Levente Ghenţi are 34 de ani, este medic ortoped, a terminat Facultatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara. Lucrează la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti dar şi în mediul privat, are doi băieţi, pe care încearcă să-i crească pe cât posibil în natură - în zăpadă, pe placă sau pe motor.

De ce ai ales această meserie?

Levente Ghenţi: O dată pentru că am avut un exemplu chiar în casă, iar mama a fost foarte deschisă la ideea de a mă învăţa. Când eram mic, făceam disecţii pe broaşte, lucru pe care l-am văzut interesant, şi nu te gândi la cruzime aici. Dimpotrivă, iubesc foarte mult animalele şi o vreme chiar am cochetat cu ideea de a face medicină veterinară.

Ce profesie are mama ta?

Levente Ghenţi: Este medic internist şi încă lucrează în Spitalul Municipal Lupeni. Mama este modelul de medic dedicat profesiei sale. Medicina a fost întotdeauna pe primul loc pentru ea. Familia a fost şi ea, pe-acolo.

Şi ce a obţinut?

Levente Ghenţi: Cunoştinţe. Loialitate. Dar nu timp pentru noi.

De ce ai ales ortopedia?

Levente Ghenţi: Când eram mic, l-am ajutat foarte mult pe tata la proiectele lui de construcţii, deci bormaşina, şuruburile, ciocanul, şurubelniţa sunt instrumente care mi-au fost familiare şi foarte la îndemână. Aproape tot instrumentarul pe care îl avem la îndemână ca ortopezi l-am avut şi în construcţii.

Ortopedia mi s-a părut una dintre ramurile medicale care mi-ar putea satisface o parte din curiozitate, creativitate, care ar pune la lucru calităţile mele.

Pe de altă parte, drumul e greu, şcoala durează ani de zile, specializarea nu e simplă, de ce ai rămas pe cale?

Levente Ghenţi: Am dedicat atât de mult timp şi energie acestei meserii, încât e greu să dai înapoi.

Construcţiile nu erau o soluţie?

Levente Ghenţi: Deloc. Medicina de urgenţă a mai fost pentru mine o soluţie, dar în momentul în care am dat rezidenţiatul erau doar 3 locuri, care s-au luat imediat, iar eu am ales disciplina imediat următoare, ortopedia. Acum mă bucur cumva că nu am prins medicina de urgenţă, care probabil mi-ar fi plăcut mai mult, dar care nu mi-ar fi lăsat timpul necesar să petrec timp cu băieţii mei.

Cât timp le dai? Ce le oferi: energie, timp, minte?

Levente Ghenţi: Am un băiat de 5 ani şi unul de 2 ani. Cel mare deja merge de patru ani de zile pe snowboard, face motocros împreună cu mine, a participat la concursuri. Are nişte abilităţi motrice foarte bine dezvoltate şi încerc să le menţin alerte. Băiatul cel mic, cu astfel de exemplu, se caţără pe toate motoarele, pe biciclete; la un an şi jumătate a fost pus pe snowboard, iar acum merge cu bicicleta fără pedale. Tot ce ţine de mişcare în afara casei este în grija mea. Tind să cred că le dau mai mult timp decât le oferă alţi părinţi copiilor lor şi de mai mare calitate.

Şi dacă peste 15 ani vin şi-ţi spun că vor să devină medici, ce le spui?

Levente Ghenţi: O să fac, probabil, ca şi mama: plâng puţin, pe urmă îi ajut. (râde)

Te-ai accidentat vreodată?

Levente Ghenţi: Am coloana ruptă, într-un accident în clasa a IX-a, la 17 ani, am două hernii de disc pentru care trag şi astăzi, dar plăcerea sportului este atât de mare încât uneori uit de dureri. Continui să mă dau cu snowboardul şi-i învăţ şi pe alţii. M-am mai liniştit, nu fac sărituri, dar de renunţat, nu pot renunţa.

Ai un înger păzitor ocupat!

Levente Ghenţi: Îl am şi mă ţine bine. Am avut parte şi de un accident prin clasa a IV-a, când m-a lovit un TIR, dar am scăpat uşor aş zice: comă timp de trei zile, internat la Spitalul de Urgenţă Timişoara, dar am rămas doar cu o cicatrice sub sprânceană.

Acest accident de la 11 ani mi-a schimbat viziunea despre felul de a trăi, am realizat că viaţa nu e un dat pentru totdeauna. Viaţa e scurtă şi trebuie să o trăieşti.

Îmi plac sporturile extreme, sunt motociclist, snowboarder, îmi place adrenalina, iar după 24 de ore de stat în spital singurul lucru pe care mi-l mai doresc este să fiu afară, să respir. Copiii sunt tot timpul afară, uşa este deschisă non-stop, ne jucăm, grădinărim, deci afară este pentru noi foarte important.