Epidemiologia pestei rumegătoarelor mici (PPR) în România – de la incursiunea din 2018 în Europa la focarele confirmate în 2024–2025

Introducere

Pesta rumegătoarelor mici (PPR), boală virală acută, foarte contagioasă, afectează în principal ovinele și caprinele domestice, dar și alte specii de rumegătoare sălbatice (ibex, gazela etc. ), fiind produsă de virusul PPR (PPRV; redenumit recent small ruminant morbillivirus), membru al genului Morbillivirus, familia Paramyxoviridae, înrudit antigenic cu virusul pestei bovine^(1,2,3,4). Descrisă prima dată în 1942 în Côte d’Ivoire, boala s-a extins progresiv în aproape toată Africa, în Orientul Mijlociu, Asia și în Europa, afectând în prezent peste 70 de state și amenințând, potrivit estimărilor FAO, peste 80% din populația mondială de ovine și caprine^(4,5,6). Timp de decenii, Europa a fost considerată liberă de PPR, însă evenimentele epidemiologice din ultimul deceniu – incursiunea din Bulgaria (2018) și, mai ales, focarele confirmate în 2024-2025 în România și în alte state din sud-estul continentului – au schimbat radical percepția riscului la nivel comunitar^(7,8,9).

România se află, din 2024, în centrul acestei evoluții epidemiologice, fiind una dintre primele țări din Uniunea Europeană în care boala s-a instalat cu impact economic și sanitar-veterinar, generând impunerea unor măsuri extinse de control^(7,10). Scopul acestei lucrări este sintetizarea, într-un cadru unitar, a datelor epidemiologice, clinice, diagnostice și de control disponibile în literatura de specialitate recentă, cu referire directă la situația din România.

Etiologie și încadrare nosologică

PPRV este un virus ARN monocatenar, cu polaritate negativă, anvelopat, ale cărui glicoproteine de suprafață (H și F) determină tropismul celular și răspunsul imun protector. Genomul codifică șase proteine structurale (N, P, M, F, H, L) și două proteine nonstructurale (C, V), implicate în modularea răspunsului imun al gazdei^(3,4). Pe baza secvenței genei N sau F, sunt recunoscute patru linii genetice majore (I-IV): liniile I-II circulă aproape exclusiv în Africa, linia III – predominat în Arabia, în timp ce linia IV, dominantă în Asia, s-a extins semnificativ în ultimul deceniu în Africa și, recent, în Europa^(6,11,12).

Există un singur serotip PPRV, fapt esențial pentru eficiența strategiilor de vaccinare, principalul vaccin utilizat la nivel global fiind tulpina atenuată Nigeria 75/1, aparținând liniei genetice II, cu stabilitate genetică demonstrată pe parcursul a numeroase pasaje de producție (dovadă a siguranței programelor de vaccinare de masă; relevant pentru contextul de eradicare, deși nefolosit încă în UE)^(4,11).

Situația globală a bolii și strategia de eradicare a PPR

PPR este inclusă pe lista bolilor notificabile ale Organizației Mondiale pentru Sănătatea Animalelor (OMSA/WOAH) și reprezintă singura boală care afectează animalele vizată în prezent de un program global de eradicare. În 2015, FAO și OIE (actualmente WOAH) au lansat Strategia Globală de Control și Eradicare a PPR (PPR GCES), cu obiectivul eradicării bolii până în 2030, structurată pe patru etape progresive: evaluarea situației epidemiologice, controlul prin vaccinare țintită, consolidarea supravegherii și, în final, suspendarea vaccinării odată dovedită absența circulației virale^(5,13,14).

Pierderile economice anuale asociate PPR la nivel mondial sunt estimate de FAO la 1,3-2 miliarde de euro, afectând în special comunitățile rurale din Africa, Orientul Mijlociu și Asia, unde creșterea micilor rumegătoare constituie o sursă esențială de subzistență⁽⁶⁾. Deși progresele înregistrate în prima fază a programului (2017-2021) au fost semnificative în unele regiuni, analize recente subliniază că obiectivul eradicării globale până în 2030 rămâne incert, din cauza constrângerilor legate de acoperirea vaccinală, lanțul de frig, calitatea supravegherii și reintroducerile transfrontaliere favorizate de comerțul informal cu animale^(5,15).

Emergența PPR în Europa: de la Bulgaria (2018) la focarele din 2024-2025

Primul focar european – Bulgaria, 2018

Pe 23 iunie 2018, autoritățile veterinare bulgare au confirmat primul focar de PPR din Uniunea Europeană, în satul Voden, la aproximativ 10 kilometri de granița cu Turcia, țară în care boala este considerată enzootică în regiunile Anatoliei, cu aproximativ 1000 de focare raportate între 1999 și 2018^(9,16,17). Focarele la nivelul teritoriului bulgar au fost limitate la câteva localități (Voden și Kosti) și au fost controlate rapid prin sacrificare totală (stamping-out) și supraveghere intensivă în zona de 10 kilometri^(17,18). Nu au fost raportate focare ulterioare până în 2024, iar acest episod a rămas, până atunci, singura incursiune a PPR pe teritoriul comunitar.

Focarele din Grecia și România – vara 2024

Primele manifestări clinice sugestive pentru PPR au fost semnalate pe teritoriul României încă din iulie 2024. Absența unei suspiciuni clinice inițiale pentru această boală – considerată, până la acel moment, improbabilă în contextul epidemiologic național – a determinat orientarea diagnosticului diferențial preliminar către afecțiuni respiratorii de etiologie bacteriană, a căror evoluție a fost agravată, cel puțin parțial, de temperaturile caniculare înregistrate în perioada respectivă^(7,10). Confirmarea de laborator a survenit după aproximativ opt zile, focarul fiind declarat oficial pe 19 iulie 2024, în județul Tulcea^(7,10,19). În aceeași perioadă, pe 11 iulie 2024 a fost confirmat un focar și în Grecia, în unitatea administrativă Kalambaka (Meteora), regiunea Tesalia^(2,19). Potrivit datelor comunicate prin sistemul WAHIS al WOAH, până pe 9 august 2024 Grecia raportase 47 de focare (peste 2000 de cazuri), iar România, 56 de focare (peste 5000 de cazuri)⁽¹⁹⁾. Boala s-a extins ulterior în România în județele Tulcea, Constanța și Timiș, fiind sacrificate, ca urmare a măsurilor de eradicare, aproximativ 236000 de ovine și caprine^(7,10). În județul Timiș, un al doilea val de focare a fost documentat între iulie și septembrie 2024, cu examinarea a 13203 ovine, dintre care 1687 (12,77%) au decedat, semnele clinice dominante fiind scurgerile nazale mucopurulente, detresa respiratorie, eroziunile orale și diareea, confirmate serologic și prin RT-PCR⁽¹⁾.

Extinderea regională – Bulgaria, Ungaria, Albania, Kosovo (2024-2025)

Introducerea PPRV pe continentul european, în vara lui 2024, nu s-a limitat la focarele inițiale din Grecia și România, ci a marcat debutul unui proces de difuziune regională progresivă, cu extindere ulterioară a ariei geografice afectate pe parcursul lunilor următoare. În noiembrie-decembrie 2024, boala a reapărut în centrul Bulgariei; în ianuarie 2025 a fost confirmat primul focar din istoria Ungariei, în județul Zala^(7,8). În martie 2025 a fost raportat un nou focar în România, în județul Bihor, iar în cursul lui 2025 boala a fost confirmată pentru prima dată și în Albania și Kosovo^(8,9,20). Această succesiune de evenimente ilustrează caracterul transfrontalier accentuat al bolii și riscul persistent de reintroducere în zone învecinate unor focare active.

Analiza genomică și originea tulpinilor europene

Un studiu de analiză genomică comparativă a secvențiat probele provenite din primele exploatații confirmate din Grecia, România și Bulgaria, demonstrând că cele trei incursiuni europene din 2024 au o origine comună, compatibilă cu o introducere dinspre Africa de Nord, deși sunt necesare secvențieri suplimentare pentru confirmarea definitivă a rutei de introducere și a legăturii epidemiologice exacte dintre focare⁽¹⁰⁾. Genomurile europene prezintă mai multe diferențe nucleotidice și de aminoacizi față de alte secvențe circulante la nivel global, cu posibil impact asupra patogenității tulpinii – aspect care rămâne obiectul unor investigații ulterioare⁽¹⁰⁾.

Din perspectivă regională, o analiză de risc spațial realizată pentru nouă state din bazinul Mării Negre (inclusiv România) a evidențiat eterogenitatea statutului epidemiologic al PPR: Turcia rămâne enzootică în regiunea Anatolia, dar menține statutul de zonă protejată în Tracia; Georgia și Bulgaria au înregistrat focare în 2016, respectiv 2018 și în 2024; iar Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Republica Moldova și Ucraina rămân, la mijlocul lui 2025, oficial libere de boală. România a implementat, alături de Armenia, Azerbaidjan, Georgia și regiunea de sud-est a Bulgariei (la granița cu Tracia), un sistem de supraveghere activă bazată pe risc, spre deosebire de Republica Moldova și Ucraina, care se bazează pe supraveghere pasivă⁽²¹⁾.

Tabloul clinic și modificările morfopatologice

Perioada de incubație a PPR este scurtă, de regulă 4-6 zile. Tabloul clinic tipic debutează cu febră ridicată (40-41 °C), abatere și anorexie, urmate de secreție oculonazală seroasă, care devine rapid mucopurulentă, eroziuni și necroze ale mucoasei bucale (limbă, gingii, palat dur), tuse și dispnee prin pneumonie bronhointerstițială, precum și diaree apoasă, uneori hemoragică, cu deshidratare marcantă. La femelele gestante poate surveni avortul. Evoluția este de regulă acută, decesul survenind în 70-80% dintre cazurile severe, în interval de 10-12 zile de la debutul clinic^{(12,22,23,24)}.

Studiile experimentale comparative arată că infecția este, în general, mai severă la caprine decât la ovine, deși severitatea variază în funcție de specie, rasă, vârstă, linia genetică virală și statusul imunitar al gazdei^(12,22). Principalele leziuni macroscopice evidențiate la necropsie constau în congestia tractului gastrointestinal, pneumonie, splenomegalie și limfadenopatie edematoasă, iar examenul histopatologic relevă depleție limfoidă severă la nivelul plăcilor Peyer și afectare a țesutului limfoid asociat mucoaselor, tablou similar altor infecții cu morbillivirusuri^(22,23). În focarul din județul Timiș (2024), semnele clinice observate în teren – scurgeri nazale mucopurulente, detresă respiratorie, eroziuni orale și diaree – au corespuns tabloului clasic descris în literatură, cu o rată de mortalitate de 12,77% la nivelul efectivelor examinate⁽¹⁾.

Diagnosticul de laborator

Diagnosticul PPR necesită confirmare de laborator, tabloul clinic fiind adesea confundabil cu al altor boli respiratorii sau digestive ale rumegătoarelor mici. Metodele de referință includ detecția moleculară prin RT-PCR, utilizată pentru identificarea rapidă a genomului viral din probe de secreții nazale, conjunctivale sau din organe, precum și teste serologice de tip ELISA (competitiv sau de tip sandwich), folosite atât pentru diagnostic, cât și pentru monitorizarea postvaccinală a imunității de turmă^(1,9,23). Au fost dezvoltate, de asemenea, teste rapide de tip „pen-side”, utile pentru triajul în teren, precum și metode moleculare capabile să diferențieze liniile genetice II și IV, esențiale pentru distincția dintre tulpina vaccinală (Nigeria 75/1, linia II) și tulpinile de teren, precum și pentru investigațiile de trasabilitate epidemiologică⁽²³⁾. În focarele confirmate în România, diagnosticul a fost stabilit pe baza examenului serologic și RT-PCR, cu rezultate concordante în toate efectivele afectate investigate⁽¹⁾.

Măsuri de control, supraveghere și vaccinare

Controlul focarelor de PPR în Uniunea Europeană se bazează pe principiul „stamping-out”: sacrificarea totală a efectivelor infectate și a celor cu contact epidemiologic, instituirea de zone de protecție și supraveghere, restricționarea circulației animalelor și a produselor derivate, precum și intensificarea supravegherii active în zonele de risc. Aceste măsuri au fost aplicate atât în Bulgaria (2018), cât și în Grecia și România (2024), sub coordonarea Comisiei Europene și cu sprijinul tehnic al Laboratorului de Referință al UE pentru PPR (EURL-PPR, CIRAD, Franța), desemnat și laborator de referință OMSA^(7,9,10,16).

Spre deosebire de regiunile enzootice, unde vaccinarea de masă cu tulpina Nigeria 75/1 constituie pilonul central al strategiei de eradicare, răspunsul aplicat în Uniunea Europeană la focarele recente s-a bazat, până în prezent, preponderent pe măsuri de eradicare directă (sacrificare) și supraveghere, vaccinarea de necesitate rămânând o opțiune evaluată de la caz la caz de către autoritățile competente, în funcție de evoluția epidemiologică. La finalul anului 2024, FAO a semnalat statelor europene necesitatea intensificării gradului de pregătire pentru combaterea PPR, în contextul riscului de extindere regională suplimentară^(7,25).

Impact socioeconomic

Pe lângă mortalitatea și morbiditatea ridicate înregistrate în efectivele afectate, focarele de PPR generează un impact economic semnificativ, atribuibil sacrificării preventive a animalelor, restricțiilor comerciale impuse zonelor afectate, precum și costurilor asociate supravegherii epidemiologice și despăgubirilor. În cazul României, măsurile de eradicare aplicate în 2024 – care au implicat sacrificarea a peste 230000 de ovine și caprine – au avut un impact economic direct asupra sectorului de creștere a rumegătoarelor mici la nivelul județelor afectate, context în care autoritățile au instituit ulterior mecanisme de sprijin financiar destinate fermierilor afectați^(7,10). La nivel global, pierderile economice anuale asociate PPR sunt estimate de FAO la 1,3-2 miliarde de euro, valoare semnificativă în condițiile în care micile rumegătoare constituie principala resursă de subzistență pentru peste 300 de milioane de gospodării rurale^(5,6).

Perspective și concluzii

Emergența PPR în România și în alte state din sud-estul Europei marchează o schimbare de paradigmă în percepția riscului asociat acestei boli pe continentul european, anterior considerat practic liber de infecția cu PPRV. Originea comună a tulpinilor identificate în Grecia, România și Bulgaria, sugestivă pentru o introducere dinspre Africa de Nord, precum și succesiunea rapidă a focarelor din 2024-2025 în regiune, impun consolidarea supravegherii active la nivel național și regional, în special în zonele de graniță și în exploatațiile cu mobilitate ridicată a efectivelor. Pentru practica veterinară curentă din România, concluziile relevante privesc necesitatea includerii PPR în diagnosticul diferențial al sindroamelor respiratorii și digestive febrile la ovine și caprine, chiar și în absența unui istoric epidemiologic evident, raportarea promptă a suspiciunilor clinice către autoritatea sanitar-veterinară, precum și menținerea unui nivel ridicat de vigilență în exploatațiile din zonele anterior afectate sau limitrofe acestora. Colaborarea interinstituțională (autorități veterinare naționale, laboratoare de referință europene, FAO, WOAH) rămâne esențială pentru limitarea impactului acestei boli transfrontaliere și pentru susținerea obiectivului global de eradicare până în 2030.

Conflict de interese: niciunul declarat.

Suport financiar: niciunul declarat.

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licența CC-BY.