Asigurarea asistenței medicale veterinare, atât în domeniul medicinei animalelor de companie, cât și în cel al animalelor de rentă, constituie o veritabilă provocare pentru medicul veterinar specialist.
Profesia medicală veterinară a cunoscut o evoluție concordantă cu cerințele şi așteptările proprietarilor/deținătorilor de animale și cu gradul de informare al acestora.
Informarea proprietarilor privind creșterea, întreținerea şi hrănirea animalelor şi prevenirea endo-/exoparazitozelor și a bolilor infecțioase specifice reprezintă o dominantă în activitatea de zi cu zi a medicului veterinar, transformându-l într-un veritabil consilier pe probleme medicale.
Lipsa de informare este, în marea majoritate a situațiilor, parțial sau integral responsabilă de vulnerabilizarea în fața agentului/contextului inductor sau agravant al condițiilor predispozante ori favorizante.
Informarea proprietarilor de animale asupra factorilor de risc nutrițional și, respectiv, asupra factorilor care reprezintă elemente de presiune epidemiologică și/sau de risc metabolic limitează considerabil apariția și evoluţia acestor organopatii sau afecțiuni sistemice.
În acest sens, se poate remarca tendința de schimbare a orientării tipului de cazuistică înregistrată, în sensul reducerii numărului de cazuri prezentate pentru acțiuni sau intenții de vindecare a afecțiunilor constatate și al creșterii numărului de recomandări sau intervenții de ordin limitativ și/sau profilactic.
Se poate remarca și faptul că, în clinica medicală veterinară, acțiunile înregistrate sunt preponderent de tip consiliere medicală veterinară și realizare de acțiuni preventive sau limitative, plasând medicul veterinar în poziția de veritabil consilier pe probleme de strictă specialitate medicală veterinară, așa cum și pe plan european medicina animalelor de companie se orientează către o medicină preventivă, și nu curativ-intervențională.
Din analiza prevalenței și a tipului de acțiune a medicului veterinar clinician, se poate remarca existența unei corelații directe cu nivelul educațional și cultural național.
Și la noi în țară sistemele profesionale de educație continuă se reconturează, în sensul recomandării de a introduce protocoale/proceduri de abordare clinico-terapeutică în clinica animalelor de companie și a celor de rentă.
Prof. univ. dr. Mario Codreanu
Profesia medicală veterinară a cunoscut o evoluție concordantă cu cerințele şi așteptările proprietarilor/deținătorilor de animale și cu gradul de informare al acestora.
Informarea proprietarilor privind creșterea, întreținerea şi hrănirea animalelor şi prevenirea endo-/exoparazitozelor și a bolilor infecțioase specifice reprezintă o dominantă în activitatea de zi cu zi a medicului veterinar, transformându-l într-un veritabil consilier pe probleme medicale.
Lipsa de informare este, în marea majoritate a situațiilor, parțial sau integral responsabilă de vulnerabilizarea în fața agentului/contextului inductor sau agravant al condițiilor predispozante ori favorizante.
Informarea proprietarilor de animale asupra factorilor de risc nutrițional și, respectiv, asupra factorilor care reprezintă elemente de presiune epidemiologică și/sau de risc metabolic limitează considerabil apariția și evoluţia acestor organopatii sau afecțiuni sistemice.
În acest sens, se poate remarca tendința de schimbare a orientării tipului de cazuistică înregistrată, în sensul reducerii numărului de cazuri prezentate pentru acțiuni sau intenții de vindecare a afecțiunilor constatate și al creșterii numărului de recomandări sau intervenții de ordin limitativ și/sau profilactic.
Se poate remarca și faptul că, în clinica medicală veterinară, acțiunile înregistrate sunt preponderent de tip consiliere medicală veterinară și realizare de acțiuni preventive sau limitative, plasând medicul veterinar în poziția de veritabil consilier pe probleme de strictă specialitate medicală veterinară, așa cum și pe plan european medicina animalelor de companie se orientează către o medicină preventivă, și nu curativ-intervențională.
Din analiza prevalenței și a tipului de acțiune a medicului veterinar clinician, se poate remarca existența unei corelații directe cu nivelul educațional și cultural național.
Și la noi în țară sistemele profesionale de educație continuă se reconturează, în sensul recomandării de a introduce protocoale/proceduri de abordare clinico-terapeutică în clinica animalelor de companie și a celor de rentă.
Prof. univ. dr. Mario Codreanu