borsec, Buziaş, Vâlcele şi Bodoc. Restul apelor minerale au concentraţii de CO₂ situate între limitele menţionate.

Apele minerale sărate (clorosodice, iodurate, bromurate) au o concentraţie puternică şi cunosc cea mai mare răspândire pe teritoriul ţării. Unele dintre ele sunt legate genetic de zăcămintele de hidrocarburi din exteriorul sau interiorul arcului carpatic, în timp ce altele provin din spălarea masivelor de sare sau a sărurilor reziduale de apele subterane sau superficiale.

Apele minerale sulfuroase şi sulfatate au şi ele o răspândire relativ mare, fiind asociate genetic formaţiunilor gipsifere din Miocenul Carpaţilor Orientali, conglomeratelor din flisul carpatic, conglomeratelor de vârstă eocenă din Depresiunea Getică şi sulfurilor din rocile metamorfozate ale Carpaţilor Orientali sau celor din zăcămintele de cărbuni.

Apele minerale bicarbonatate

Ionul HCO₃^- se află în proporţie ridicată în următoarele ape: Săpânţa (6 g/l), Bixad (5,6 g/l), Malnaş (5,4 g/l), Sângeorz-Băi şi Slănic-Moldova (4 g/l).

Ionul bicarbonic nu depăşeşte o concentraţie de 1 g/l, cu excepţia apelor de la Poiana Coşnei şi Coşniţa.

Ionul fier variază între limite foarte largi, între 1,5 şi 1,7 mg/l în apele de la Borsec şi Slănic-Moldova şi 22-24 mg/l în cele de la Poiana şi Vâlcelele, majoritatea apelor având un conţinut cuprins între 7 şi 14 mg/l. Pentru îmbuteliere, fierul sub formă bivalentă prezintă dificultatea că poate precipita în sticle, dăunând calităţii comerciale a acestor ape. Pentru înlăturarea acestui neajuns sunt prevăzute instalaţii de deferizare a apei minerale din zăcământ, înainte de a fi îmbuteliată.

Ionul litiu este relativ frecvent, cea mai importantă apă litiniferă fiind Perla Caşinului (6,6 mg/l), după care urmează celelalte, având conţinuturi cuprinse între 0,8 şi 0,1 mg/l.

Anionul iod este absent în majoritatea apelor, mai ales în cele destinate consumului alimentar. În cantităţi mici este prezent în următoarele ape minerale: Malnaş (3,4 mg/l), Bodoc (1,3 mg/l), Vâlcelele şi Perla Caşinului (0,8 mg/l), Stânceni şi Slănic-Moldova (0,6 mg/l), Tinca (0,37 mg/l) şi Sarul Dornei (0,1 mg/l).

Apele magneziene sunt numeroase, cea mai mare proporţie având-o apa de la Vâlcelele (320,2 mg/l), urmată de apele de la Stoiceni (107 mg/l), Sângeorz-Băi (110 mg/l), Borsec şi Poian (107 mg/l), Covasna (68 mg/l), Boholt (67,7 mg/l), Vârghiş (58,3 mg/l), Biborţeni (56,9 mg/l), Bodoc (49,5 mg/l), Caşin (48,5 mg/l), Bixad (46,8 mg/l) şi Sâncrăieni (41 mg/l).

Apele minerale de consum alimentar, având totodată şi proprietăţi terapeutice, au o mineralizaţie totală sub 6 g/l şi se grupează în două categorii. Din prima categorie fac parte ape minerale cu mineralizaţie care nu diferă cu mai mult de 5 g/l: Borsec (5,6 g/l), Boholt (4,79 g/l), Sarul Dornei (4,78 g/l), Poiana Vinului (4,71 g/l), Covasna (4,4 g/). Din categoria a doua, cu ape slab mineralizate şi puţin diferite una faţă de alta, fac parte: Poiana Cosnei (3,4 g/l), Buziaş (3,6 g/l), Sâncrăieni (3,0 g/l).

Efectele terapeutice ale acestor izvoare de ape minerale au fost recunoscute pe plan internaţional, staţiunea Borsec fiind recomandată în tratamentul:

• bolilor cardiovasculare (insuficienţă mitrală compensatorie şi insuficienţă cardiacă, hipertensiune, varice);

• bolilor endocrine (hipertiroidie, boala Basedow, starea de prepubertate la copii supraponderali);

• dischineziei biliare;

• colecistitei cronice necalcaroase;

• bolilor digestive (gastrită cronică hipoacidă, constipaţie cronică, colită cronică nespecifică);

• tulburărilor renale şi ale aparatului urinar;

• nevrozei astenice;

• bolilor dermatologice;

• bolilor metabolice şi de nutriţie etc.

Având în vedere gustul plăcut acidulat, care îşi păstrează calităţile terapeutice, apa minerală Borsec este îmbuteliată de APEMIN Borsec. Dezvoltarea deosebită a industriei de îmbuteliere a Borsecului se datorează în primul rând cererii consumatorilor, care apreciază gustul plăcut al apei, lipsei de precipitare în buteliile în care o transportă, precum şi datorită marii ei stabilităţi chimice, ce o recomandă printre apele de prim rang din Europa.

Staţiunea Călimăneşti-Căciulata este indicată în tratamentul:

• bolilor digestive (gastrită cronică cu hipoaciditate, constipaţie cronică, colită cronică);

• bolilor hepatobiliare (dischinezie biliară, colecistită cronică care prezintă sau nu calculi, hepatită cronică, pancreatită cronică, stări postoperatorii în bolile ficatului);

• unor boli ale sistemului renal şi urinar (litiază la rinichi, pielonefrită cronică şi infecţii urinare);

• unor tulburări metabolice şi nutriţionale (diabet zaharat, stări hiperuremice, obezitate);

• unor afecţiuni respiratorii (bronşită, traheobronşită cronică);

• unor boli ale sistemului nervos periferic (pareză, sechele ale poliomielitei);

• stărilor reumatismale (spondiloză, artroză, poliartroză, tendinită);

• stărilor posttraumatice (după entorse, luxaţii şi fracturi);

• bolilor ginecologice (sindrom ovarian cauzat de menopauză);

• bolilor ORL (rinosinuzită cronică, laringită cronică alergică etc.);

• bolilor dermatologice, cardiovasculare şi de altă natură.

Numeroase izvoare din Covasna, cu apă minerală carbogazoasă, bicarbonatată alcalină sau conţinând diverşi compuşi ai fierului, iodului, bromului sau clorului, sunt recomandate în tratamentul:

• bolilor cardiovasculare (infarct miocardic, cardio­patie ischemică, insuficienţă aortică, hipertensiune arterială, refacere după flebita superficială sau profundă, valvulopatii operate);

• disfuncţiilor hepatobiliare (disfuncţii ale bilei, colecistite cronice fără calculi, refaceri după operaţii la ficat, pancreatită cronică);

• bolilor digestive (gastrite cronice hiperacide, ulcere cronice gastrice sau duodenale);

• bolilor asociate (obezitate cu complicaţii cardiovasculare, nevroze respiratorii, nevroze astenice etc.).

Covasna este un important centru pentru îmbutelierea apelor minerale. Zăcământul mineral Covasna este, pe de o parte, complicat ca structură, iar pe de altă parte, renumit prin varietatea de tipuri hidrochimice de ape carbogazoase.

Cura internă constituie tratamentul de bază în afecţiunile digestive, metabolice şi urinare.

Reguli generale privitoare la tehnica acestei cure:

• În staţiune, apa minerală trebuie băută la izvor. Numai când bolnavul este imobilizat la pat, cura poate fi făcută în cameră sau pe terasă, utilizând apă proaspăt recoltată de la izvor.

• Cura în poziţie clinostatică ajută la evacuarea stomacului şi este utilă în ptozele gastrice.

• Doza de apă prescrisă va fi băută în înghiţituri mici, repetate în ritm de 2-3 pe minut. Acest ritm creşte toleranţa gastrică faţă de apa minerală.

• Apele se administrează, de obicei, la temperatura lor naturală. Încălzirea prealabilă la baie marină este indicată în formele spastice digestive şi biliare sau în constipaţiile atone, iar curele de diureză beneficiază de apă rece.

• Orarul administrării dozelor este corelat cu cel al meselor, în general, folosindu-se trei prize pe zi. Prima doză se ia dimineaţa, pe stomacul gol, cea de-a doua înaintea mesei de prânz, iar ultima, înaintea cinei. Ritmul dozelor poate fi schimbat în curele care au ca obiect diureza, la bolnavii cu anastomoze gastrointestinale etc.

• Prin utilizarea diferenţiată a unor decalaje de timp faţă de ora mesei, priza de apă minerală poate produce efecte farmacodinamice diferite. Astfel, o apă alcalină ingerată cu o oră înainte de masă, părăsind mai repede stomacul, exercită de la nivelul duodenului un efect inhibitor asupra secreţiei gastrice. Ingerată însă numai cu 30 de minute înaintea mesei, ea rămâne împreună cu alimentele un timp mai îndelungat în stomac şi exercită un efect excitosecretor asupra secreţiei gastrice.

• Cantitatea pe 24 de ore trebuie raportată cu aproximaţie la greutatea bolnavului. După formula Nievre (Vichy), cantitatea de apă prescrisă în mililitri pe 24 de ore rezultă din greutatea bolnavului în kilograme multiplicată cu 10. De exemplu: 70 kg x 10 = 700 ml apă minerală/24 ore.

• În curele de diureză, cantitatea de apă minerală este mult crescută peste doza obişnuită, putând fi chiar triplată.

• Prizele mai mari (400-500 ml) vor fi ingerate fracţionat, în timp de 30-40 de minute.

• Începutul unei cure hidrominerale se face cu doze mai mici (un sfert sau o jumătate de pahar), apoi cantitatea creşte progresiv cu fiecare zi, în funcţie de toleranţa bolnavului.

• În caz de intoleranţă gastrică sau spasm piloric, doza de început se va administra de două ori sau chiar o singură dată pe zi. Doze mici se mai recomandă în cazul prescrierii de ape minerale mai concentrate.

• În constipaţia atonă şi atonia veziculei biliare sunt indicate şi ape clorurate sodice sau sulfatate magneziene, a căror concentraţie depăşeşte 15 g/l, într-o singură doză, dimineaţa pe stomacul gol.

• La bolnavii cu stază biliară se recomandă administrarea intraduodenală a 200-300 ml de apă minerală încălzită, la intervale de 3-4 zile, totalizându-se 10-12 tubaje terapeutice cu apă minerală.

• Dacă prin cura internă se urmăreşte drenarea veziculei biliare, apa se prescrie în două prize, înaintea mesei principale. Prima priză, administrată cu 60-90 de minute înainte de masă, contribuie la umplerea colecistului, iar cea de-a doua, administrată cu numai 30 minute înaintea mesei, ajută la evacuarea acestuia.

• Administrate imediat şi repetat după mese, apele alcaline exercită un efect trecător de tamponare a acidităţii gastrice.

• Durata unei cure interne este de 18-21 de zile, dar, adeseori, această perioadă este total insuficientă. Nu trebuie omis faptul că efectul terapeutic se datorează antrenării mecanismelor de homeostatare şi că această antrenare este variabilă în timp în funcţie de calitatea apei şi de reactivitatea bolnavului.

• Procesul de adaptare a organismului condiţionează repetarea curelor, precum şi intervalul dintre ele. Acest interval nu va fi mai scurt de câteva luni, atunci când curele se fac în staţiunea balneară.

• Un alt efect este datorat presiunii hidrostatice a apei din baie, care se exercită asupra părţilor moi ale corpului: abdomen, vene periferice.

• Prin însumarea efectelor termice, mecanice şi chimice asupra pielii, sunt stimulate îndeosebi metabolismul şi hemodinamica.

• În băile la cadă bolnavul trebuie să evite mişcările inutile, dacă baia este carbogazoasă sau sulfuroasă, gazele pierzându-se prin agitarea apei.

• În cazul prescrierii mişcărilor sistematice sau a masajului sub apă, terapia în bazine reprezintă forma cea mai potrivită.

• O baie durează, în general, 15-30 de minute, după efectuarea ei recomandându-se un repaus, mai îndelungat în cazul astenicilor sau al băilor fierbinţi.

Concluzii

Apele minerale, ca factor terapeutic, se utilizează cel mai frecvent în cura internă (crenoterapie), dar, în funcţie de conţinut, şi în cura externă, pentru băi, prin inhalaţii, irigaţii etc.

Pentru nou-născuţi şi copii se recomandă apa plată oligominerală cu un conţinut scăzut în azotaţi, iar tinerii în creştere, femeile de peste 45 de ani şi, în general, cei în vârstă ar trebui să opteze pentru o apă cu un conţinut mai ridicat în calciu, necesar sistemului osos.

Sportivilor, după un efort prelungit, celor care ­prestează activităţi fizice la temperaturi ridicate, celor care frecventează des saunele sau bolnavilor cu febră, într-un cuvânt, celor care transpiră abundent, le este recomandată pentru remineralizare o apă cu un conţinut mai ridicat în săruri minerale, în special pentru compensarea pierderilor de sodiu şi clor. În timpul mesei sau înainte de aceasta se poate bea o apă carbogazoasă mediu sau puternic mineralizată, care stimulează digestia, iar între mese şi înainte de culcare se recomandă pentru consum o apă plată, oligominerală sau mediu mineralizată.

Celor care suferă de hipertensiune arterială li se recomandă ape cu conţinut redus de sodiu (sub 50 mg/l), iar pentru profilaxia bolilor cardiovasculare, statistica a arătat că apele cu un conţinut mai mare de bicarbonat de calciu şi magneziu sunt cele mai eficiente.