Aparatul respirator este unul din aparatele esenţiale pentru ca organismul să fie viabil, prin rolul său de a asigura continuu şi adecvat raportul de oxigen din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează şi circulaţia în sens invers a dioxidului de carbon produs de metabolismul celular.

În structura acestuia se regăsesc căile aeriene superioare (nas, faringe, laringe, trahee), urmate de căile respiratorii inferioare (bronhiile) şi plămânii.

Pentru a clasifica afecţiunile aparatului respirator există numeroase criterii. Cel mai adesea, aceste afecţiuni sunt clasificate pe criteriul de localizare, în funcţie de etiologie sau dacă se manifestă acut/cronic etc.

Afecţiunile acute cele mai răspândite sunt, de regulă, infecţiile de tract respirator superior: rinita, rinosinuzita, laringita, faringita, faringo-amigdalita, sinuzita, epiglotita, bronşiolita acută etc.

Afecţiuni cronice se pot întâlni la toate segmentele la care sunt prezente şi afecţiunile acute, şi anume: rinită cronică, sinuzită cronică, laringită cronică, în plus pot fi prezente şi la nivelul tractului respirator inferior: bronşită cronică, astm bronşic, boala pulmonară cronică obstructivă (BPCO), pneumonia. Efectul infecţiilor la nivelul bronhiilor sau al plămânilor determină secreţia de mucus sau alte fluide ce afectează căile respiratorii şi limitează circulaţia aerului către plămâni.

Din punct de vedere etiologic, cauza cea mai comună a bolilor cronice respiratorii este fumatul, pe locul următor fiind aerul poluat prin efectul său iritant, inflamator sau cu impact important asupra structurii alveolelor pulmonare. De aceea, pentru diagnosticul precoce al afecţiunilor respiratorii se recomandă testarea capacităţii pulmonare, care poate avea un rol important în determinarea prematură a acestora.

Printre afecţiunile frecvente ale tractului respirator regăsim infecţiile de natură bacteriană sau virală. Aplicarea principiilor de profilaxie a infecţiilor respiratorii (care sunt în principal igienice sau de menţinere a unui bun echilibru imunitar) poate preveni într-o mare măsură apariţia şi manifestările acestora.

Tratamentul afecţiunilor faringiene

Faringita, cunoscută şi ca „gât dureros”, este caracterizată prin apariţia unei reacţii inflamatorii acute, dublată de prezenţa durerii în partea posterioară a faringelui, de cele mai multe ori în timpul deglutiţiei, dar poate fi prezentă şi independent de aceasta. Durerea poate avea intensitate variabilă, de la o simplă senzaţie de jenă până la durere atât de intensă, încât pacienţii pot să refuze aportul pe cale orală.

• faringită uşoară, caracterizată prin tuse, disfagie, subfebrilitate şi prezenţa hiperemiei la nivel faringian (în cea mai mare parte a cazurilor, acest tip este de etiologie virală)
• faringită medie, caracterizată prin febră 38 de grade Celsius, disfagie şi hiperemie faringiană, fără influenţarea stării generale a bolnavului (acest tip de faringită este determinat de infecţii streptococice)
• faringită severă cu debut brusc, febră 39-40 de grade Celsius, durere faringiană, alterarea profundă a stării generale, disfagie, cefalee, vărsături, ameţeli, tuse productivă, adenopatie, hiperemie faringiană şi depozite pultacee pe suprafaţa amigdalelor – în cea mai mare parte, aceste forme severe sunt datorate infecţiei cu streptococ beta-hemolitic.

Cauza simptomelor este atât infecţioasă (virală sau bacteriană), cât şi noninfecţioasă. În afară de aceste două tipuri de cauze, mai pot fi şi altele: prezenţa unui abces (peritonsilar, parafaringian şi la copii, retrofaringian) sau epiglotita – mai frecventă la copii. În plus, dat fiind că sub denumirea de „gât” se regăsesc şi faringele, şi zona cervicală anterioară, cauzele durerii pot fi şi nonfaringiene.

Virusurile cel mai des implicate în faringo-amigdalita de origine virală sunt cele ce determină răceala comună (adenovirusul, rinovirusul, virusul gripal, coronavirusul etc.). Uneori sunt implicaţi virusul Epstein-Barr, virusul herpes simplex, citomegalovirusul etc.

Factorii bacterieni implicaţi în apariţia inflamaţiei faringiene sunt reprezentaţi de streptococul beta-hemolitic de grup A, implicat în aproximativ 30% din cazurile de faringită de natură bacteriană, Haemophilus influezae, stafilococ, pneumococ, Corynebacterium diphteriae, Mycoplasma pneumoniae, Neisseria meningitidis, Neisseria gonorrhoeae.

Tratamentul simptomatic recomandat în faringită

Tratamentul suportiv include analgezice/antiinflamatoare, hidratare şi repaus. Prognosticul în general este favorabil, remisiunea bolii fiind în timp de 7-10 zile. Sunt situaţii în care pot apărea complicaţii, ce pot fi imediate, apărute în timpul celor 7 sau 10 zile de boală, şi complicaţii tardive, ce apar după o anumită perioadă de la remisiunea bolii.

Combaterea durerii şi a inflamaţiei

Substanţele cu acţiune analgezică şi antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) sunt folosite de câteva zeci de ani ca tratament simptomatic al durerii şi febrei asociate răcelii şi gripei. În tratamentul simptomatic sunt recomandate ca urmare a acţiunii analgezice, antipiretice, antiinflamatoare şi în anumite cazuri antispastică musculotropă. Paleta largă de simptome care răspund la terapia cu această clasă de substanţe active face ca să fie prezente atât în tratamentele recomandate de medic, dar şi ca automedicaţie. De aceea, cunoaşterea reacţiilor adverse specifice clasei sau substanţelor face ca acestea să fie recomandate după o atentă analiză a raportului beneficiu-risc. La modul general există recomandarea de a utiliza cea mai mică doză eficace, pe durata cea mai scurtă, necesară controlului simptomelor.

Toate analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii au în comun o acţiune de ordin biochimic - inhibarea ciclooxigenazei, cu micşorarea formării de prostaglandine şi alţi compuşi din aceeaşi familie, acţiune căreia i se datorează efectele terapeutice pentru care această clasă sunt recomandate. Reversul activităţii terapeutice bazate pe inhibarea formării de prostaglandine îl constituie reacţiile adverse proprii acestei grupe farmacoterapeutice: iritaţia mucoasei gastrice, mergând până la formarea de ulcer, accidente hemoragice, afectarea rinichiului şi altele.

Efectul analgezic este de intensitate slabă-medie, inferior celui al medicamentelor cu acţiune analgezică cu structură opioidă. Acesta se dezvoltă repede după administrarea orală (manifestându-se în ½-1 oră) şi se menţine câteva ore. Din punctul de vedere al specificului durerii, durerea surdă, pulsatilă, este mai bine influenţată decât cea ascuţită, cu caracter de junghi. În condiţii clinice, analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii sunt eficace îndeosebi faţă de durerile de natură inflamatorie, de exemplu în bolile reumatice, ca şi în cefalee, dismenoree, dureri postoperatorii. Durerea pornită de la viscerele cavitare este mai puţin sensibilă la acest tip de medicamente.

Efectul antipiretic constă în scăderea către valorile normale a temperaturii crescute din cadrul sindromului febril.

Efectul antipiretic se dezvoltă în 30-60 de minute după administrarea orală a dozei active (de exemplu, 500 mg acid acetilsalicilic sau paracetamol) şi este de maximum 3 ore, când temperatura scade cu 1,5-2,25 grade Celsius; după aproximativ 6 ore, temperatura revine la valoarea crescută iniţială, ceea ce poate face necesară repetarea dozei.

Clasificarea substanţelor cu acţiune antiinflamatoare

Din punctul de vedere al structurii chimice, AINS sunt acizi organici cu diferite structuri chimice (sunt derivaţi de acid propionic, indolici, pirazolonici, de acid fenilalcanoic, acid fenilacetic, naftilacetic etc.), care au efecte preponderent analgezice, antiinflamatoare şi antipiretice.

Flurbiprofen este derivat de acid propionic, cu un mecanism de acţiune mai complex decât al altor AINS. El este preferat pentru administrarea oromucozală a simptomelor de durere şi/stărilor inflamatorii de la nivel faringian, de tipul gingivite, stomatite, periodontite, faringite, laringite. De asemenea, flurbiprofen este recomandat pentru tratarea osteoartritei, artritei reumatoide, a bolilor degenerative articulare, spondilitei anchilopoietice sau altor patologii similare. Este considerat ca având un profil bun de siguranţă, ce poate să prezinte reacţiile adverse specifice clasei, respectiv sângerări gastrointestinale, astm, bronhospasm, valori crescute alte timpului de sângerare.

Eficacitatea terapeutică a flurbiprofenului este comparabilă cu cea a aspirinei şi a altor AINS utilizate în studii clinice. Produsele topice (denumite oromucozale sau bucofaringiene) ce conţin această substanţă sunt utile ca analgezice în intervenţii chirurgicale minore ale urechii, gâtului şi nasului şi ca lozenge pentru durerile în gât.

Avantajul administrării topice al antiinflamatoarelor nesteroidiene este următorul: ca şi ibuprofenul, flurbiprofenul este inhibitor neselectiv de ciclooxigenaza 1 şi 2, ceea ce determină întreruperea cascadei inflamatorii, respectiv manifestarea semnelor acesteia (rubor, tumor, calor) şi, în consecinţă, calmarea durerii în gât. În plus, administrarea topică permite reducerea dozei de AINS cu minimizarea efectelor adverse de clasă ale AINS.

Fiind produse destinate a fi eliberate cel mai adesea ca OTC, sunt asociate cu administrarea de substanţe active cu rol analgezic, anestezic sau antiinflamator la nivelul mucoasei bucofaringiene.