Plictiseala imperială

Într-un raport bogat documentat, aflat în jurnalul Common Knowledge, Auerbach scrie: „De-a lungul secolului al nouăsprezecelea şi la începutul celui de-al douăzecilea, mai-marii acestui imperiu, aflaţi la toate nivelurile puterii, au fost plictisiţi de experienţele trăite în timpul călătoriilor şi al muncii în serviciul regelui, reginei sau ţării. Şi totuşi, în gândirea colectivă, Imperiul Britanic a fost captivant, plin de inedit, pericole şi aventuri. Exploratorii, misionarii şi coloniştii navigau pe tot cuprinsul Pământului în căutare de bogăţii imense, de noi teritorii şi de noi populaţii indigene pe care să le convertească”.

Atenţia lui Auerbach nu se limitează doar la plictiseală. Un anume profesor asistent al Catedrei de Istorie a Universităţii de Stat din California, Northridge, a publicat mai multe articole pe marginea subiectului, printre ele aflându-se Omogenizarea unui imperiu, Monotonia unui imperiu, precum şi cel foarte inspirat, intitulat Imposibilitatea evadării artistice.

Raportul referitor la plictiseala imperială este plin de dovezi oferite de „cârtiţele” de la Curte care povestesc despre plictiseala feţelor imperiale. Aceşti povestitori, începând cu tânărul Winston Churchill (care la vârsta de 21 de ani scria că viaţa în India a fost plictisitoare şi neinteresantă), până la funcţionarul de rând, care scrie următorul cântecel:

„Între şapte şi unşpe a luat micul dejun începând de la şapte;

Între unşpe şi prânz să înceapă treaba era prea devreme;

Între doişpe şi unu m-a întrebat «Cam ce-ar fi de făcut azi?»

Între unu şi două n-a găsit nimic de făcut;

Între două şi trei a-nceput să-şi dea seama

Că între trei şi patru o să fie o plictiseală teribilă.”

Auerbach deplânge faptul că timp de generaţii poporul a fost hrănit cu o viziune încântătoare, perpetuată continuu, a unui imperiu în care bărbaţii din familia regală erau înfăţişaţi fie ca aventurieri viteji care au aşezat pe hartă noi teritorii şi au purtat cu ei „povara omului alb” până în cele mai îndepărtate zări, fie ca agresori care au impus noi valori şi graniţe culturale populaţiilor băştinaşe din teritoriile cucerite.

El afirmă că şi-a bazat cercetările „pieptănând” sârguincios memoriile şi jurnalele de călătorie şi, mai ales, săpând adânc la temelia opiniilor aparent neinteresante din jurnalele şi scrisorile private. Sarcina sa a fost cu atât mai dificilă, argumentează el, deoarece, „deşi oamenii se simţeau plictisiţi şi înainte de jumătatea secolului al XVIII-lea, ei nu realizau acest fapt”. Această analiză a plictiselii, subliniază el, a fost foarte convingător dezvoltată de Patricia Spacks, a cărei carte de 304 pagini, Plictiseala: istoria literară a unei stări mentale, a încântat imaginaţia înfometată de spectacol a curioşilor în anul 1995. Auerbach însuşi scrie la rândul lui o carte, Despre plictiseala imperială. Ulterior va avea nevoie să extindă considerabil studiul, care în prezent măsoară 23 de pagini şi include numai şaptezeci şi şase de adnotări. Site-ul său, care se află în construcţie, se intitulează „Plictiseala Imperială: Banalitatea Imperiului Britanic, 1757-1939”.

Este posibil ca Auerbach să-şi fi încheiat lucrul la acest studiu. Iată mai jos, în doar câteva cuvinte, concluzia lui privitoare la plictiseala imperială: „realitatea nu poate să se ridice la nivelul aşteptărilor iscate de presă, romane, cărţi de călătorie şi propagandă în general. În consecinţă, cu toate că au existat şi excepţii celebre, figurile imperiale care au defilat de-a lungul veacului al nouăsprezecelea s-au demitizat prin existenţele lor sinistre, disperaţi fiind să uite sau să evadeze din imperiul creat chiar de ei”.