1706, mai 23, Bucureşti (315 ani) – Din acest an, spătarul Mihai Cantacuzino, fondatorul Spitalului Colţea (14.12.1704), înfiinţează „prima asociaţie de ajutor mutual Frăţietatea: fiecare frate dă un leu cât timp trăia”(1).

Un medic, izolat la domiciliu din cauza pestei... protestează

1796, iunie 27, Bucureşti (225 de ani) – Un act din acest an ne dă de ştire despre existenţa unui medic de la Spitalul Colţea, dr. Iosif (sau chirurgul Iosif Betea), care îngrijeşte pe femeia dascălului Filip, de la Stelea, bolnavă de ciumă, acesta „a căutat-o timp de două zile”: ca urmare, chirurgul Iosif a fost izolat la domiciliu „sub paza unui seimen din cauza pericolului pestei”. Dar se vede că nu a fost de acord „cu sabia omulului stăpânirii”. În consecinţă, a fost trimis la Lazaretul de la Mărcuţa „ca în zilele reglementare să facă curăţenie”. A scăpat de ciumă, întrucât în 1782 era semnalat ca medic la Craiova şi din nou la Spitalul Colţea(2).

Un nou spital în Târgu Neamţ

1851, apr. 25, Iaşi (170 de ani) – Comitetul Sănătăţii încuviinţează ca medicul spitalului nou înfiinţat în Târgu Neamţ „să dea tot agiutorul pătimaşilor, nu numai satelor megieşe, ci cu deosebire a celor două ocoale de la munte”.

1851, iunie 2-23 – M. Kogălniceanu, procuratorul Mânăstirii Neamţ, cere o schimbare, care se aprobă de către Comitetul Sănătăţii: „un fizic răspunde de Ocolul de Sus, aflat în jurul mânăstirii în proprietatea sa, fiind medicul Spitalului, iar cel de-al doilea fizic să răspundă de vechiul ţinut”(3).

Bolile venerice iau proporţii

1856, iunie 6, Bucureşti (165 de ani) – În acest an, contaminarea masivă „de sifilitic” a ostaşilor austrieci, care ocupaseră Bucureştiul, „a impus luarea unor măsuri: generalul maior Popovici se adresa autorităţilor Capitalei, în numele Comandamentului militar cezaro-crăiesc”, că intervenţiile „pe lângă onor Poliţie” de a trata persoanele feminine sunt zadarnice, iar „bolile venerice iau proporţii”.

1856, iunie 12, Bucureşti – Comisarul „Văpselei roşii” anunţa Poliţia Capitalei că medicul de sector şi moaşa comisiei (nu se menţionează numele) „fac vizitaţii damelor publice la fiecare două săptămîni o dată” şi acelea ce se găsesc bolnave de sifilitic „sunt trimise în căutarea spitalicească”. Dar se ştie, „spune dl doctor, că vor deveni iarăşi bolnave, îndată ce se vor întrebuinţa, o săptămână sau mult două, şi se va ajunge ca iar să molipsească lumea”(4).

Credinţa în medici...

1861, mai, Caracal (160 de ani) – 74 de cetăţeni „foarte onorabili” ai acestui oraş au adresat domnitorului ţării o petiţie prin care cereau ca urbea lor să fie scutită de obligaţia, recent legiferată, a angajării unui doctor comunal plătit de orăşeni, motivând că „medicii fiind mai mult o mângâiere decât un ajutor pozitiv al vieţii omeneşti, credeau că este o adevărată greşeală ca să cheltuiască cineva agonisita sa avere înmulţindu-i”(5).  

Academia Română

1866, apr. 1, Bucureşti (155 de ani) – Înfiinţarea Societăţii Literare Române (din 1867, Societatea Academică Română, iar din 1879, Academia Română)(6).

Înfiinţarea Crucii Roşii Române

1876, iunie 4 (145 de ani) – Înfiinţarea Crucii Roşii Române, din iniţiativa dr. Carol Davila(6).

Legea pentru crearea spitalelor rurale

1881, iunie 26, România (140 de ani) – La această dată, în baza legii adoptate în Adunarea Deputaţilor la 11 aug., au fost înfiinţate spitalele rurale. În ordinea înfiinţării, primele spitale rurale de stat au fost: Nifon, jud. Buzău, cu 32 de paturi; Horezu, jud. Vâlcea, cu 56 de paturi; Slatina, jud. Suceava, cu 40 de paturi; Floreşti, jud. Tutova, cu 56 de paturi, şi Strehaia, jud. Mehedinţi, cu 60 de paturi. Despre cel de-al cincilea reţinem că prima locaţie, mai puţin funcţională, avea să cunoască adevăratul început la 27 sept. 1883, în localul propriu „construit de stat în anii 1882-1883, lângă Mânăstirea Strehaia”. Tot în acest an, la 10 mai, prin concursul de concesiune, primul farmacist, Gherasim Dimitriu (participant la Războiul de Independenţă din 1877-1878 în Serviciul ambulanţelor de Cruce Roşie) deschide farmacia Traian în Strehaia. Un alt farmacist care a cinstit această oficină a fost Gheorghe Cismărescu (1900-1964), autorul unei lucrări în manuscrise, Istoricul farmaciilor din Oltenia.

Reviste

1891, apr. 15 (130 de ani) – Apare, sub conducerea lui N. Manolescu, revista de educaţie sanitară Apărătorul sănătăţii (până în 1898)(6).

Primele radiografii din România

1896, iunie, Bucureşti (125 de ani) – Dr. C.D. Severeanu efectuează, la Spitalul Colţea, primele radiografii chirurgicale obţinute în România; datele ştiinţifice le va comunica la Congresul Internaţional de la Moscova din 1897(6).

Primul spital pentru tuberculoşi

1906, iunie 1, Bucureşti (115 ani) – Începe să funcţioneze Spitalul pentru tuberculoşi de la Filaret, cu 80 de paturi(6).

Primele terapii experimentale ale sifilisului cu chimio-bismut

1921, mai, Paris (100 de vani) – La această dată, „considerată ca moment decisiv al terapiei cu acetiloxiaminofenilarseniat bazic de bismut”, când dr. Constantin Levaditi (1874, iunie 19, Galaţi – 1953, sept. 5, Paris, înhumat la 8 sept., în cimitirul Montparnasse) începe cura „cu sarea de bismut dizolvată în apă fiziologică şi injectată intrafesier de viitorul prof. dr. Şt. S. Nicolau, în laboratorul său de la Institutul Pasteur”. Bolnavii, după ce erau consultaţi şi se confirma „prezenţa spirochetelor în leziunea primară” prin controlul ultramicroscopic, erau şi plătiţi cu 5 franci pentru a accepta terapia. Prima injecţie avea să fie urmată peste trei-patru zile de alta, dar „din cauza durerilor provocate local, unii bolnavi au revenit sprijiniţi în baston, alţii n-au mai venit deloc!” Deşi rezultatul părea favorabil: „spirocheţii dispăreau rapid din şancru, iar leziunea sifilitică se cicatriza rapid”, balanţa vindecării se dezechilibra din cauza durerilor provocate de injecţii şi pe care pacienţii nu le mai suportau.

 

În lucrarea Le bismuth dans le traitement de la Syphilis (Paris, 1924), C. Levaditi descrie momentul prin care a înlăturat miraculos durerile, „incorporând compuşii de bismut în ulei de măsline, bine autoclavat”.

Dr. Şt. S. Nicolau a publicat în Paris Medical (1923) despre „bolnavii vindecaţi de sifilis, după o singură serie de 10 injecţii cu bismut”, observaţii susţinute „pe minuţioase cercetări serologice făcute timp de doi ani”.

1931, iunie 27, Amsterdam (90 de ani) – C. Levaditi primeşte titlul de Doctor Honoris Causa al acestei universităţi şi, tot în acest an, la Frankfurt pe Main, „a fost distins cu Premiul şi Medalia Paul Ehrlich pentru contribuţiile sale deosebite în domeniul sifilisului”.

1931Integrat în eşalonul de prim rang al ştiinţelor europene, „este ales Preşedinte al Societăţii Franceze de Serologie Aplicată”(7).

1931, apr. 15, Bucureşti (90 de ani) – Înfiinţarea Societăţii Medicale de Educaţie Fizică(6).

Primul Congres Naţional de Tuberculoză

1931, iunie 21, Bucureşti (90 de ani) – Deschiderea primului Congres Naţional de Tuberculoză(6).

Înfiinţarea ICSMCF şi sesiunile ştiinţifice aniversare

1956, apr. 6, Bucureşti (65 de ani) – Prin Ordinul ministrului sănătăţii (OMS) nr. 390, s-au unificat Institutul de Control al Medicamentului şi Cercetări Farmaceutice, Secţia de chimioterapie, din cadrul Institutului „Dr. Cantacuzino”, Centrul de Plante Medicinale şi Laboratorul de Control al Medicamentului, formând o singură unitate, cu numele de Institutul de Cercetări Farmaceutice şi Controlul Medicamentului, căruia i se modifică titulatura în Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentului şi Cercetări Farmaceutice (ICSMCF), prin OMS nr. 1040/30.09.1960. Înfiinţarea ICSMCF a constituit un moment deosebit de important în direcţia asigurării controlului medicamentului şi a creării bazei corespunzătoare pentru cercetarea farmaceutică.

 

Prof. dr. Petre Ionescu-Stoian împreună cu colaboratorii săi au organizat un institut exemplar pe care l-au condus timp de 20 de ani (1956-1976), introducând cele mai moderne metode pentru a asigura calitatea medicamentului românesc şi controlul celui din import. În toţi aceşti ani, cât a condus ICSMCF, prof. P. Ionescu-Stoian s-a preocupat, pe lângă dotarea laboratoarelor cu cele mai moderne echipamente, şi de formarea cadrelor ca specialişti cu înaltă calificare.

Un binemeritat omagiu a fost adus profesorului dr. Petre Ionescu-Stoian, prin OMS nr. 55/10 ian. 1996, când ICSMCF i-a purtat numele, până la 1 ian. 1999, când s-a transformat în Agenţia Naţională a Medicamentulului. Conform Ordonanţei Guvernului României nr. 125/1998, la 1 ian. 1999 s-a înfiinţat Agenţia Naţională a Medicamentului, instituţie publică, în subordinea Ministerului Sănătăţii, prin reorganizarea ICSMCF „Petre Ionescu-Stoian”, care s-a desfiinţat(8).

1966, apr. (55 de ani) – Cu ocazia împlinirii a 10 ani de la reorganizarea institutului, a avut loc o sesiune ştiinţifică şi a apărut un volum omagial în care au fost relevate principalele etape de dezvoltare ale acestuia.

1976, dec. 17/18, Bucureşti (45 de ani) – A avut loc Sesiunea Jubiliară cu prilejul aniversării a 20 de ani de activitate a ICSMCF (în noua organizare), cu tema „Contribuţia Institutului pentru Controlul de Stat al Medicamentului şi Cercetări Farmaceutice la îmbunătăţirea medicamentului românesc”.

1981, apr. 14, Bucureşti (40 de ani) – A avut loc Sesiunea Ştiinţifică Jubiliară a ICSMCF, cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de activitate.

1986, mai 27, Bucureşti (35 de ani) – A avut loc Sesiunea de comunicări ştiinţifice cu prilejul aniversării a 30 de ani de activitate a ICSMCF, când s-a acordat insigna „Evidenţiat în munca medico-sanitară” unui număr de 40 de persoane din institut.

1996, apr. 23/24, Academia Română, Palatul Parlamentului (25 de ani) – A avut loc Sesiunea Jubiliară de comunicări ştiinţifice a ICSMCF, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de activitate.

Conferinţe (comunicări) la SRIM – Filiala Bucureşti

1976, mai 3, Institutul de Igienă şi Sănătate Publică (45 de ani) – Dr. Gh. Albulescu: „Jurnalul de campanie al prof. dr. Zaharia Petrescu (1841-1901)”.

1976, mai 17, Institutul de Igienă şi Sănătate Publică (45 de ani) – Dr. Octavian Lupu: „Documente din arhivele vieneze privind medicina în Bucovina, sub stăpânirea austriacă”.

Înfiinţarea SRIF

1991, iunie 13, Bucureşti (30 de ani) - Dr. farm. C. Iugulescu (secretar) a luat iniţiativa şi s-a realizat Societatea Română de Istoria Farmaciei (SRIF). „Societatea a devenit persoană juridică în acelaşi an şi a preluat tradiţiile vechilor societăţi comune cu medicii”(9).

Reuniuni

1996, iunie 28/29, Bucureşti (25 de ani) – A avut loc A XXX-a Reuniune Naţională de Istoria Nedicinii, cu tema „50 de ani de medicină românească (1940-1990)”(10).

Zile mondiale de apărare a sănătăţii:

7 Apr. – Ziua Mondială a Sănătăţii, recunoscută de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).

2021, apr. 7 – Promovează mesajul „Pentru o lume mai dreaptă şi mai sănătoasă. Fără inechitate în sănătate”.

17 Apr. – Ziua Internaţională a Hemofiliei, recunoscută de Federaţia Internaţională de Hemofilie.

2021, Apr. 17 – Tema ediţiei este „Adaptarea la schimbare: menţinerea îngrijirii pacienţilor cu hemofilie într-o lume nouă”.

25 Apr. – Ziua Mondială de Luptă împotriva Malariei, recunoscută de ONU şi OMS, este o ocazie de a evidenţia că este necesar ca investiţiile pentru prevenirea şi controlul malariei să continue.

2021, Apr. 25 – Mesajul evenimentului: „Atingerea obiectivului zero malarie”.

Prima zi de marţi a lunii mai este marcată în întreaga lume ca Ziua Mondială a Astmului. Evenimentul, organizat de către Iniţiativa Globală pentru Astm (Global INitiative for Asthma – GINA), are ca obiective atragerea atenţiei asupra astmului, îmbunătăţirea calităţii îngrijirii persoanelor cu această afecţiune şi asigurarea tratamentului adecvat în fiecare etapă a afecţiunii. Dr. Florin Mihălţan, preşedintele Societăţii Române de Pneumologie, declara: „În România, astmul este subdiagnosticat” (Viaţa Medicală nr. 19/9 mai 2014, p. 4). Sloganul din anul 2020 a fost „STOP deceselor cauzate de astm!”

2021, mai 4 – Motto: „Să eliminăm prejudecăţile despre astm! Îţi poţi controla astmul”, având drept scop încurajarea pacienţilor să ia parte activă la gestionarea bolii lor.

4 mai – Ziua Naţională a Inimii este marcată începând din 1997, anual, în România, în acord cu prevederile OMS, fiind introdusă la 4 august 1996, în urma Sesiunii Speciale a Academiei de Ştiinţe Medicale privind Riscul Cardiovascular, desfăşurată în primăvara aceluiaşi an; marcarea acestei zile reprezintă un prilej de a atrage atenţia asupra creşterii alarmante a numărului de afecţiuni cardiovasculare.

8 Mai – Ziua Mondială a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii.

2021, Mai 8 – Această zi este dedicată personalului şi voluntarilor Mişcării Internaţionale a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii care intervin şi susţin persoanele afectate de COVID-19, care cu responsabilitate şi dăruire duc la îndeplinire misiunea organizaţiei, acţiuni ce sunt „de neoprit”.

12 Mai – Ziua Internaţională a Asistenţilor Medicali, recunoscută de Consiliul Internaţional al Asistenţilor Medicali.

31 Mai – Ziua Mondială fără Tutun, recunoscută de ONU şi OMS.

14 Iunie – Ziua Mondială a Donatorului de Sânge, recunoscută de ONU şi OMS.

Din activitatea ştiinţifică a Societăţii de Istoria Medicinii şi Farmaciei (SIMF), filiala Bucureşti (USSM)

1961, iunie 4, Bucureşti (60 de ani) – G. Brătescu, Relatările dr. Caillat despre starea medico-sanitară a Munteniei în preajma lui 1848, după vol.: Caillat J. Voyage medical dans les Provinces Danubiennes, Imprim. de Malateste, Paris, 1854.

1971, apr. 5 (luni), USSM, Bucureşti (50 de ani) – A avut loc în sala de şedinţe din str. Progresului nr. 10 (astăzi, Ionel Perlea nr. 10), sectorul 1, sesiunea de comunicări cu următoarea ordine de zi:

„Istoricul spitalelor din oraşul Siret şi Sanatoriul TBC din Putna-Suceava” – dr. Theodor Nandriş, Rădăuţi, Suceava.

„Jubileul Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti (1856-1861; 1921-1971)” – prof. dr. Francisc Gh. Popescu, Bucureşti.

„Aspecte ale ştiinţei medicale din Evul Mediu” – gral. dr. Ion Bălănescu, Bucureşti.

„Contribuţia medicinei româneşti la cercetarea anatomiei capului şi a gâtului” – dr. Florin Colonaş, Bucureşti.

Preşedinte, Dr. N. Vătămanu; Secretar, C.I. Bercuş.

Comemorări

†1906, mai 13, Iași – 115 de ani de la moartea prof. dr. Aristide Peride (n. 1848, martie 2, Bursucani, jud. Galați)

A fost întemeietorul Şcolii de anatomie şi al Institutului de Anatomie din Iaşi; profesor de Anatomie descriptivă şi Histologie la Facultatea de Medicină (1881-1906).

În sprijinul procesului didactic, a elaborat o serie de lucrări, întreţinând strânse legături cu institutele de anatomie din Paris, Berlin şi Viena, cu care a făcut schimburi de informaţii ştiinţifice; membru al Societăţii Literare Junimea şi al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi. Prin strădania de o viaţă a prof. dr. A. Peride, „institutul adăpostea săli de disecţie şi chirurgie experimentală, anexe pentru preparate anatomice şi conservarea cadavrelor, o bibliotecă, un amfiteatru şi un Muzeu de Anatomie”. Pe coperta IV a lucrării Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi (1879-1948), Ed. „Grigore T. Popa”, UMF Iaşi, 2010, autor: prof. Dana Baran, este redat tabloul Lecţia de anatomie, aflat în Muzeul Institutului de Anatomie din Iaşi, în care între personajele reprezentate se află A. Peride şi prof. francez Philibert Constant Sappey(11,12).

 

Aniversări

1846, apr. 9, Bârlad – 175 de ani de la naşterea dr. lt. col. C. Petroniu (†?)

Născut din părinţi negustori; studii de specialitate la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, continuate la Paris şi în Italia; a fost numit medic secundar la Spitalul Precista din Roman (1869, oct. 23-1872, ian. 1); îşi dă doctoratul la Bucureşti cu lucrarea „Câteva cuvinte asupra emboliei pulmonare” (1874, teza 7)(13).

Medic secundar la Spitalul din Tg. Neamţ (1875, martie 14-1877, apr. 11); medic primar la Spitalul din Tg. Ocna (1877, apr. 21-1878, aug. 3); transferat la Spitalul din Hârlău până la 3 ian. 1886; medic primar la Tg. Neamţ (1889-1921), când a fost epitrop onorific al spitalului din Tg. Neamţ şi al ospiciului din Mânăstirea Neamţ; a participat în Războiul de Independenţă de la 1877-1878 sub conducerea dr. C. Davila, „la un post de prim ajutor, în primele linii, la Plevna, unde se pecetluia cu sânge de eroi şi cu însăşi viaţa lor independenţa neamului românesc”, fiind grav rănit. La sfârşitul sec. al XIX-lea a fost ales preşedinte al Ligii Culturale din Târgu Neamţ, încă de la înfiinţare, ca dovadă a pregătirii sale şi în domeniul culturii generale. A lucrat până în 1916 cu dr. Eugen Leitschutz, când acesta a fost concentrat ca medic militar, iar dr. C. Petroniu a luat parte şi la Primul Război Mondial, când, deşi pensionar, cu grad de lt. col., a fost numit la conducerea Spitalului din Tg. Neamţ, transformat în spital militar pentru îngrijirea răniţilor, ajutat de N. Ionescu, medic refugiat din Muntenia(14).

 

1846, mai 5, Tărăşeni – 175 de ani de la naşterea dr. Ioan Volcinschi (†1910, mai 27, Cernăuţi)

Născut dintr-o familie boierească care purta titlul nobiliar de „cavaler Volcinschi”; a urmat studii la Facultatea de Medicină şi Chirurgie, specialitatea Obstetrică (magister) şi ani de perfecţionare profesională (1869-1879) la Viena; angajat la Cernăuţi (1879) ca asistent la Institutul de naşteri, înfiinţat din 1807, pe lângă care funcţiona şi Şcoala de moaşe („împărătească”), la care va fi numit profesor (1882); din ian. 1883, director al acestui complex, fiind primul medic român în această funcţie şi specialitate; publică în ediţie proprie Moşitul – manual pentru moaşe, prima carte medicală în limba română din Bucovina (Recenzie laudativă în revista Spitalul nr. 2/1883, p. 59-60); în calitate de consilier sanitar şi vicepreşedinte al Camerei Medicilor din Bucovina, acest medic-boier român, cu autoritate de deputat în Dieta Ţării şi membru în Comitetul Ţării, for executiv al Ducatului Bucovina, s-a impus spre binele şi prosperitatea populaţiei autohtone.

Între 1891 şi 1897 a apărut ziarul în limba română Gazeta Bucovinei, unde, ca membru fondator şi susţinător al drepturilor românilor bucovineni, a pledat pentru înfiinţarea de şcoli cu limba de predare română; a fost considerat „un precursor al medicinii sociale”; luptător eficient în măsurile de combatere a pelagrei, apărută în 1884, prin înfiinţarea de cantine şi bucătării în satele atinse de această boală a malnutriţiei; a anticipat astfel rolul vitaminelor şi proteinelor (fructe, carne, lactate); în virtutea funcţiilor pe care le avea, a impus controlul sever la importul porumbului; a desfiinţat crâşmele şi a combătut alcoolismul etc. Deşi se stinge la vârsta de 64 ani, opera sa cinsteşte neamul căruia i-a aparţinut(15).

1866, iunie 16, Smig, jud. Târnava-Mică – 155 de ani de la naşterea dr. Tit Liviu Tilea (†1930, iulie 31, Tg. Mureş)  A fost nepotul memorandistului Ion Raţiu şi unchiul lui Viorel V. Tilea, diplomat la Londra, în 1939.

A urmat Facultatea de Medicină la Budapesta şi Viena; membru activ al Societăţii România Jună, fiind ales preşedinte al Comitetului de organizare al Programului prilejuit de cei 25 de ani de la aniversarea Societăţii, împreună cu medicii Sterie Ciurcu, Alex. Vaida-Voievod ş.a. (1896). În pregătirea ferventă a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, a fost numit membru în Consiliul Naţional Român (C.N.R.), jud. Mureş, ca şi în Senatul N.R. judeţean, făcând parte din Marele Sfat Naţional de la Alba-Iulia şi delegat al Cercului teritorial Reghin, „ca credenţial titular la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918”; a fost călăuza primelor detaşamente româneşti de avangardă, care ajung la Topliţa Română (unde el fusese medic de circumscripţie); a fost numit medic primar al jud. Mureş şi preşedinte al Asociaţiunei Generale a Medicilor din România, filiala Tg. Mureş, aflat în funcţie în anul morţii(16).

 

1916, apr. 11, Fălticeni, jud. Suceava – 105 ani de la naşterea prof. dr. şi biolog Nicolai Zaharia (†1974, mai 2, Iaşi)

Personalitate de prestigiu a învăţământului şi vieţii ştiinţifice ieşene, a funcţionat ca medic la Fălticeni şi Bacău (1940-1949), apoi ca profesor la Catedra de biologie medicală din cadrul Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi, unde a lucrat aproape un sfert de veac. De numele lui sunt legate crearea primului curs de biologie medicală şi a primului curs de genetică umană. În domeniul biologiei medicale şi al geneticii medicale, a avut o contribuţie remarcabilă, materializată în circa 150 de lucrări originale în probleme privitoare la mecanismele neuroendocrine de integrare, la activitatea nervoasă superioară în stări de carenţe proteice, în diferite condiţii de mediu toxic sau sub influenţa diferitelor substanţe, cât şi mecanismele de producere a malformaţiilor. A fost rector al IMF „Prof. Dr. Dumitru Bagdasar” din Iaşi (1953-1954)(17,18).

 

1916, apr. 16, Necşeni, jud. Botoşani – 105 ani de la naşterea prof. dr. George Russu (†1992, apr. 26, Iaşi)

Bun practician, pasionat cercetător şi profesor; a funcţionat la Catedra de fiziologie a Facultăţii de Medicină şi la Clinica a II-a Medicală de la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iaşi. Pe lângă activitatea didactică şi clinică, s-a implicat în cercetarea ştiinţifică, aceasta fiind concretizată în peste 400 de lucrări, studiile sale privind cercetări fiziopatologice şi terapeutice de gastroenterologie, în domeniul aparatului respirator, renal etc.(19)

 

1916, mai 1, Iași – 105 de ani de la naşterea dr. Beno Pollingher (†1988, apr. 1, Iași)

Remarcabil reprezentant al neurologiei ieşene, a fost atras de la început de cercetarea activităţii nervoase superioare, în descifrarea noţiunilor fundamentale ale morfopatologiei sistemului nervos. A parcurs întreaga ierarhie spitalicească, la Spitalul de Neuropsihiatrie Socola din Iaşi, impunându-se prin cunoaşterea temeinică a noţiunilor de teorie şi practică medicală. Activitatea de cercetare ştiinţifică a fost materializată prin publicarea a peste 200 de lucrări a căror tematică a fost axată pe probleme de fiziologia activităţii nervoase superioare şi pe terapeutica neurologică(20).

 

1921, iunie 2, Reuseni-Udești, jud. Suceava 100 de ani de la naşterea prof. dr. chirurg Nicanor Mânecan (†1988, martie 14, Iași)

A funcţionat la Clinica a II-a Chirurgie-Urologie a Spitalului „C.I. Parhon” (1948-1986) şi a fost profesor la Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi. A redactat un Curs de urologie (1980) şi a colaborat la realizarea „Cursului de anatomie descriptivă şi topografică”; a contribuit la organizarea bazelor Centrului de dializă de la Spitalul „C.I. Parhon”; a realizat 200 de lucrări ştiinţifice, dintre care două monografii: Tumorile gonadei masculine (1983) şi Implicaţii urologice în Obstetrică şi Ginecologie (1985)(21).

Aniversări-comemorări

1806, apr. 18, Timişoara – 215 ani de la naştere şi 140 de ani de la moartea dr. Pavel Vasici-Ungureanu (†1881, iulie 3, Timişoara), o personalitate a culturii, ştiinţei şi afirmării românilor din Transilvania

Părinţii săi au fost Vasile Ungureanu, căprar de panduri din părţile Albei, şi Ana, agricultoare. A urmat clasele elementare la Şcoala Românească şi gimnaziul din Timişoara (1819-1824). După „ce a gătat cu şcoalele mici”, la îndemnul fratelui mai mare, Andrei, P. Vasici se luminează în hotărârea cea mai deplină pentru „marea ştiinţă”: în anul 1827 se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Pesta, pe care o termină în 1831. Revine în ţară, unde Comitetul Maramureşului îl solicită pentru a îngriji bolnavi, în plină epidemie de holeră, timp de 10 săptămâni, după care se reîntoarce la Pesta, unde la 4 august 1832 a susţinut teza de doctorat, „Disertatio inauguralis medica de pesta orientali”, pe care o traduce şi o publică în româneşte cu titlul „Cuvântare încununătoare medicească despre ciuma răsăritului”. Chiar şi pentru zilele noastre pare surprinzător debutul său în publicistică, încă din timpul studenţiei, cu două manuale medicale: Antropologia sau scurtă cunoştinţă despre om şi însuşirile sale (1830) şi Dietetica sau învăţătura de a păstra întreaga sănătate (1831).

Prin lucrarea Antropologia, studentul medicinist „îşi aducea contribuţia la crearea terminologiei ştiinţifice medicale româneşti”, fiind cu peste un deceniu înainte de Manualul de anatomie descriptivă, ediţia 1843, în care dr. N. Kretzulescu a elaborat terminologia ştiinţifică medicală românească din terminologia franceză. Totodată, în istoria medicinei româneşti, Antropologia este aşezată în tabelul cronologic „ca fiind primul manual de Anatomie, Fiziologie şi Psihologie scris în limba română”(22).

În periplul său profesional, a fost medic la Timişoara (august 1832 – 1834), al Carantinei de la Jupalnic/Orşova (1834-1836), directorul Lazaretului de graniţă, Timiş, Predeal (1836-1850).

A intervenit o schimbare majoră: în 1850 este chemat să ocupe „postul de referent gubernial al instrucţiunii pentru şcolile ortodoxe de toate gradele din Transilvania”. În 1853 s-a mutat la Sibiu, unde a fost numit consilier şcolar, până în anul pensionării din acest post (1869); revine la Timişoara, unde va locui până în anul morţii (1881, iulie 3).

Pentru România, este un fiu meritoriu, care va primi în anul 1871 onoarea de membru corespondent al Academiei Române, urmată de recunoaşterea operei sale de valoare, când este ales membru titular al Academiei Române (1879, iulie 2). La 15 iulie 1879, trimite o telegramă preşedintelui Academiei, Ion Ghica, în care „primeşte marea onoare, cu mândrie de a face parte din savantul corp national”. O altă bornă în istoria medicinei (a igienei alimentaţiei) a fost „discursul de recepţie din 28 martie/9 aprilie 1880, cu tema «Vegetarianismul sau nutriţiunea»”, cu analiza tuturor aspectelor: „istorice, anatomice-fiziologice, dietetice, sanitare, economice, morale, estetice şi sociale”. Aşa cum se obişnuieşte, răspunsul a fost dat de acad. Iacob Felix, care a criticat subiectul prezentat, „că omul, fiind OMNIVOR, consumă, pe lângă plante, şi carne”, apreciind totuşi lucrarea candidatului, că aceasta „poate contribui la moderarea alimentaţiei excesive cu carne (…) şi are un rol meritoriu, putând constitui un îndemn pentru noi studii şi cercetări”.  

Aşa cum a menţionat încă din anul 1831, ca student medicinist, în lucrarea Dietetica sau învăţătura de a păstra întreaga sănătate, a domoli boalele, a se feri de primejdia morţii şi a se mântui dintr-însa, încă de aici face o pledoarie insistentă „privind valoarea alimentară a plantelor”, dar şi despre efectele vătămătoare ale unora dintre ele. Tot în sfera preocupărilor igienico-profilactice, în anii 1844-1845 publică la Braşov, în traducere românească, Macrobiotica sau măestria de a lungi viaţa, de Cristoph W. Hufeland (2 vol., 327 p). Neobosit, deşi se apropia de sfârşitul vieţii, a redactat o unică revistă de educaţie igienico-sanitară pentru elevi, Higiena şi şcoala, pe care a publicat-o iniţial la Timişoara (1876-1877), apoi la Gherla (1878-1880), în care aborda problemele de educaţie, creşterea prestigiului învăţătorilor şi popularizarea noilor descoperiri din lumea ştiinţei. O stradă din Timişoara îi poartă numele(23).

 

1841, apr. 20, Alexandria, azi Kalipetrovo, Bulgaria – 180 de ani de la naştere şi 120 de ani de la moartea gen.
prof. dr.
Zaharia Petrescu (†1901, dec. 16, Bucureşti), inspector general al Serviciului Sanitar al Armatei (1 apr. 1898 – 1 apr. 1901).

A urmat şcoala primară în Alexandria (1848-1852), existând menţiunea într-un certificat eliberat de aceasta în 1858 „că ar fi învăţat atunci limba franceză şi cea greacă”, fiind susţinut pe cheltuiala Epitropiei oraşului. A urmat Şcoala Militară de Chirurgie în cadrul Şcolii de Medicină şi Farmacie (1 martie 1857 – 1860), având ca profesori personalităţi dintre cele mai importante în istoria medicinii româneşti: dr. Carol Davila (clinică medicală), dr. Gh. Polizu (anatomie), dr. E. Severin (patologie medicală), dr. Turnescu (clinică chirurgicală şi medicină operatorie), dr. Zitseos (serviciul de pansamente în spitalul oştirii), dr. Protici (patologie chirurgicală), dr. Capşa (obstetrică teoretică), dr. Constantin Hepites (materia medicală şi arta de a formula), dr. Fialla (anatomie generală, microscopie şi histologie). A urmat şi cursuri de fizică cu prof. Marin, de istorie naturală cu dr. Iuliu Baraş, de botanică medicinală cu dr. farmacist Prujinski, primul profesor de botanică din învăţământul medical universitar din Ţara Românescă, cursuri de artă veterinară şi zootomie cu Lucaci. În 1860 a încheiat concursul de internat (24 apr.) şi a susţinut examenul de Bacalaureat în ştiinţe fizice şi naturale (28 dec.); intern în spitalele civile (1860-1862); în 1862 a susţinut examenul de licenţă (22 mai), pe cel de ieşire din internat (10 sept.), când a obţinut o medalie de bronz care îi oferea dreptul de a fi trimis pe cheltuiala statului la doctorat la Facultatea de Medicină din Paris pentru definitivarea studiilor şi al doilea examen de licenţă (18 sept.), la toate obţinând nota „Prea bine”. A fost încadrat ca subchirurg în serviciul civil (1 martie – 17 dec. 1860), iar din 17 martie ca medic în serviciul central (medic de batalion clasa a II-a); a obţinut titlul de doctor în medicină, cu teza „Despre cel mai bun mijloc pentru determinarea facerii premature artificiale” (6 iunie 1864), iar la 25 iunie a obţinut dreptul de a profesa medicina în Principatele Unite. Se căsătoreşte la 19 aprilie 1865 cu Iosephina, fiica dr. Bartholomeus Thiermann (născut la Viena, medicul personal al Domnitorului Alexandru D. Ghica, apoi al lui Mişa Anastasievici) şi al Dorotheei Thiermann (născută Bekesch), care la acea dată locuiau în Clejani (unde era moşia lui Mişa Anastasievici), naşii lor fiind Costache Cantacuzino şi Ana Davila (Carol Davila fiind catolic, nu putea fi naşul unui cuplu ortodox). Cununia a avut loc la Biserica „Izvorul Tămăduirii” de la Cişmeaua Mavrogheni. Au avut 10 copii.

Este angajat la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, mai întâi conferenţiar de botanică, apoi la Secţia de farmacie şi suplinitor la Catedra de materie medicală (farmacologie); ulterior, va preda la Secţia de medicină, numit de C. Davila.

A avut o carieră exemplară datorată muncii sale serioase, tenace şi conştiincioase, dar şi calităţilor sale profesionale. În 1867 a avansat la gradul de maior (la 26 de ani) şi de suplinitor la Catedra de patologie şi terapie generală de la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie. În 1868 a devenit şef al Diviziei a V-a (medicală) a Spitalului Militar Central „Regina Elisabeta” (condus de dr. C. Davila). A condus campanii antiepidemice de holeră la Iaşi, de tifos exantematic la închisoarea Văcăreşti şi la Ploieşti. A fost profesor de terapie, materie medicală şi arta de a formula la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1870). În 1875, a devenit medic principal clasa a II-a (lt. col.), fiind trimis în Germania pentru studierea organizării medicale a armatei. La întoarcere a propus înfiinţarea şi la noi a unui institut de învăţământ medico-militar.

În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), în calitate de medic-şef al Corpului I de Armată, apoi de medic-şef al secţiei sanitare de la Cartierul general, adjunct al gen. C. Davila, a participat la întreaga campanie, dovedind calităţi excepţionale şi de organizator, până la cucerirea Vidinului, când s-a îmbolnăvit de febră tifoidă.

În 1878 a fost trimis în misiune în Rusia pentru a studia măsurile luate împotriva epidemiei de ciumă din gubernia Astrahan.

A fost avansat medic-colonel (1883), şef al administraţiei sanitare din Ministerul de Război şi director al Institutului Medico-Militar, înfiinţat prin Înaltul Decret Regal nr. 2824/dec. 1883 (Monitorul Oficial nr. 2/23.01.1884), după modelul german şi austriac.

În 1884 apare lucrarea sa de căpătâi, Elemente de farmacologie. Farmacia şi arta de a formula, dar şi Elemente de terapeutică şi materie medicală, în 4 volume, cu peste 1000 de pagini. După moartea binefăcătorului său, C. Davila, este numit în locul lui director al Spitalului Militar Central, pe care îl va conduce cu mare pricepere şi devotament până în 1897, unde a înfiinţat Laboratorul de chimie, fiind considerat unul din primii promotori ai chimioterapiei. Deviza lui a fost: „Înainte, mereu înainte”.

În iulie 1888 a luat parte, alături de dr. Nicolae Kalinderu şi de dr. Victor Babeş, la congresul de la Paris dedicat tuberculozei, unde a comunicat despre Bryonia alba, lucrarea dr. Elian din 1886, realizată în laboratorul spitalului, şi despre tratarea pneumoniei cu digitalină în doze mari. Tot în 1888, cercetează, împreună cu dr. A. Urbeanu, apele de băut din Bucureşti, făcând analiza chimică a probelor luate din diferite puţuri de pe întreg teritoriul oraşului, lucrare pe care o prezintă la Congresul Internaţional de Terapie şi Materie Medicală, organizat cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris din 1889 şi care a fost premiată, primind premiul de la Prinţul George Bibescu, comisarul României la această expoziţie.

Este numit membru corespondent al Academiei Imperiale din Rio de Janeiro (1880) şi al celei române în 1885. La 1 februarie 1891 moare soţia sa, Iosephina, în vârstă de doar 44 de ani. Dobândeşte faimă mondială datorită metodei sale originale de tratament al pneumoniei cu doze masive de digitalină (Petrescu Z, 1892). Este primul medic care a formulat reţete în româneşte, până atunci fiind scrise în latineşte şi în franţuzeşte. A fost inspector general al Serviciului sanitar al Armatei (1898-1901). Şi-a ţinut cursurile la facultate până în ultima săptămână din viaţă. A decedat în 16 decembrie 1901, după 36 de ani de profesorat, ca urmare a unei ciroze hepatice (de care a refuzat să se opereze, din spusele lui Barbu Solacolu, nepotul său), deşi a dus o viaţă cum nu se poate mai cumpătată. A fost înmormântat alături de soţie în Cimitirul Belu, iar în 1913 i-a fost ridicat un bust în curtea Spitalului Militar Central, pe care l-a servit cu atâta devotament, bust realizat de sculptorul Gh. Tudor(24).

Există şi astăzi o stradă care îi poartă numele, în cartierul Cotroceni, care se desprinde din mai cunoscuta stradă Ana Davila. Pe soclurile statuilor mortuare ale soţilor Davila apar, în grupul medicilor care le-au ridicat, Zaharia şi Iosephina Petrescu(25).

 

1886, apr. 2, Bereşti, jud. Galaţi – 135 de ani de la naştere şi 55 de ani de la moartea prof. dr. Nicolae P. Bălan (†1966, nov. 9, Iaşi)

A desfăşurat, în învăţământul ieşean, o activitate didactică îndelungată, pe parcursul a peste o jumătate de secol. S-a distins şi în domeniul cercetării ştiinţifice, precum şi ca experimentat clinician. A fost membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, al Societăţii de Biologie, Psihiatrie şi Endocrinologie din Bucureşti, al Societăţii Germane de Patologie şi membru corespondent al Societăţii de Medicină Legală din Paris(26).

1896, mai 22, Iaşi – 125 de ani de la naştere şi 45 de ani de la moartea dr. anatomopatolog Emil C. Crăciun (†2 apr. 1976, Bucureşti)

A fost membru corespondent al Academiei Române şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România. Figură remarcabilă a ştiinţei medicale româneşti, el a lăsat posterităţii o operă ştiinţifică impresionantă prin numărul şi valoarea rezultatelor, operă care a contribuit mult la progresul patologiei din ţara noastră. Şi-a desfăşurat o mare parte din activitatea didactică la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1936-1966). A fost director al Institutului „Victor Babeş” (1937-1968), în această calitate organizând aproape toate prosecturile din Capitală şi din ţară.

Activitatea sa ştiinţifică cuprinde publicaţii în aproape toate capitolele anatomiei patologice; cele mai importante dintre lucrările sale privind culturile de ţesuturi au dus la introducerea metodei româneşti a culturilor asupra plasmei cu heparină şi extract embrionar liofil. Preocuparea centrală a studiilor sale a fost cancerul. În acest domeniu, a fondat primul institut de cancer din ţară, la Cluj, pe care l-a condus între anii 1931 şi 1932(27).

 

1926, mai 28, Iaşi – 95 de ani de la naştere şi 30 de ani de la moartea prof. dr. Ioan Triandaf (†1991, iul. 29, Iaşi)

Se înscrie printre medicii de seamă care au închinat energia şi talentul lor învăţământului şi ştiinţei medicale ieşene. Personalitate complexă, cu preocupări multiple, a avut, pe lângă calităţile dascălului, clinicianului şi cercetătorului, autor a numeroase lucrări ştiinţifice, o vastă şi aleasă cultură umanistă. Într-o carieră didactică şi medicală de patru decenii, aproape 30 de ani i-a dedicat Clinicii a III-a Medicale de la Spitalul „Sf. Spiridon”.

A realizat şi publicat peste 200 de lucrări ştiinţifice în domenii diverse ale medicinii interne, cardiologia şi bolile digestive având prioritate în preocupările sale. A fost decan al Facultăţii de Medicină (1976-1984) şi prorector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1981-1983)(28,29).