Rezilienţa în faţa dezastrelor

Rezilienţa este definită de către Asociaţia Americană de Psihologie drept „procesul unei bune adaptări în faţa adversităţii, traumei, tragediei, ameninţărilor  sau chiar a unor surse semnificative de stres, cum ar fi problemele legate de relaţiile de familie, probleme grave de sănătate sau stresul la locul de muncă şi financiar”⁽¹⁾.

Cu alte cuvinte, rezilienţa reprezintă o competenţă în faţa adversităţii, adică în faţa psihotraumelor de mare intensitate. Ne putem folosi de o succintă rememorare a caracteristicilor psihotraumelor prin acronimul EEEE. Într-o descriere mai amplă, cele patru criterii de încadrare a psihotraumelor, produse fie de dezastrele naturale, fie de interacţiunile umane violente, sunt:

• Evenimente care pun în pericol viaţa oamenilor;

• Experienţe subiective copleşitoare, intruzive, cu suprasolicitarea resurselor adaptative;

• Efecte psihologice/psihopatologice incerte, de o mare diversitate individuală;

• Evoluţie dependentă de natura experienţei subiective, de promptitudinea accesului la factorii de protecţie externi.

Cele mai tulburătoare experienţe traumatice sunt considerate cele provocate de violenţa în masă (terorism sau război). Există o graniţa fluidă, între normal şi anormal, a răspunsului individual la acest tip de psihotraumă, care este negociat în paralel cu procesul adaptativ individual biologic şi psihologic.

Există încă discrepanţe cu privire la diferite conceptualizări ale rezilienţei, ea fiind considerată fie ca o trăsătură de personalitate, fie ca un proces dinamic, de adaptare pozitivă a persoanei la traumă, inclusiv de declanşare a paradoxului psihologic de „creştere” prin adversitate (post-traumatic growth).

Cei care văd rezilienţa ca pe o trăsătură de personalitate constantă au identificat multiplii factori genetici şi neurobiologici care joacă un rol important în psihobiologia rezilienţei. Astfel, în rezilienţă sunt implicate genele şi polimorfismele genetice asociate cu sistemul noradrenergic, dopaminergic şi serotoninergic, neuropeptida Y (NPY), axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală (AHH) şi cu factorul neurotrofic derivat din creier (BDNF). O atenţie tot mai mare se acordă neuropeptidei Y, care are proprietăţi anxiolitice, fiind implicată în inhibiţia eliberării continue  a noradrenalinei, în condiţiile unei activări exagerate a acesteia printr-o psihotraumă.

O altă neuropeptidă – galanina – este de asemenea implicată în bariera neurobiologică prin care rezilienţa poate face faţă dezastrelor. Ea modulează – la fel ca NPY – efectele comportamentale şi somatice ale hiperactivităţii sistemului noradrenergic.

Studiile de neuroimagistică funcţională au identificat, în rândul persoanelor cu rezilienţă crescută, o activitate redusă a amigdalei şi o activitate mai mare a reţelei de control executiv.

Se conturează, astfel, ipoteza că persoanele reziliente au un sistem de recompensă care este rezistent la schimbarea impusă drastic şi intempestiv de evenimentele negative din viaţă.

Şi, cu toată speranţa prezenţei rezilienţei la persoanele afectate recent de dezastrul violenţei în masă, la ce tulburări psihice ne putem aştepta în timpul sau după trecerea acestor evenimente? În primul rând, noi, psihiatrii, prevedem apariţia unui număr sporit de cazuri de tulburare de stres posttraumatic, de tulburare acută de stres, de tulburare depresivă majoră, de reacţie de doliu patologic, de tulburare anxioasă generalizată, dar şi de tulburări legate de abuzul de alcool sau de substanţe psihoactive, de tulburări mintale organice generate de traumatisme craniocerebrale sau chiar de boli (generic denumite) psihosomatice.

Menţinând un ton optimist, trebuie să subliniem că subiecţii rezilienţi la psihotraume au abilitatea de a mobiliza eficient resursele interne şi externe şi de a furniza relativ rapid evenimentului traumatizant o interpretare cognitivă neutră, astfel că simptomele de stres, anxietate sau tristeţe durează puţin şi dispar fără intervenţie terapeutică.

Agreez demersul de depatologizare a simptomelor psihice în contextul dezastrelor, deopotrivă cu neincluderea victimelor violenţelor în diagnosticul de tulburare de stres posttraumatic, fără o documentarea solidă. În acest sens, ICD-11 aduce precizări valoroase.