Lumea delirantului

Interesul crescut pentru delir din ultimul timp a condus la modele interpretative cognitiviste, parţial testate experimental, aşa cum sunt teoria bottom-up, top-down şi cea a insuficienţei respingerii ipotezei false. Acest fapt a stimulat şi interesul specialiştilor în neuroştiinţe în această direcţie. Una din cele mai prestigioase personalităţi în acest domeniu, Gallangher, redactor a multiple monografii de prim interes^(1,2), propune recent, într-o culegere dedicată „Psihiatriei ca ştiinţă neurocognitivă“, o interesantă ipoteză explicativă, cea a „realităţilor multiple“, pe care o invocă făcând referinţe la James şi Schultz⁽³⁾. El scrie:

„Pe lângă lumea în care noi lucrăm, ne câştigăm salariul, ne socializăm, ne bucurăm de viaţa de familie... mai sunt multiple alte realităţi care ne scot din realitatea de zi cu zi. De ex., dacă citesc un roman, merg la teatru sau la cinema sau sunt preocupat de un joc pe calculator, eu petrec câteva ore intrând în diverse realităţi ce mi se deschid prin paginile cărţii, prin scena teatrului sau prin ecranul de televizor... eu pot să mă identific cu unul sau mai multe personaje din aceste diverse medii. În vis, sau în visul diurn, sau în fantezie, pot juca activ, fiind eu însumi, dar şi ca o variantă modificată a mea, diferită de cea zilnică... la fel... eu pot fi în lumea piesei, a filmului, a jocului; şi apoi să mă întorc în lumea vieţii cotidiene. Pare perfect posibil ca cineva să poată intra în realitatea delirantă la fel cum intră în realitatea visului ori într-o realitate ficţională sau virtuală. La fel ca multiple alte realităţi, unele realităţi delirante sunt mai mult sau mai puţin rupte de realitatea zilnică, incomensurabile cu legile normale ale raţiunii care guvernează lumea noastră cea de toate zilele.“

Odată cu doctrina realităţilor multiple, Gallangher reactivează conceptul fenomenologico-existenţialist al „faptului-de-a-fi-în-lume“ al lui Heidegger, care fusese preluat pe vremuri de psihopatologi ca Binswanger.

În deschiderea acestei preocupări pentru interpretarea delirantului ca trăind într-o lume aparte prezentăm pentru comentare trei cazuri:

Cazul 1

O femeie de 41 de ani dezvoltă un tablou maniacal psihotic (în 1999), cu tematică mistică. Prezintă: halucinaţii auditive ce i se adresează direct: Dumnezeu îi spune zilnic ce să facă, ea ascultându-l întru totul; a fost aleasă ca să fie un fel de prooroc, pentru că ea nu a curvit, nu a minţit, are un semn pe dosul mâinii, aceasta e urma cuiului cu care a fost răstignit Iisus Hristos; simte un gust amar în gură ca pelinul dat lui Iisus, corpul îi miroase a tămâie; ei i-a dat Dumnezeu chinul lui Hristos; Dumnezeu comunică cu ea, o influenţează, o protejează, a ales-o; i se citesc gândurile cu ajutorul lui Dumnezeu, resimte şi gânduri care nu sunt ale sale, sunt gânduri date de Dumnezeu care îi influenţează şi mişcările, şi gândurile; se simte şi urmărită de oameni pe stradă, îşi dă seama pentru că simte un fior de gheaţă în ceafă, aceasta pentru că mulţi oameni sunt „diavoliţi“, aşa cum e şi soţul ei care o bate.

În anii următori se manifestă episoade afectiv‑psihotice similare, cu dispoziţie maniacală şi depresivă dublate de delir halucinator mistic şi simptome de prim rang Schneider. Interesele sociale se reduc şi domină preocupările religioase: aude vocea lui Dumnezeu care îi spune: „femeie, vino după mine“; noaptea aprinde candele în casă, repetă formule religioase: „se va face judecata divină“, „trebuie toţi să ne rugăm pentru mântuirea sufletului“, merge foarte frecvent la duhovnic şi la biserică, se roagă întruna (2008).

Lumea delirantă în care intră pacienta de la primul episod e jalonată de personajele credinţei. E o „altă lume“ decât cea profană, în care rămâne totuşi, căci cele două sunt corelate; pacienta simte că a fost aleasă pentru a media între cele două, pentru a fi un fel de prooroc pentru oameni. Atitudinea ostil paranoidă a oamenilor o interpretează tot mistic, aceştia fiind „diavoliţi“. Simptomele de prim rang Schneider nu le atribuie însă oamenilor, ci intervenţiei personajelor divine, de lumea cărora se simte absorbită odată cu delirul. La ultimul episod, detaşarea de lumea profană e pronunţată, majoritatea timpului petrecându-l în rugăciuni şi auzind vocea Domnului care o cheamă la el.

Comportamentul religios accentuat poate să se manifeste în normalitate; la fel ca şi retragerea la mănăstire sau în viaţa de pustnic. Distincţia dintre lumea credinţei şi lumea profană rămâne prezentă în ambele cazuri. În normalitate însă, identificarea cu Iisus şi sentimentul proorocirii sunt considerate o extraordinară excepţie. La fel ca şi mesajul verbal divin sau alegerea de către Dumnezeu pentru o misiune. Psihopatologia aduce în joc o de-diferenţiere a structurilor psihice, care asigură distanţele şi ierarhiile antropologice, diferenţierea între instanţa umană profană şi instanţa sau lumea divină, cu personajele sale sacre. Lume sacră, care este acceptată ca o instanţă supranaturală firească de umanitate.

Cazul 2

Un tânăr de 20 de ani ajunge să se interneze după câteva luni în care comportamentul său s-a deteriorat, cu retragere socială şi agresivitate (2002). La interviu relatează că totul a început când l-a văzut pe Iisus îmbrăcat în alb şi albastru, care i-a făcut semn cu mâna. Aceste culori capătă de acum încolo o semnificaţie specială pentru el. De atunci, uitându-se în oglindă, observă că fizionomia sa se schimbă şi începe să semene tot mai mult până la identitate cu un actor care joacă rolul principal în filmul serial Sunset Beach. Declară familiei că el este cel din film, şi subiectul filmului, tot ce se petrece acolo, e inspirat din viaţa lui. Întâi e revoltat, considerând că regizorul filmului i-a furat viaţa, apoi recunoaşte în acest regizor pe propriul său tată, sentimentele faţă de el fiind contradictorii. Începe treptat apoi să recunoască în diverse melodii cântate de trupe de renume subiecte din propria viaţă. Diverse întâmplări, subiectele cântecelor încep să aibă o semnificaţie aparte; chiar şi titlurile lor sunt aluzii la intimitatea pacientului. Trece prin experienţe bizare şi resimte anxietate, neputându-şi explica prin ce modalităţi îi sunt cunoscute toată viaţa, intimitatea, gândurile, visurile. Treptat ajunge la concluzia că este o vedetă, că lumea îl recunoaşte pe stradă, unii privindu-l chiar cu invidie; alţii urmărindu-l şi vrând să-i facă rău. La TV se fac aluzii la el şi „cineva“ (probabil regizorul filmului inspirat din viaţa sa) încearcă să-i influenţeze gândirea şi comportamentul. Consideră că e „însemnat“, arată un semn pe torace şi o încrucişare de linii în palmă pe care o interpretează ca fiind o cruce ce i-a apărut din senin: „e posibil ca Dumnezeu să fi făcut asta“.

Consideră că mama lui e doar o femeie cu care stă în casă, iar tatăl nu e tatăl lui; tatăl lui e probabil Dumnezeu... sau regizorul care a făcut filmul despre el.

Devine tot mai retras, irascibil, energia se canalizează spre un nou ideal: a-şi găsi iubirea, care se referă la o fată pe care a cunoscut-o în copilărie şi a-l găsi pe cel care a realizat filmul despre el. E convins că totul se va rezolva dacă va pleca în capitala ţării. Devine agitat, agresiv şi ajunge la internare. Urmează şi alte internări; în 2003, cu un tablou clinic similar; în 2009, cu menţinerea delirului, retragere socială, manierisme, depresie; în 2010 se menţine convingerea unei relaţii speciale cu Dumnezeu, care i s-a arătat „deoarece credea că sunt un fel de rege pe pământ“, e depresiv cu idei de inutilitate şi suicidare, se simte „terorizat de Dumnezeu pentru anumite lucruri ce le-a făcut, deşi nu a făcut rău nimănui“.

În acest caz, patologia delirantă, deşi se corelează cu instanţa divină – Iisus i se arată, Dumnezeu s-ar putea să fie tatăl său; în ultima perioadă îl terorizează – în esenţă se petrece în lumea laică. Pacientul intră însă în lumea delirantă, părăsind identitatea sa naturală – printr-un proces de depersonalizare şi transformare într-un personaj de film. Regizorul filmului ajunge să fie considerat tatăl lui. Dar, odată cu alunecarea în lumea delirantă, intră pe o orbită în care intimitatea existenţei sale e transpusă în textele de muzică cunoscute de toţi. Delirul înseamnă ieşirea din viaţa cotidiană. Dumnezeu rămâne însă patronul întregii realităţi.

Cazul 3

Un tânăr de 19 ani se internează (1996) în regim de urgenţă într-o stare de agitaţie delirantă: e convins că este o persoană importantă peste care a coborât Duhul Sfânt şi care va scăpa ţara de dezastru, lumea îl priveşte mai intens datorită importanţei sale; există o persoană în oraş, o vrăjitoare, care îl supraveghează şi care îi cunoaşte gândurile şi poate să-i transmită gânduri.

După acest debut cu delir de misiune specială, urmează repetate internări, tematica delirantă rămâne de grandoare, dar se centrează pe relaţia cu diavolul; de fapt, cu o armată de draci, care e în strânsă legătură cu o vrăjitoare. Descrierile pacientului, deşi uneori cu marcate alunecări narative, se menţin de-a lungul anilor în acelaşi univers, cu aceleaşi personaje.

Prezintă pseudohalucinaţii auditive imperative şi comentative: o voce de femei îi comandă ce să facă; această voce a fost făcută prin vrăji şi introdusă în cap tot prin vrajă de către vrăjitoare, care e în armata de draci şi care acum e în iad. Vocea comentează şi acţiunile pacientului, îl critică, îi vorbeşte urât pe cei din jur; uneori o poate controla, şi când îi spune „taci voce“, aceasta se opreşte; în urmă cu un timp, aceasta i-a ordonat să-l lovească pe tatăl lui, asigurându-l că nu va păţi nimic, el l-a lovit şi a fost internat în spital. De atunci i se împotriveşte când îi comandă ceva.

Se simte urmărit de un drac, printr-un ecran; acesta ştie tot ce face, dracul îi controlează gândurile, mişcările, îi răspândeşte gândurile, toată România ştie ce gândeşte el; cei din jur văd prin ochii lui, „văd ce aude el“, cei de la radio şi TV îi ştiu gândurile, dar nu le dau pe post ca să nu-şi dea el seama; tatăl său prin tuse îi citeşte gândurile.

A fost într-un război cu armata de diavoli încă din copilărie, diavolii îi întindeau tot felul de capcane, în timpul războiului dracii controlau pământul; lui i-au dat injecţii letale, prin intermediul medicului psihiatru, care era controlat de draci, dar el a câştigat războiul, Satana i-a răspândit pe draci în deşert, dar a mai rămas un drac pe pământ care îi tot întinde capcane şi îl urmăreşte; a apărut şi la TV şi i-a spus pacientului „biserica e spital“; fratele său a fost în timpul războiului de partea dracului, de aceea l-a lovit şi i-a învineţit ochiul.

El este o persoană importantă, nu ştie dacă Împărat sau Comandant, dar este protejat de Dumnezeu ori de Biblie. E o persoană importantă deoarece Împăratul a însărcinat-o pe mama lui aşa cum a fost însărcinată Fecioara Maria şi astfel s-a născut el; iar peste 10-20 de ani, Împăratul va trimite o navă să plece acasă, în Împărăţie sau Paradis, nu ştie exact... El poate influenţa jocurile de fotbal la TV; când joacă România, o poate ajuta spunând „atacaţi“, şi ai noştri atacă, iar rivalii se opresc; poate comanda totul ca la un joc video.

Insight‑ul lipseşte, nu se consideră bolnav, ci „fermecat“ ori „vrăjit“, sau are un virus şi trebuie să stea în spital 9 ani, adică să facă 9 ani de armată în spital, ca să-şi facă o prietenă, deja a făcut 4 ani.

Lumea delirantă în care trăieşte pacientul este în mare măsură una de ficţiune, în care este prezent Dumnezeu, dar mai ales dracii, o armată de draci şi unul principal în relaţie cu o vrăjitoare. Un loc aparte în această realitate fictivă îl are o voce care i se adresează mereu. Iar acest univers trece constant într-unul de ficţiune propriu-zisă, de poveste, cu un Împărat care e probabil tatăl său şi-l va duce în Împărăţie sau în Paradis.

Delirantul, ieşind în mare măsură din lumea vieţii cotidiene, a comunităţii în care trăieşte, nu e lipsit de lumea sa. Aceasta e o lume paralelă, care împrumută mai mult sau mai puţin din lumea naraţiunii şi a personajelor sacre – iar lumea diavoliţilor e corelată acestora; şi/sau din lumea poveştilor, a naraţiunilor fictive. În mod explicit, pacientul menţionat spune că nu e bolnav, ci a fost vrăjit ca să trăiască într-o lume de ficţiune.

Ipoteza specialistului în neuroştiinţe Gallangher privitoare la delir şi realităţile multiple merită atenţie.