Percepţia culorilor sau mărul discordiei

În psihologie, înțelegerea mecanismelor percepției vizuo-spațiale este tributară paradigmei piagetiene și celei propuse de Eleonor Gibson. Piaget propune o abordare constructivă, așa-numita achiziționare vizuală structurată, imaginea fiind potențată și primind semnificație cu fiecare nouă expunere vizuală la stimul. În contrast, Gibson atribuie percepției vizuale un caracter de diferențiere, cu alte cuvinte individul învață în timp să identifice și să discrimineze caracteristicile semnificative ale unui obiect. În forma sa funcțională, percepția facilitează integrarea și adaptarea persoanei la mediul înconjurător și la viața socială, în timp ce disfuncțiile perceptive se traduc în deficiență, dizabilitate sau probleme în sănătatea mintală a persoanei, prin apariția iluziilor și, în formă agravată, a halucinațiilor.

Percepția vizuo-spațială disfuncțională limitează accesul persoanei la activitățile participative sociale, dar percepția culorilor este probabil cea mai controversată, iscând discuții, problematizări și incertitudini. Percepția culorilor este un proces care se realizează treptat, copiii fiind capabili să distingă culorile de bază, precum roșu, albastru și verde, doar de la vârsta de 3 luni. Și mai interesant legat de percepția culorilor sunt diferențele raportate la sexul persoanei, bărbații fiind dezavantajați, mai ales în perceperea tonurilor apropiate ale unei culori. De altfel, diferențele de opinie dintre parteneri asupra tonurilor de culoare ale unui obiect vestimentar sunt un fapt devenit anecdotic. Totuși, aceste constatări sunt și fundamentate științific, prin cercetările lui Israel Abramov^(1,2), bărbații fiind mai capabili să identifice țintele în mișcare, dar mai puțin abili să identifice diferențele sensibile de tonuri.

Percepția culorilor are o variabilitate crescută, marcată de capacitatea redusă sau de incapacitatea de a recepta o anumită culoare. Discromatopsiile pot îmbrăca forme diferite, cea mai gravă formă fiind daltonismul. În lipsa percepției unei culori, se poate vorbi despre:

• protanopie – incapacitatea de a percepe culoarea roșie;
• deuteranopie – incapacitatea de a percepe culoarea verde;
• tritanopie – incapacitatea de a percepe culoarea albastră;
• acromație/monocromație – vedere monocromatică – alb/negru/gri.

Situațiile descrise anterior se referă la incapacitatea de a percepe o culoare, dar în cele mai mule dintre situații apar doar anomalii de percepere a unei culori. La polul opus discromatopsiei, percepția culorilor este marcată de identificarea mult mai multor culori. Sunt, astfel, persoane care pot percepe de până la 100 de ori mai multe nuanțe, ca urmare a unui determinism genetic, manifestat în cazul femeilor⁽³⁾.

În situația unei percepții normale a culorilor, devine dificilă înțelegerea lumii discromatopsiilor, dar, cu ajutorul tehnicii, există posibilitatea generării de vizualizări particulare online⁽⁴⁾, evitând astfel doar exercițiile de imaginație.

Propunere

Vă invit să priviți cu atenție figura următoare. În aceasta sunt dispuse imagini sub forma plăcuțelor ISHIHARA, pentru diferite discromatopsii, pe baza modelului propus în 1917 de dr. Shinobu Ishihara pentru testarea capacității de diferențiere cromatică. Literele dispuse în aceste cercuri vă vor permite să aflați care este denumirea tulburării cromatice care permite o vedere cu până la 100 de milioane de variații de culori, dar și alte cuvinte relaționate psihiatriei.