Introducere
Osteoporoza şi dislipidemia reprezintă o patologie medicală cronică, având o prevalenţă şi o importanţă clinică ridicate, relaţia lor bazându-se pe factori de risc şi mecanisme patogene comune care favorizează dezvoltarea ambelor boli(1).
Osteoporoza este o problemă de sănătate majoră ce afectează peste 200 de milioane de oameni la nivel global, fiind implicate toate grupele de vârstă. Osteoporoza afectează atât femeile, cât şi bărbaţii, uneori chiar şi copii. Riscul femeilor de a dezvolta boala este mai mare comparativ cu cel al persoanelor de sex masculin(2).
Osteoporoza (OP), cea mai frecventă boală metabolică a osului, este caracterizată în principal prin densitate minerală osoasă scăzută (DMO) şi deteriorarea microstructurii osoase, predispunând o persoană la creşterea riscului de fractură. La nivel mondial, osteoporoza provoacă peste 8,9 milioane de fracturi anual, rezultând o fractură osteoporotică la fiecare 3 secunde(3-4).
Dislipidemia este o afecţiune complexă definită de niveluri anormale ale lipidelor plasmatice, precum creşterea colesterolului total (CT), creşterea trigliceridelor (TG) şi creşterea lipoproteinelor cu densitate scăzută (LDL-colesterol) în concordanţă cu niveluri scăzute ale lipoproteinelor cu densitate mare (HDL-colesterol)(5).
Dislipidemia poate fi un factor de risc pentru apariţia osteoporozei, de aceea este important să înţelegem mecanismele ce stau la baza legăturii dintre aceste două patologii.
Relaţia dintre dislipidemie şi osteoporoză
Există numeroase dovezi care demonstrează că există o legătură între densitatea minerală osoasă şi profilul lipidic. Recent, multe studii s-au concentrat asupra rolului lipidelor şi al oxidării lipoproteinelor în osteoporoză, scăderea densităţii minerale osoase fiind strâns legată de nivelurile ridicate ale lipidelor(6).
Produsele de oxidare ale lipoproteinelor suprimă diferenţierea osteoblastelor în timp ce stimulează diferenţierea adipocitelor şi proliferarea lor; astfel, inhibând diferenţierea osteoblastelor, influenţează negativ activitatea osteogenică, participând la reducerea mineralizării osoase, în timp ce stimularea diferenţierii adipocitelor va contribui la apariţia unor evenimente inflamatorii, evenimente cu efecte importante asupra metabolismului osos(7). Mai exact, aceste citokine proinflamatorii au un rol-cheie în apariţia osteoporozei, prin creşterea recrutării şi activării osteoclastelor, urmată de pierderea osoasă ulterioară(8-9).
Pentru a susţine legătura dintre metabolismul lipidic şi cel osos, s-au efectuat o serie de studii clinice şi experimentale, acestea sugerând o corelaţie inversă între conţinutul în ţesut adipos al măduvei osoase şi densitatea ţesutului osos, deci semnalele care promovează adipogeneza afectează osteogeneza, în timp ce semnalele ce inhibă adipogeneza promovează diferenţierea osteoblastelor(10).
Cu alte cuvinte, în paralel cu pierderea osoasă osteoporotică există o creştere a conţinutului de adipocite în măduva osoasă. Această pierdere osoasă, asociată cu proliferarea ţesutului adipos din măduvă, explică de ce la vârstnici şi la persoanele osteoporotice volumul ţesutului adipos al măduvei este crescut comparativ cu volumul ţestului osos, care este scăzut(11-12).
Toate aceste observaţii susţin o legătură strânsă între metabolismul osos şi cel lipidic, sugerând un efect negativ al profilului aterogen asupra formării osoase.
Rolul lipidelor plasmatice
asupra metabolismului osos
Având în vedere că dislipidemia şi osteoporoza sunt două patologii care în practica medicală sunt frecvent întâlnite la acelaşi pacient, putem afirma că nivelurile serice ale lipidelor plasmatice influenţează atât activitatea osteoblastică, dar şi cea osteoclastică(6).
În ceea ce priveşte hipercolesterolemia, există studii în care s-a demonstrat că aceasta se corelează cu o DMO scăzută tocmai pentru că acţionează asupra funcţiilor celulare ale ţesutului osos, crescând activitatea osteoclastelor şi scăzând funcţia osteoblastelor(14).
Pe de altă parte, o serie de studii au sugerat un rezultat pozitiv în ceea ce priveşte relaţia dintre DMO şi nivelul de trigliceride din ser, trigliceridele fiind asociate cu o incidenţă scăzută a fracturilor vertebrale în cazul femeilor osteoporotice(15-16).
Relaţia dintre HDL-colesterol şi DMO nu este încă pe deplin clarificată, existând o gamă largă de studii contradictorii. Totuşi, valori scăzute ale HDL-colesterolului asociate cu valori crescute ale LDL-colesterolului s-au corelat cu valori scăzute ale DMO(17-18).
Influenţa medicaţiei hipolipemiante
asupra ţesutului osos
Studii experimentale in vitro au arătat că la şoarecii care au urmat o dietă bogată în grăsimi s-a redus semnificativ DMO. Aceste rezultate sugerează că o abordare terapeutică pentru a reduce riscul de osteoporoză ar fi aceea de a reduce consumul de lipide, desigur pe lângă medicaţia hipolipemiantă, care şi-a dovedit importanţa în ceea ce priveşte tratamentul ambelor patologii.
Statinele, inhibitori ai 3-hidroxi-3-metil-glutaril coenzima A reductazei, o enzimă-cheie implicată în sinteza colesterolului, au fost introduse pentru prima dată pentru a trata pacienţii cu dislipidemie, LDL-colesterolul fiind ţinta principală a terapiei la aceşti pacienţi(19).
Pe baza observaţiilor actuale de cercetare, statinele s-au dovedit benefice şi pentru pacienţii osteoporotici, fiind recent introduse pentru a preveni fracturile şi pentru a trata osteoporoza prin capacitatea lor de a spori osteogeneza, de a stopa apoptoza osteoblastelor şi de a inhiba osteoclastogeneza(20-22).
Date recente sugerează că statinele utilizate în tratamentul hipercolesterolemiei scad riscul de fractură şi măresc DMO(20), antagonizează efectul osteoclastelor şi îmbunătăţesc activitatea osteoblastelor, scăzând resorbţia osoasă şi favorizând osteogeneza(23-24).
De asemenea, reducerea stresului oxidativ, a formării de oxid nitric şi efectele antiinflamatorii ale statinelor sunt alte mecanisme prin care acestea contribuie la protecţia împotriva osteoporozei.
Concluzii
Există o gamă largă de studii care au demonstrat că statinele, utilizate pe scară largă ca agenţi hipolipemianţi, ar putea fi folosite şi în tratamentul osteoporozei, prin efectele benefice pe care acestea le exercită asupra metabolismului osos, cu un impact pozitiv asupra densităţii minerale osoase, contribuind astfel la creşterea semnificativă a acesteia.
Efectele secundare favorabile ale medicaţiei hipolipemiante asupra densităţii minerale osoase pot deschide perspectivele abordării medicaţiei pacienţilor cu multiple comorbidităţi, în sensul abordării unui plan terapeutic interdisciplinar, cu un efect benefic sinergic pentru ameliorarea stării de sănătate a acestora.
Conflict of interests: The authors declare no conflict of interests.