Sinuciderea, în contextul sociocultural actual

Mărturisesc că mulţi ani, în calitate de suicidolog, am acordat un maximum de importanţă cercetărilor biologice şi epidemiologice asupra sinuciderii, şi asta în pofida avertismentului lui Shneidman, din cartea sa Definition of Suicide (1985), privitor la faptul că acest act trebuie privit din multiple perspective (teologică, filozofică, demografică, sociologică, psihodinamică, psihologică, cognitivistă, biologică, evoluţionară, biotipologică, biochimică, profilactică, juridică, globală, politică) pentru a putea fi înţeles. Mai ales în contextul actual, al unei societăţi în care globalizarea şi informatizarea stau la baza convieţuirii pe Terra, e necesară achiziţionarea unei noi paradigme privitoare la cercetarea şi prevenirea fenomenului suicidar, în care înţelegerea contextului cultural în care se produce acesta devine obligatorie.

Revenind, asupra consensului în definirea sinuciderii, considerată drept actul intenţional şi conştient de autoanihilare al persoanei, observăm că drumul spre moartea autolitică diferă substanţial între diferitele culturi.

Teoriile sociologice postulează apariţia unei rate mai înalte a suicidului în ţările cu societate democratică faţă de cele cu o organizare socială de tip autocratic, căci, atunci când restricţiile externe sunt slabe, individul trebuie să-şi asume toate responsabilităţile pentru frustrările experimentate. Azi se mai aduce în discuţie şi termenul de societăţi individualiste vs societăţi colectiviste, marcând, încă o dată, prin această terminologie, adâncirea deosebirilor geo-demografice dintre Vest şi Est.

Nu putem să nu citam, în acest sens, datele obţinute de Bertolote şi Fleischmann (2002), privind diferenţele de rată a suicidului raportate la apartenenţa religioasă, componentă de bază a culturilor luate în calcul. Astfel, dacă rata suicidului la budişti, creştini şi hindu este cuprinsă între 10,5 şi 17 la 100000 de locuitori, la musulmani rata suicidului este extrem de scăzută (sub 1/100000 de locuitori). În schimb, la atei s-a raportat rata cea mai crescută a sinuciderilor (25/100000).

Ne întoarcem oare la spusele lui Durkheim, care, în Suicide (1897), postula că sinuciderile sunt corelate şi cu apartenenţa religioasă, constatând în urma analizelor datelor statistice de la acea vreme, că rata sinuciderilor în ţările catolice este mai scăzută decât în ţările protestante. El aduce ca argument faptul că echilibrul şi dezechilibrul unei societăţi rezultă din confruntarea dintre două cupluri antagonice: cuplul egoism-altruism, care determină gradul de integrare a individului în societatea dată, şi cuplul anomie-fatalism, care determină gradul de aderenţă a individului la regulile sociale. În funcţie de aceste criterii, autorul a împărţit suicidul în patru categorii: egoist, altruist, anomic, fatalist. Suicidul egoist corespunde unui nivel scăzut de integrare socială, actul autolitic fiind determinat de motive personale, acest tip fiind blamat în societăţile din Asia, care respectă principiile confucianismului (lipsă de pietate şi respect filial). În schimb, suicidul altruist e caracteristic unei persoane cu un grad exagerat de integrare socială, exemplele evidente fiind reprezentate de seppuku, la bărbaţii nobili din Japonia, sau sati, la femeile văduve din India. În suicidul anomic se constată o insuficientă capacitate de adaptare a persoanei la o societate în care regulile sociale şi-au pierdut puterea, au devenit ambigue, fiind chiar obstrucţionate de schimbările sociale rapide ale unei societăţi în tranziţie. În astfel de conjuncturi sociale, procesul autodistrucţiei este favorizat de insuccesul acomodării persoanei la anomie, în lipsa unei „nişe ecologice” care să-i confere semnificaţie şi scop în viaţă. Lipsa unui suport social, cu izolare pe timp îndelungat, joacă un rol important în creşterea ratei suicidului în societatea de tip anomic. Suicidul fatalist rezultă din obligativitatea unei supuneri obediente la regulile sociale, fără speranţă de schimbare a situaţiei în viitor (cazul prizonierilor, ostaticilor).

Un alt domeniu în care influenţele socioculturale sunt vizibile este cel al diferenţelor de gen în rata sinuciderii. Dacă în majoritatea ţărilor industrializate raportul sinuciderilor bărbaţi/femei înclină în favoarea bărbaţilor (în medie de 3:1), în Asia acest raport este mai mic (2:1) sau egal 1:1 (India) sau chiar inversat (1:2) în China. Explicaţia acestui fapt demonstrat statistic constă în cruda realitate a condiţiei sociale a femeilor din zonele rurale din Asia, reprezentată de restricţiile religioase sau violenţa domestică ori lipsa resurselor de subzistenţă independentă.

Dacă, până în acest punct, am adus dovezi despre diferenţele culturale privitoare la semnificaţia şi cauzele actului suicidar, în cele ce urmează am să arăt că suntem martori ai unei (posibile) globalizări unificatoare a comportamentului suicidar.

Cercetările efectuate în domeniul comportamentului suicidar actual au evidenţiat rolul pe care mass-media poate să-l deţină în creşterea fenomenului suicidar în anumite grupuri de indivizi, relativ omogene din punctul de vedere al vârstei, ocupaţiei, intereselor de timp liber. În aceste grupuri, denumite clustere suicidare, mass-media induce un proces de imitaţie, uneori chiar de contagiune psihologică, cu atât mai puternică cu cât sunt prezente similarităţi între modelul persoanei care s-a sinucis şi consumatorul de ştiri. Impactul e amplificat şi de modul emoţional, suprasimplificat şi adesea romanţat de mediatizare a suicidului unor celebrităţi.

Dacă la aceste influenţe negative ale mass-mediei mai adăugăm şi pe acela al interacţiunilor nocive prin social media, vedem cum potenţialul de risc suicidar creşte exponenţial mai ales în rândul tinerilor, chiar al copiilor, al celor aparţinând categoriei de nativi digitali. Socializarea prin internet beneficiază de o serie de facilităţi tehnologice, ca de exemplu platforma media, chat roomuri, blogspoturi, YouTube, situri de comunicare instantanee (Facebook, My-Space, Twitter, Google+), forumuri etc., care au transformat radical metodele de comunicare şi relaţionare între oameni.

Există numeroase căi prin care socializarea prin internet poate să crească riscul suicidar. Hărţuirea prin internet (cyberbullying, cyberharassment) se referă la acţiunile repetate de jignire, urmărire, umilire, provocare, ameninţare etc. a unui copil sau adolescent de către un alt copil sau adolescent. A apărut şi termenul de cyberbullicid, în cazul tragic în care astfel de acţiuni au dus la sinuciderea celui vizat de acţiunile maliţioase ale membrilor grupului de tineri. Explicaţia trecerii la actul autolitic constă în amplificarea sentimentului de izolare, neputinţă, ruşine, disperare a tinerilor cu vulnerabilitate emoţională preexistentă.

Tot pe internet se practică şi încheierea pactului suicidar (cybersuicide pact) între persoane care hotărăsc să se sinucidă la aceeaşi dată şi folosind aceeaşi metodă. Diferenţa faţă de un pact suicidar tradiţional constă în faptul că persoanele incluse nu se cunosc personal. Există dovezi că astfel de metode au dus la creşterea ratei suicidului în ultimii ani în Japonia şi Coreea de Sud.

În fine, nu în ultimul rând menţionez existenţa unor site-uri care conţin informaţii sau filmuleţe explicite despre metodele de sinucidere. În Japonia, în 2008 au murit 208 persoane în urma recomandărilor şi instrucţiunilor primite prin internet de folosire a unui gaz toxic (hydrogen sulfide) în scop suicidar.^*

Oare nu a sosit timpul ca şi în România să existe o strategie naţională de prevenţie a suicidului, care să prevadă controlul accesului la orice fel de mijloace letale de producere a suicidului sau de propagare a mesajelor nocive pro-suicid?