Influenţa stresului asupra comportamentului alimentar

Introducere

Stresul este o stare emoţională şi fizică de tensiune, apărută ca răspuns la o situaţie neobişnuită sau la gânduri care declanşează stări de nervozitate, agitaţie ori supărare. Stresul este de fapt un mecanism fiziologic „de apărare” pe care organismul nostru îl declanşează în momentul în care simte o ameninţare. Acest mecanism poate fi benefic în faţa unui pericol real, dar poate fi şi o alarmă falsă, care pe termen lung ar putea avea efecte negative asupra corpului nostru.

Starea de stres poate fi atât acută, cât şi cronică. Cea acută se manifestă pe o perioadă mai scurtă de timp, dar cu simptome mai puternice şi mai intense. Poate asocia transpiraţii, senzaţie de gură uscată, greaţă, vărsături, iritabilitate şi nervozitate. Stresul cronic se extinde pe o perioadă mai îndelungată, posibil cu simptome mai uşoare, dar apăsătoare. Pe termen lung, stresul/suprasolicitarea poate afecta întreg organismul, starea de sănătate, cea fizică, precum şi starea de bine.

Stresul este un factor de risc semnificativ în apariţia supraponderalităţii/obezităţii, subponderalităţii, scăderii apetitului, anxietăţii sau a altor simptome ce pot degenera spre anumite afecţiuni, cum ar fi cele cardiovasculare, astm, dificultăţi de respiraţie, diabet sau hipertensiune. Este important să se facă diferenţa dintre stresul acut şi cel cronic, deoarece pot avea rezolvări diferite. De exemplu, stresul acut ar putea fi remediat cu ajutorul tehnicilor de relaxare sau al exerciţiilor de respiraţie, pe când cel cronic ar putea necesita tratament medicamentos⁽¹⁾.

Corpul nostru activează anumite sisteme în diferite situaţii, pentru a menţine organismul într-o stare de siguranţă şi în parametri normali. Într-o anumită stare în care corpul nostru consideră că este ameninţat de o situaţie externă, se activează mecanismul „fight or flight”, care, mai exact, ne pune într-o situaţie de fugă din faţa pericolului sau de a lupta cu pericolul. Acesta este un mecanism esenţial, deoarece ne poate salva viaţa într-o situaţie extremă. El se realizează prin corelaţia dintre câteva elemente anatomice, care reglează funcţii vegetative. Factorii de stres conduc impulsuri spre axa HPA (hipotalamus – glanda pituitară – glandele suprarenale) şi se activează sistemul nervos vegetativ, care mai departe acţionează pe efectori (muşchii netezi şi glandele). Hipofiza trimite semnale de eliberare a hormonilor de stres de către corticosuprarenală, cortizolul fiind hormonul principal, iar mai departe, aceşti hormoni de stres acţionează asupra glandelor endocrine sau asupra anumitor organe. Toate acestea duc la activarea mecanismului de „fugă sau luptă”, care antrenează organismul să fie în gardă. Se modifică tensiunea arterială, creşte vigilenţa individului, nivelul de adrenalină creşte şi, odată cu el, şi ritmul cardiac⁽²⁾.

Este dovedit ştiinţific faptul că există o strânsă legătură între stres şi obezitate. O mare parte din oameni au tendinţa să mănânce pe fond emoţional, fie că îşi dau seama, fie că nu. S-a dovedit că persoanele stresate tind să mănânce mai mulţi carbohidraţi, alimente bogate în grăsimi sau dulciuri – mai exact mâncare gustoasă, dar nesănătoasă. Mintea lor le atribuie acestor mâncăruri gustoase eticheta de „recompensă”. Astfel, se obişnuiesc ca atunci când se află într-o situaţie tensionată să se autorecompenseze, ca să se simtă mai bine. Acesta este modul prin care încearcă să scape de emoţiile negative şi să îşi ridice nivelul de dopamină. Totodată, nu toate persoanele supuse la stres vor reacţiona la fel sau au acelaşi risc de apariţie a obezităţii, fiecare individ în parte fiind diferit⁽³⁾.

Studiile recente demonstrează că numărul indivizilor care suferă de supraponderalitate sau au un indice de masă deviat de la valorile normale este în creştere. „Din 1980, prevalenţa obezităţii s-a dublat în peste 70 de ţări şi a crescut continuu în majoritatea celorlalte ţări”, afirmă grupul Global Burden of Disease⁽⁴⁾.

Există studii care au în vedere un nou tip de obezitate, mai exact „obezitatea cu greutate normală”, adică cei cu un IMC cuprins între valorile de referinţă, dar care au un procentaj ridicat de grăsime corporală. Indicele de masă corporală folosit de foarte mult timp ca indicator, dar utilizând doar două elemente antropometrice (greutatea şi înălţimea), nu este suficient de exact pentru stabilirea unui status nutriţional competent, deci se pot produce erori. Procentajul grăsimii corporale este important în determinarea riscului de apariţie a obezităţii şi, mai departe, a dereglărilor metabolice sau afecţiunilor cardiometabolice, de aceea trebuie efectuat un control mai amănunţit al statusului nutriţional. Acesta este motivul pentru care unele persoane au un IMC normal, dar, din cauza ţesutului adipos neexaminat, pot avea un risc crescut al afectării cardiometabolice, neluând nicio măsură de prevenţie⁽⁵⁾.

Obezitatea însăşi ar putea fi un factor de stres, având în vedere modul în care sunt tratate persoanele cu o greutate excesivă în societate. „Stresul dă naştere obezităţii, care dă naştere la stres, mai departe.” Astfel se creează un cerc vicios între obezitate şi factorii de stres, din care se poate ieşi doar cu multă disciplină şi ajutor competent din partea unor specialişti în acest domeniu, cum ar fi dieteticienii⁽⁶⁾.

Alţi factori de risc pentru obezitate sunt sedentarismul, un comportament alimentar inadecvat, somnul precar, alături de stresul negestionat corect. Există o relaţie strânsă între stres şi comportamentul alimentar. Unele studii au arătat că stresul ar putea induce şi o senzaţie de foame falsă, din cauza faptului că alimentele pot avea capacitatea de a calma stresul fiziologic. Aici intervine din nou eticheta de „recompensă” atribuită gustărilor. Totodată, există şi studii care demonstrează faptul că o parte din indivizi raportează un aport alimentar redus în prezenţa stresului^(7-10).

Glucocorticoizii au un rol semnificativ în aportul alimentar, deoarece sunt cei care activează secreţia de hormoni ai foamei (leptina, grelina şi insulina). Procesul este atribuit efectelor hedonice ale alimentaţiei. Aportul alimentar fuzionează cu substraturi neuronale, cum ar fi secreţia de dopamină. Acest proces poate provoca adicţia alimentară asociată situaţiilor cu un impact emoţional negativ. Dopamina, denumită şi „hormonul fericirii”, poate acţiona în diferite moduri, dar, în contextul alimentar, aceasta sporeşte dorinţa, plăcerea şi pofta de mâncare. Deci, plăcerea alimentară resimţită ca reacţie de răspuns la stres a indivizilor este principala explicaţie pentru senzaţia reconfortantă indusă de alimente în situaţii tensionate. În modul acesta, tot mecanismul va stimula „căile de recompensă”, care vor conduce la adaptări neurobiologice ce vor stimula şi în viitor aportul de alimente în situaţii de stres^(11,12).

Materiale şi metodă

Ne-am propus să interpretăm relaţia dintre nivelul de stres şi comportamentul alimentar, pe baza unui studiu observaţional retrospectiv. Obiectivul principal al studiului a fost de a vedea ce corelaţie există între factorii de stres, alimentele etichetate ca „recompensă” (pentru cei ce mănâncă pe fond emoţional) şi obezitate.

Am elaborat şi lansat online un chestionar cu 11 întrebări, care şi-a propus atingerea a trei obiective specifice: evaluarea frecvenţei alimentare (pe baza unui tabel cu alimente consumate), evaluarea nivelului de stres (o scală adaptată) şi întrebări de bază ce au vizat comportamentul alimentar.

Chestionarul a fost lansat pe reţele de socializare precum Facebook sau Whatsapp (în diferite grupuri de interes). Acesta a fost deschis oricărei persoane care şi-a dorit completarea, indiferent de sex, vârstă sau alte criterii. Tabelul de frecvenţă alimentară este unul readaptat, care conţine diferite grupe de alimente relevante studiului, ca de exemplu: paste făinoase, pâine, dulciuri, gustări sărate, fructe, legume, carne. Nivelul de stres a fost evaluat cu ajutorul unei scale PSQ (Perceived Stress Questionnaire), elaborată de Levenstein.

Această scală cuprinde diverse afirmaţii precum „Mă simt nervos sau tensionat”, „Am dureri de cap din cauza stresului”, „Mă simt copleşit de responsabilităţi”, „Mă simt presat de timp”, la care subiectul are patru variante de răspuns (Niciodată/ Rareori/Deseori/Mereu). Această scală evaluează nivelul de stres din ultima lună. Fiecărui răspuns îi este atribuit un scor, iar în final va rezulta nivelul obţinut de stres prin însumarea răspunsurilor.

Interpretarea datelor s-a bazat pe 252 de chestionare acceptate şi completate prin consimţământ şi confidenţialitatea datelor, în perioada ianuarie-mai 2023. 

S-a folosit indicele de masă corporală (IMC) în evaluarea statusului nutriţional, calculat cu formula: IMC=Greutate(kg)/Înălţime²(m). Astfel, un indice de masă corporală normal este cuprins între 18,5 şi 24,9, respectiv cei cu subponderalitate au un IMC sub 18,5, cei supraponderali au un IMC între 25 şi 29,9, iar persoanele cu obezitate au de la 30 în sus (în funcţie de grad).

Rezultate

Cei 252 de subiecţi au avut vârste între 18 şi 60 de ani. Majoritatea (95,2%) au fost de sex feminin, cu media de vârstă între 35 de ani şi 44 de ani, iar restul (4,8%) au aparţinut sexului masculin, cu media de vârstă între 25 de ani şi 34 de ani.

S-a înregistrat o pondere considerabilă pentru cei din mediul urban, de 73,8%.

Un procentaj important din lot (74%) a avut un nivel mediu de stres, respectiv 11% un nivel crescut (figura 1).
 

Am făcut următoarele corelaţii între nivelul de stres, genul şi mediul de provenienţă (urban/rural). Atât la femei, cât şi la bărbaţi predomină nivelul mediu de stres, însă la sexul feminin este un procentaj mai mare al nivelului mediu de stres (76,25%), comparativ cu sexul masculin, unde este destul de strâns scorul între nivelul mediu şi cel normal (50% versus 41,66%). Folosind testul chi-pătrat, am obţinut un p=0,020, deci asocierea dintre sex şi nivelul de stres a fost semnificativă statistic (figura 2).
 

În tabelul 1 este prezentată relaţia dintre IMC şi mediul de provenienţă, acestea fiind repartizate în funcţie de gen. Supraponderalitatea la subiecţii din mediul urban a fost într-un procentaj mai mare la bărbaţi (25%) comparativ cu femeile (21,25%), la fel şi în mediul rural, de 16,66% la bărbaţi, comparativ cu sexul feminin (4,16%). Totodată, trebuie luat în considerare şi faptul că numărul de femei este semnificativ mai mare (240 de subiecţi), comparativ cu cel al bărbaţilor (12 subiecţi) (tabelul 1).
 

Din pricina faptului că stresul este una din stările resimţite des de către corpul uman, iar supraponderalitatea/obezitatea este unul din factorii de risc semnificativi, am vrut să vedem ce relaţie există între acestea două. După cum se observă, la cei cu obezitate şi/sau subponderalitate predomină nivelul mediu de stres.

Spre deosebire de alte studii, subgrupul de participanţi cu IMC în limitele normale a avut cea mai mare frecvenţă de stres crescut (4,36%) comparativ cu ceilalţi (figura 3).
 

 Există o listă lungă de factori de risc stresori care cresc apetitul (îngrijorare, supărare, singurătate, plictiseală etc.) menţionaţi de participanţi, dar majoritatea de 125 de subiecţi (49,60%) au raportat că „stresul” este una dintre situaţiile care îi determină să crească aportul alimentar (Figura 4).
 

 S-a analizat relaţia dintre stres şi frecvenţa consumului a trei grupe de alimente semnificative studiului, şi anume: pâinea, dulciurile şi gustările sărate. S-a înregistrat o pondere crescută semnificativ (de 35,31%) pentru cei cu un nivel mediu de stres care consumă gustări sărate 3-4 zile pe săptămână. Pentru cei cu stres crescut, cea mai mare pondere s-a obţinut în intervalul de consum cu 1-2 zile pe săptămână (6,74%). Contrar acestor rezultate, pentru subiecţii care nu consumă deloc astfel de gustări, s-a raportat cel mai mare procentaj pentru nivelul normal de strs (13,49%) (figura 5).
 

Pentru intervalul de 3-4 zile de consum pe săptămână al gustărilor sărate, am obţinut cea mai ridicată pondere a nivelului mediu de stres (33,73%). Persoanele fără niveluri de stres recunoscute sunt acelea care consumă maximum 1-2 zile pe săptămână produse sărate sau chiar deloc (respectiv 8,33% şi 6,74%).

La fel, subiecţii care aveau un nivel de stres crescut preferă consumul de dulciurimai frecvent (5,95%) (figura 6).
 

Din figura 7 reiese faptul că persoanele cu nivel mediu de stres preferă consumul de pâine zilnic (25%). La cei care consumă mai rar pâine, deci mai puţine calorii şi carbohidraţi, nu s-a înregistrat un nivel crescut sau mediu destres (7,39%) (figura 7).
 

Discuţie

Studiul a fost efectuat cu scopul principal de a evidenţia relaţia dintre stres şi alimentaţie. Această relaţie a fost discutată şi în alte studii, dată fiind importanţa stresului în inducerea obezităţii sau a tulburărilor alimentare, un factor de risc semnificativ şi pentru afecţiunile cardiovasculare, diabet, accident vascular cerebral sau chiar pentru unele forme de cancer.

În concordanţă cu alte cercetări, studiul de faţă subliniază relaţia dintre stres şi comportamentul alimentar. Astfel, majoritatea participanţilor noştri la studiu, adică 49,60%, au raportat un aport alimentar mai crescut în situaţii de stres⁽¹⁰⁾. În studiul citat, sunt subiecţi care au prezentat un aport alimentar mai scăzut în absenţa alimentelor calorice, gustoase şi atractive, însă, în prezenţa acestor alimente, aportul este semnificativ crescut. Această „hiperfagie indusă” asupra factorilor stresori poate fi explicată prin potenţialul de satisfacţie pe care îl oferă, şi anume eticheta de „recompensă” atribuită de creier^(13,14).

Dată fiind confirmarea conexiunii dintre stres şi comportamentul alimentar, putem înţelege următoarea asociere prezentată în studiul nostru, şi anume cea dintre stres şi obezitate/supraponderalitate. O alimentare repetitivă în exces, în special atunci când nu este necesară, ci doar indusă, poate avea efecte negative asupra greutăţii corporale^(3,15,16). Se evidenţiază şi aici relaţia dintre stres şi un aport alimentar crescut. Factorii stresori prezenţi au fost asociaţi pozitiv cu un IMC crescut faţă de normal. Totuşi, în studiul nostru, asocierea stresului cu subponderalitatea şi supraponderalitatea a obţinut cele mai ridicate procentaje pentru nivelul mediu de stres (31,3% şi 20,63%), urmând apoi obezitatea, în proporţie de 12,3%.

J. Tomiyama afirmă despre stres şi obezitate, în Annual Review of Psychology, că, deşi alimentaţia este un factor principal în prevalenţa obezităţii, ar trebui intervenit direct la sursă, şi anume în gestionarea stresului, nu neapărat a aportului alimentar⁽⁷⁾. Deşi suntem de acord cu această teorie, datele noastre se extind  în contextul alimentar, unde rezultatele par a fi problematice pentru cei cu un nivel mediu de stres. Cel mai ridicat consum (3-4 zile pe săptămână) de dulciuri şi gustări sărate, respectiv cel zilnic de pâine, s-a înregistrat la persoanele care prezintă un nivel de stres peste medie. 

Tot în cadrul acestei cercetări, autoarea afirmă faptul că cei care prezintă o formă de stres acut relatează un consum crescut de hrană, în comparaţie cu lipsa stresului.

Concluzii

În lotul nostru de studiu există o relaţie strânsă între nivelul de stres şi indicele de masă corporală la extreme. Persoanele cu un IMC deviat de la valorile de referinţă s-au dovedit a avea un nivel mediu sau crescut de stres, în special cei subponderali.

Majoritatea subiecţilor au tendinţa să crească aportul alimentar în condiţii de stres.

Persoanele cu un nivel de stres mediu sau crescut consumă mai multe alimente gustoase şi nesănătoase (pâine, dulciuri, gustări sărate).

Pe baza rezultatelor obţinute, recomandăm atât gestionarea stresului cât mai eficient posibil, cât şi o atenţie sporită la alimentaţie, cu evitarea reacţiilor compulsive alimentare. Rămâne deschisă discuţia despre stres şi obezitate, subliniind importanţa screeningului stresului în concordanţă cu stilul de viaţă şi comportamentul alimentar, ca teme complexe, interdisciplinare şi de importanţă crescută.   

Conflict de interese: niciunul declarat 

Suport financiar: niciunul declarat 

Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.