Repere medicale de-a lungul istoriei 2022 (I)

Studenţi medicinişti români la Universitatea din München în sec. al XIX-lea

1832, sept. 22, Bucureşti (190 de ani) – S-a născut Francisc Fr. Fallon (†1913, oct. 22, Bucureşti), care a susţinut teza de absolvire a Facultăţii de Medicină din München, la 18 iulie 1863, cu subiectul „De tuberculosi in cerebro”⁽¹⁾.

Un decret comemorat şi astăzi

1862, aug. 21, Bucureşti (160 de ani) – Prin Decretul de înfiinţare a Corpului Ofiţerilor Sanitari (medici, farmacişti şi veterinari) semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, această dată devine Ziua Medicinei Militare Româneşti.

Manifestarea are loc anual în Bucureşti, la Monumentul Eroilor Sanitari din Piaţa Operei, sub comanda Asociaţiei Medicilor şi Farmaciştilor Ofiţeri în Rezervă „General Dr. Carol Davila” (AMFOR).

2012, aug. 21, Bucureşti (10 ani) – Direcţia Medicală a MApN, Casa Centrală a Armatei şi AMFOR, fondată în 1990, au organizat, ca în fiecare an, sărbătorirea Zilei Medicinei Militare – 150 de ani de la promulgarea Decretului Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de înfiinţare a Corpului Sanitar al Armatei Române (1862). După şedinţa festivă, la ora 12 a avut loc Ceremonialul depunerii coroanelor comemorative la Monumentul Eroilor Sanitari din Piaţa Operei şi la Facultatea de Medicină, unde s-au depus alte coroane de flori, la statuia dr. Carol Davila şi la Cimitirul din Dealul Cotroceni, la mormântul gen. dr. Carol Davila şi al soţiei sale, Anica Racoviţă Davila.

Acest periplu omagial solemn este parcurs în această zi, în fiecare an, spre cinstea Corpului Medical Militar (AMFOR)^(2,3).

Comemorarea eroinei

†1917, aug. 23, Oituz, Mărăşeşti (115 ani) – A trecut în eternitate Ecaterina Teodoroiu, „eroina de la Jii”. „Ea a trecut nemuritor în moarte/Ca o statuie s‑a‑nălţat/Dar nu-i la Înălţimea ei nicio statuie!”

Regele Ferdinand I sfârşit de viaţă ... sfârşit de domnie

†1927, iulie 20, Duminică, Sinaia (95 de ani) – A trecut în eternitate, după o lungă şi grea suferinţă, regele României, Ferdinand I.

Boala (cancer de colon) l-a răpus, cu toate eforturile medicilor şi ale Reginei Maria, care interrelaţionează cu Regatul Belgiei pentru procurarea „radiului”. Printre medicii care-i acordă terapia „cu un echipament aferent” se numără şi George Severeanu (1879-1939), medic primar radiolog la Spitalul Colţea, fiul chirurgului Constantin Severeanu (1840-1930), fiind şi cel care îi aduce radiul în ţară (5201,29 mg). Pentru tehnică şi echipament şi-a dat concursul şi dr. Felix Sluya, directorul Institutului de Radiologie din Bruxelles. Tratamentul dădea rezultate benefice, dar optimismul medicilor era prematur: regele răceşte, iar la 27 mai 1927 se constată „metastaze ale cancerului pulmonar şi la ficat”.

Monarhul primeşte din partea Suveranului Pontif „ultima cuminecătură” şi „în praznicul Sf. Ilie, regele Ferdinand I, trece în celelalte tărâmuri”.

În zilele noastre, „medicii au semnalat deficienţe în tratamentul aplicat regelui”⁽⁴⁾.

Consfătuiri medicale organizate de Societatea de Cadre Medii

1982, sept. 23-24, Sinaia (40 de ani) – A avut loc Consfătuirea cu tema „Căi şi mijloace de tratament balneofizical curativo-profilactic şi recuperator în domeniul unor afecţiuni cardiovasculare, neurologice şi al sindroamelor neurastenice”, organizată de Secţia Cadre Medii Sanitare a Filialei USSM-Prahova. Au participat numeroşi medici şi cadre medii din 12 centre din ţară: Spitalul Jud. Ploieşti; Sanatoriul balnear Techirghiol; Centrul de reeducare neuromotorie Desna; Institutul de Medicină Fizică, Balneoclimatologie şi Recuperare Medicală Bucureşti; Dispensarul policlinic balnear Sinaia; Sanatoriul balnear şi Sanatoriul U.G.S.R. Felix; Spitalul Clinic de Recuperare Cluj ş.a., care prin nivelul ştiinţific ridicat al comunicărilor, cazuistica selecţionată, iconografia însoţitoare etc., au dovedit preocuparea crescută a cadrelor medicale şi medii pentru perfecţionarea continuă profesională prin programe de specializare pentru creşterea calităţii actului de îngrijire a sănătăţii oamenilor⁽⁵⁾.

Comemorări

†1877, aug. 21, Iaşi – 145 de ani de la moartea dr. Constantin Vârnav (n. 1806, aug. 21, Hilişeu, jud. Botoşani)

Doctor în medicină cu teza Scurtă fiziografie a Moldovei (1836), preţios document pentru istoria medicinei, în care face o temeinică prezentare geografico-medicală a acestui ţinut. Protomedic al Moldovei (1849-1855), lui i se datorează o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea sanitară a păturilor sărace; profesor de medicină populară la Seminarul de la Socola (1842-1845).

Fiind unul dintre cei mai activi membri ai Societăţii de Medici şi Naturalişti, a editat Povăţuitorul sănătăţii şi al economiei (1844), prima gazetă românească de diseminare a cunoştinţelor ştiinţifice, inclusiv cele medicale în rândul populaţiei, considerat ca unul dintre creatorii terminologiei medicale româneşti.

În timpul epidemiei de holeră din perioada 1847-1848, în care a murit şi mitropolitul Moldovei Meletie Lefter, pe lângă activitatea de îngrijire a bolnavilor, a desfăşurat şi o activitate de educaţie sanitară, publicând Despre holera epidemiască (1848) şi, ulterior, Despre holera asiatică (1872), lucrări ce tratau despre istoricul holerei şi al mijloacelor de combatere, care au fost considerate foarte docte pentru vremea sa. A făcut parte din Partida Unionistă, militând pentru Unirea Principatelor, şi din Divanul ad-hoc, fiind ales de mai multe ori deputat şi senator în Parlamentul României din partea judeţului Dorohoi^(6,7).

 

†1917, iulie, Iaşi – 105 ani de la moartea mr. dr. Constantin Popescu-Azuga (n. 1866)

„Medicul maior filozof şi literat” a scris poezii, povestiri şi proză memorialistică, a tradus din opera poeţilor Byron şi Heine, şi a căzut la datorie, în lupta inegală cu boala ucigătoare, tifosul exantematic, în iulie 1917, la Iaşi.

De la început, dr. C. Popescu-Azuga a condus Laboratorul fix al Spitalului de Boli Contagioase Nr. 2 – ambulatoriu, deplasându-se de la Rm. Sărat până la Botoşani şi Dorohoi; în acest laborator s-au efectuat 4000 de analize bacteriologice care au confirmat şi prezenţa vibrionului holeric, nu numai în rândurile armatei, dar şi la populaţia civilă. La acest spital au mai colaborat: dr. lt. (rez.) Dumitru Combiescu (1887-1961), microbiolog şi epidemiolog la Institutul „Cantacuzino” Bucureşti; dr. lt. (rez.) Nicolae Gh. Lupu (1884-1966), viitorul prof. clinician şi anatomopatolog la Spitalul Clinic Colentina din Bucureşti, care participase şi la „marea experienţă” din timpul Campaniei din 1913, când îngrijise bolnavi de holeră în lazaretul de la Turnu Măgurele.

2002, oct. 21, SRIM, Seminar „Gomoiu-Samarian-Vătămanu”, Bucureşti (20 de ani) – Prof. dr. Andrei Aubert Combiescu a prezentat cartea Un om ales din ţara aceasta – dr. C. Popescu-Azuga, autor V. Sandu, Bucureşti, 2000, cuvânt înainte al acad. Paul Cernovodeanu⁽⁸⁾.

†1927, aug. 13, Târgu-Jiu – 95 de ani de la moartea dr. Dumitru (Tache) Culcer (n. 1850, mai 18, Târgu-Jiu), care continuă tradiţia medicală a familiei, fiind a doua generaţie a Culcerilor şi al doilea fiu al dr. Dimitrie Culcer şi al Anicăi Otetelişanu.

Rămas orfan la 17 ani, a fost adoptat de Elena Economu, mătuşa sa, care nu avusese copii, de la care va moşteni o casă la Târgu-Jiu şi posesiunea de la Dobriţa. Ajutat de administraţia judeţului cu o bursă de studii, va urma Medicina la Paris, fiind contemporan cu mişcarea comunarzilor de pe malurile Senei, cărora, se zice, li s-ar fi alăturat.

Căsătorit în ianuarie 1882 cu Ana Bălcescu, fiica cea mică a fostului primar al Craiovei, Barbu Bălcescu, frate cu marele istoric şi revoluţionar Nicolae Bălcescu, se va stabili cu soţia la Tg. Jiu, unde se naşte, în toamna aceluiaşi an, Max (viitor medic), primul din cei cinci copii. Nemulţumit de condiţiile existente la spitalul din Tg. Jiu, va pleca la Craiova pe un post de medic provizoriu, după care se va întoarce ca medic la spitalul târgujian. Câştigă repede încrederea şi respectul oamenilor şi se decide să se implice politic (va fi în două rânduri prefect: 1902-1904 şi 1907-1910), contribuind la ridicarea nivelului de viaţă al judeţului, prin construirea de şcoli şi biblioteci săteşti, de poduri şi refacerea drumurilor, prin asistenţă sanitară şi măsuri administrative. În timpul răscoalei ţărăneşti din 1907, a avut o atitudine echilibrată şi benefică, contribuind el însuşi la liniştirea spiritelor. Va ajuta comuna Dobriţa (în care dobândise, prin alianţă, din 1902, moşia şi casa) cu fonduri destinate şcolii, bisericii şi primăriei, amenajând în conacul de la moşie un dispensar unde acorda consultaţii gratuite cu ajutorul fiicelor sale. Ca preşedinte al Organizaţiei Judeţene a PNL, l-a sprijinit pe Ion I.C. Brătianu pentru primul său mandat parlamentar, câştigând el însuşi un loc de senator.

În timpul Primului Război Mondial, deşi în vârstă de 66 de ani, s-a înrolat voluntar ca medic militar, având gradul de maior şi a primit conducerea spitalului de campanie de la Vădeni (aici a avut-o în subordine pe infirmiera Ecaterina Teodoroiu); demobilizat în toamna lui 1916, se va refugia cu familia la Craiova, apoi la Bucureşti, pentru ca în 1917 să revină la Tg. Jiu, unde va găsi casele distruse de trupele germane, iar conacul de la Dobriţa devastat. Fiind suspectat de legături cu mişcarea de rezistenţă armată condusă de înv. Victor Popescu de la Valea cu Apă, va fi închis de ocupanţi în lagărul de la Tismana, ceea ce-i va afecta grav sănătatea.

A fost decorat, pentru toată activitatea sa publică, cu ordinele „Steaua României”, „Coroana României” în grad de Cavaler şi cu medaliile „Răsplata Muncii cls. I pentru şcoală şi biserică” şi „Meritul Sanitar”, la acestea adăugându-se şi decoraţii franceze. După război, deşi avea 70 de ani, D. Culcer este ales senator de Gorj, dar, decepţionat de viaţa politică, la 72 de ani se retrage la conacul de la Dobriţa, unde se stinge din viaţă la 13 august 1927 şi va fi înmormântat, cu mare alai, în cavoul familiei din Tg. Jiu, alături de părintele său⁽⁹⁾.

†1937, iulie 24, Bucureşti – 85 de ani de la moartea prof. dr. Alexandru Obregia (n. 1860, iulie 20, Iaşi), psihiatru, titularul Catedrei de psihiatrie şi clinica bolilor mintale din cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1910-1934)

A urmat Facultatea de Medicină din Bucureşti, după care a studiat la Berlin şi Paris; profesor titular de histologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1893) şi medic primar la serviciul de psihiatrie de la Spitalul „Mărcuţa”; a fost numit la conducerea Serviciului sanitar (1899) şi a propus ca temă principală şi urgentă ameliorarea ospiciilor de alienaţi; a iniţiat construirea Spitalului Socola din Iaşi, iar din 1906 s-a ocupat personal de construirea Spitalului Central din Bucureşti, punând bolnavii psihici sub o supraveghere medicală şi o terapie ştiinţifică.

A luptat împotriva alcoolismului şi a întocmit proiectul de lege pentru crearea unui fond de asistenţă sanitară a sătenilor; a fost titularul Catedrei de psihiatrie şi al Clinicii de boli mintale din cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1910-1934); elev al prof. dr. Alexandru Suţu, cariera sa a fost legată de dezvoltarea psihiatriei în România.

În 1923 a instalat Clinica de psihiatrie în noul Spital Central de Boli Nervoase şi Mintale, de nivel european şi cel mai mare din România, care astăzi poartă numele ctitorului şi primului său director, după 75 de ani, fapt consfinţit prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 342 din 4 martie 1998, care îndeplineşte astfel o triplă reparaţie: istorică, morală şi de patrimoniu. Bustul dr. Alexandru Obregia, realizat şi donat de sculptorul Frederic Storck, este instalat din 1935 în parcul din faţa pavilionului central al Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” din Bucureşti⁽¹⁰⁾.

 

†1957, aug. 15, Bucureşti – 65 de ani de la moartea dr. Gheorghe Banu (n. 1889, mar. 23, Secuieni, Bacău)

Medic de puericultură la Bucureşti (1919), a efectuat studii de specializare în medicină infantilă, fiziologie, bacteorologie şi imunologie la Paris (1919-1921), unde a obţinut titlul de doctor în ştiinţe cu teza Recherches physiologiques sur le développement neuromusculair chez l’homme et l’animal. Doctor docent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, în specialitatea patologie infantilă; medic diriginte al serviciului copiilor găsiţi ai Bucureştiului (1925-1927); şeful secţiei de igienă şi sănătate publică din Bucureşti (1927-1945), apoi directorul aceluiaşi institut (1943-1945); secretar general al Ministerului Sănătăţii (1925-1928); membru titular al Academiei de Medicină din Bucureşti (1936); ministru al Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale în guvernul Octavian Goga (1937-1938); fondator şi director al Revistei de igienă socială (1931-1944)⁽¹¹⁾.

†1962, iulie 27, Bucureşti – 60 de ani de la moartea pictorului, biolog şi medic Ion Ţuculescu (n. 1910, mai 19, Craiova)

Medic şi licenţiat în ştiinţele naturii (1939), a început să picteze în paralel cu studiile sale ştiinţifice. Lucrările realizate până către 1947 se înscriu ca realist-expresioniste sau realism popular, apoi spre sfârşitul vieţii, către abstracţionism, având şi o etapă originală închinată totemurilor populare.

În anul 1965, s-a publicat postum lucrarea ştiinţifică Biodinamica lacului Techirghiol a medicului-pictor, căruia i-a fost organizată şi o amplă retrospectivă la Sala Dalles, în acelaşi an⁽¹²⁾.

 

†1962, aug. 7, Bucureşti – 60 de ani de la moartea dr. Aurel Babeş (n. 1886, dec. 11, Bucureşti), fiziolog şi anatomopatolog, adevăratul autor al testului Babeş-Papanicolau” (1927)

Nepot de frate al prof. dr. Victor Babeş, profesor de anatomie patologică la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a făcut parte dintre organizatorii de seamă ai luptei împotriva cancerului în România. Testul său de depistare precoce a cancerului de col uterin prin examenul frotiului citovaginal a fost realizat în 1927, metodă care în 1928 a fost propusă şi de G.N. Papanikolaou. Corect, testul trebuie numit „Babeş-Papanicolau”⁽¹³⁾.

 

†1962, aug. 7, Timişoara – 60 de ani de la moartea Academician (m. c.) profesor univ. dr. Petre Spânu (n. 1894, ian. 17, com. Vicovul de Jos, jud. Suceava)

Şi-a susţinut teza de doctorat Über die Kloake der Zypriniden (1920, martie 31) şi a fost promovat „doctor în medicină veterinară”. A fost numit subdirector tehnic al noii herghelii şi al depozitului de armăsari de la Rădăuţi (reînfiinţate de statul român în anul 1919), ocupând concomitent şi funcţia de şef al Serviciului zootehnic al Inspectoratului Zooveterinar din Cernăuţi, pe care le-a organizat ca unităţi-model.

A fost numit director al Hergheliei de Stat şi al Depozitului de armăsari Bonţida-Cluj (1924, ian. 1). Se prezintă la concursul pentru o bursă de specialitate în zootehnie (1929, Austria, Franţa); a urmat şi cursurile Academiei de Înalte Studii Agronomice din Cluj (1931-1936), obţinând diploma de inginer agronom, cu distincţie (1936).

Din aprilie 1937 este numit membru în Consiliul zootehnic şi sanitar-veterinar din Ministerul Agriculturii din Bucureşti, cu delegaţie de director pe mai departe al Hergheliei Bonţida; şef al Serviciului zootehnic din Direcţia zootehnică şi sanitar‑veterinară din Ministerul Agriculturii (oct. 1937 – 6 mai 1939); inspector general zootehnic, însărcinat cu îndrumarea tuturor instituţiilor zootehnice din ţară (mai 1939, dec. 1946) iar până în mai 1948 îşi desfăşoară activitatea ca subdirector general în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.

A fost conferenţiar suplinitor la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti (22 nov. 1947); profesor şi rector al Institutului de Zootehnie şi Medicină Veterinară din Arad (21 oct. 1948 – 15 dec. 1951); decorat cu „Ordinul Muncii” clasa a III-a (1954); membru corespondent al Academiei Române (iulie 1955). Profesor şef de catedră, şi-a desfăşurat activitatea la Institutul Agronomic din Timişoara, Facultatea de Zootehnie, din 1955 până la sfârşitul zilelor sale, prematur şi neaşteptat, la 7 august 1962.

Opera sa, vastă şi multilaterală, are caracteristicile pionieratului, aproape în toate direcţiile, unde prin activitatea sa temeinică a obţinut realizări remarcabile. A fost deschizător de drumuri noi, pentru ştiinţa şi practica din ţara noastră; bun organizator, cercetător pasionat în zootehnie, genetică, parazitologie, patologie veterinară, bază furajeră şi cu o mare competenţă didactică⁽¹⁴⁾.

 

†1962, aug. 15, Chişinău – 60 de ani de la moartea prof. univ. Valerian Stîrikovici (n. 1890, nov. 27, Kursk, într-o familie de nobili polonezi), fondatorul Şcolii pediatrice din Republica Moldova

A finalizat cu medalie de argint studiile în oraşul natal (1909), apoi, cu Diplomă de gradul I, Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Moscova (1914). A absolvit şi Facultatea de Medicină din Moscova (1917); a activat ca medic militar în Armata rusă (1917‑1918), în diferite unităţi: Kiev şi regiunea Podolsk, după care se întoarce în oraşul natal, unde este încadrat ca medic în mai multe unităţi ale Armatei Roşii, până în anul 1924.

Din 1925 se transferă în Leningrad, unde se specializează în medicina pediatrică; obţine titlul de doctor în ştiinţe medicale numai pe baza monografiei Analiza vârstelor copiilor la apariţia dinţilor, iar în anul 1937 „îşi susţine teza de doctor habilitat în ştiinţe medicale cu tema Reacţia glicemică şi relaţia ei cu metabolismul şi alăptarea copiilor la vârsta apariţiei dinţilor”. Profesor la Catedra de pediatrie facultativă a Institutului de Stat de Medicină şi Pediatrie din Leningrad (1941); este evacuat împreună cu familia în regiunea Kîrgîzstan (1942), unde îndeplineşte diferite funcţii de ocrotire a sănătăţii; numit prin concurs şef al Catedrei de boli de copii la Institutul de Stat de Medicină din Kislovadsk (1944), apoi din oct. 1945 este transferat la Chişinău.

Din 1949, va activa ca profesor şi Şef al Catedrei de pediatrie, afirmându-se ca „cel mai calificat şi competent specialist în domeniu”. A fondat şi a fost primul preşedinte al Societăţii Ştiinţifice a Pediatrilor (Societatea de Pediatrie din Republica Moldova); tot lui i se datorează organizarea şi construcţia Spitalului Clinic pentru Copii (1953-1955). A fost apreciat şi distins pentru succesele sale profesionale cu Premiul de Stat în domeniul ştiinţei şi tehnicii din RSSM⁽¹⁵⁾.

†1972, sept. 23, Bucureşti – 50 de ani de la moartea dr. agregat Ion Jianu (Iancu) (n. 1880, sept. 2, Turnu-Severin)

Medic chirurg, cu mari contribuţii în anatomia topografică, unul dintre fondatorii chirurgiei ortopedice şi traumatologice din România, a cercetat şi inventat tehnici terapeutice în chirurgia vasculară şi în cea plastică prin transplant de piele a feţei.

Din lucrările sale, în număr de 500, menţionăm: Nevroza chirurgicală, Angioplastia. Aplicaţiuni ale suturilor vasculare; procedeul de esofagoplastie „cu lambou cutanat” îi poartă numele. A iniţiat şi susţinut diverse forme organizatorice de promovare a relaţiilor de colaborare cu medicii din ţările balcanice. Este autorul Monografiei sanitare a Turnu Severinului şi Mehedinţului 1833-1933, în colaborare cu dr. T. Netta^(16,17).

 

†1982, aug. 22, Bucureşti – 40 de ani de la moartea prof. univ. dr. Gheorghe Plăcinţeanu (n. 1894, aug. 13, Dorohoi)

Medic chirug obstetrician, profesor universitar, reformator şi întemeietor de spitale, a fost căsătorit cu compozitoarea Mansi Barberis; este fratele mai mic al profesorului universitar Ion Plăcinţeanu şi tatăl regizoarei Sorana Coroamă-Stanca şi al medicului ortoped Gheorghe (Ginel) Plăcinţeanu⁽¹⁸⁾.

 

†1987, iulie 21, Bucureşti – 35 de ani de la moartea dr. Astra Nandriş Călugăreanu (n. 1898, feb. 22, Berlin)

S-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1918), apoi s-a transferat la Universitatea din Cluj (1921), deoarece tatăl său, prof. D. Călugăreanu, a fost numit aici. A devenit preparator la Catedra şi Clinica Medicală a prof. Iuliu Haţieganu (1923-1924), unde s-a pregătit şi pentru lucrarea de doctorat, susţinând teza Contribuţiuni la studiul endocarditei lente – nr. 55, cu calificativul Magna cum laude din partea Comisiei conduse de prof. I. Haţieganu (1924, iunie 28), publicată la Editura „Cultura Naţională”, Bucureşti (1924) şi în Analles de medicine No. 6, Paris, 1925. Specializări în Franţa, la Paris (1925-1926) şi Strasbourg (1927), apoi la Bucureşti un stagiu (mai 1927 – 1 sept. 1929) la clinica infantilă a prof. Mihail Manicatide (1867-1954). La 18 apr. 1926 se căsătoreşte cu dr. Ion Nandriş (1890-1967), aflat în Paris, la cursuri de specializare; renunţând la medicină legală, va alege chirurgia ORL, pe care o va profesa la Cernăuţi şi Bucureşti.

Medic secundar la Spitalul de Copii din Cernăuţi (1930-1932); medic primar şi director provizoriu (1932-1933), apoi medic pediatru şi director definitiv (1933-1940), când organizează în mod excepţional secţiile spitalului şi măreşte numărul de paturi de la 25 la 100 (sugari – 20 de paturi; interne – 50 de paturi; mica chirurgie şi tuberculoză osteoganglionară – 30 de paturi), dotează laboratoarele de analize medicale, cabinetul de radiologie, sala de fizioterapie şi bucătărie dietetică şi o nouă clădire ridicată special pentru boli pulmonare, cu 50 de paturi etc. S-a refugiat în Bucureşti (1940, iulie 15), fiind detaşată la Leagănul de copii „Sfânta Ecaterina” de la Arcul de Triumf, apoi la Dispensarul Policlinicii Maşina de Pâine (Dispensarul Româno-Britanic din Bucureşti). A revenit la Cernăuţi ca medic primar şi director al Spitalului de Copii (1942-1943); apoi „din nou în refugiu la Bucureşti” (1943, dec. 7); medic primar pediatru la Spitalul „Dr. I. Cantacuzino” (1944-1946); medic primar puericultor definitiv (1946-1951, prin concurs); medic primar pediatru la Spitalul de Copii Cotroceni (1951-1957); medic primar, şef secţie nou-născuţi, Maternitatea Giuleşti (1 dec. 1957 – 1 iunie 1969), de unde s-a pensionat la cerere. A publicat 33 de lucrări în ţară şi străinătate. Distincţii şi ordine: Crucea „Meritul Sanitar” I (1942); „Coroana României” în grad de Cavaler (1943); Gradaţia de merit (1945); „Evidenţiat în munca sanitară cu insignă” (1957, dec. 1), când a fost numită medic primar şef de secţie la Maternitatea Giuleşti. A fost antrenată la Cernăuţi şi Bucureşti în activitatea didactică, predând puericultura pediatrică, igiena şi dietetica elevelor din Institutul de Surori de Ocrotire şi Infirmiere, Institutul Pedagogic, Şcolile de Surori de Crucea Roşie şi la reciclările personalului mediu sanitar; a dat multă importanţă problemelor de ocrotire a sănătăţii copiilor^(19,20).

 

†1987, aug. 5, Timişoara – 35 de ani de la moartea prof. dr. Benedict Menkeş (n. 1904, nov. 11, Rădăuţi, jud. Suceava)

S-a născut într-o familie de evrei bucovineni. Studiile primare, elementare şi liceale au fost absolvite în Rădăuţi, după care a urmat Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde va susţine şi teza de doctorat, în 1930, cu titlul Despre inervaţia arterelor mâinii.

A făcut parte dintre elevii străluciţi ai prof. Fr. Rainer (1874-1944), „care, atraşi de personalitatea sa magnetică, se înscriau la examenul de admitere, ca preparatori benevoli în Laboratorul de anatomie”, urcând toate treptele universitare şi perfecţionându‑se „postuniversitar” în această şcoală.

În 1945, s-a stabilit la Timişoara, fiind unul dintre fondatorii Institutului de Medicină din localitate, unde a predat histologia, anatomia patologică şi biologia medicală. A organizat şi condus primul colectiv de cercetări medicale al Academiei Române şi Baza de cercetări ştiinţifice a Academiei Române în Timişoara, al cărei director a fost până în 1958; a urmat stagii de perfecţionare şi specializare la Leipzig şi Londra, colaborând la publicaţii europene de prestigiu cu lucrări ştiinţifice din domeniul embriologiei şi teratologiei experimentale.

Este considerat părintele-fondator al cercetării medicale din Timişoara, desfăşurată mulţi ani sub conducerea sa, în filiala locală a Academiei, unde a înfiinţat, mai târziu, primul centru de embriologie normală şi patologică din ţară. Intens, pătrunzător şi tenace, a ajuns în anii ’60 unul dintre cei mai respectaţi embriologi din Europa; membru corespondent al Academiei Române (1952) şi titular al Academiei de Ştiinţe Medicale (1969); membru în colegiul de redacţie al revistei Excerpta Medica şi în consiliul de conducere al Institutului de Embriologie din Utrecht (Olanda), membru activ al Societăţii Europene de Teratologie, al Societăţii Europene de Embriologie, al Societăţii Internaţionale de Biologia Dezvoltării, redactor responsabil al seriei de ştiinţe medicale a revistei Studii şi cercetări ştiinţifice a Academiei Române, redactor-şef adjunct al revistei Revue Roumaine d’Embryologie et Cytologie, seria Morphologie et d’Embryologie, editată de Academia Română. A publicat peste 120 de lucrări ştiinţifice, dar numeroase cercetări ale sale au rămas nepublicate. Cităm din cărţile sale: Cercetări de embriologie experimentală, Probleme de morfopatologie, Anatomia topografică a embrionului uman, Curs de biologie medicală^(21-23).

 

†1992, 13 iulie, Oxford, Anglia – 20 de ani de la moartea dr. Cicely Delphine Williams (n. 1893, dec. 12, Kew Park, Jamaica), medic de sănătate publică

A intrat în Serviciul Medical Colonial şi a petrecut şapte ani în activitatea de sănătate publică pe Coasta de Aur (acum Ghana), unde a fost prima persoană care a descris boala kwashiorkor (o formă de malnutriţie a copilului, rezultând dintr-o alimentaţie săracă în proteine). Timp de 12 ani, în Malaya, a susţinut conferinţe de pediatrie la Colegiul de Medicină din Singapore şi a fost senior specialist privind sănătatea copilului; a deţinut un post la OMS ca şef al Secţiei privind sănătatea mamei şi copilului (1948-1951); senior conferenţiar în nutriţie la Universitatea din Londra (1953-1955) şi consilier în cadrul programului de formare al Asociaţiei de planificare familiară (1964-1967)⁽²⁴⁾.

 

†1997, aug. 2, Iaşi – 25 de ani de la moartea prof. dr. Gheorghe Chipail (n. 1905, feb. 15, sat Cucuteni, com. Durneşti, jud. Botoşani)

Absolvent al Facultăţii de Medicină din Iaşi (1930); medic secundar de chirurgie (1936), desăvârşindu-şi pregătirea la Spitalul Colţea din Bucureşti alături de profesorii Nicolae Hortolomei şi Traian Nasta; profesor de chirurgie la Facultatea de Medicină din Iaşi (1943). După revenirea din refugiu, de la Alba Iulia, a Spitalului „Sfântul Spiridon”, a reuşit să deschidă, în toamna anului 1944, actuala Clinică a III-a Chirurgicală, pe care a condus-o până în 1974, când s-a pensionat. În practica medicală a abordat, pe lângă chirurgia abdominală, numeroase alte domenii: neurochirurgia, chirurgia ORL, urologia, ortopedia, chirurgia toracică, păstrând întotdeauna „măsura lucrurilor”. A realizat prima operaţie pe cord din România (1950), iar în 1954 prima comisurotomie pe cord închis la Iaşi, la scurt timp după ce profesorul Nicolae Hortolomei operase prima stenoză mitrală în România. A fost căsătorit cu Asia Chipail, profesor de pediatrie, fiica profesorului Leon Ballif. A fost decorat cu Ordinul Meritul Ştiinţific clasa a II-a, „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului” (1972).

Lucrări publicate: Reintervenţiile imediate şi precoce în chirurgia abdominală, Ed. Junimea, Iaşi, 1973 (în colab.); G.G. Chipail, C. Dragomir, V. Maica, Tratamentul ulcerului gastro-duodenal perforat, Ed. Junimea, Seria Esculap nr. 35, Iaşi, 1981; Din viaţa, activitatea şi gândurile unui chirurg, Ed. Junimea, Iaşi, 1990.

In memoriam: în parcul comunei Durneşti, jud. Botoşani, a fost dezvelit bustul chirurgului Gh. Chipail, realizat de sculptorul Marcel Mănăstireanu (6 dec. 2013)^(25,26).

 

†1997, aug. 26, Bucureşti – 25 de ani de la moartea dr. Victor Săhleanu (n. 1924, ian. 19, Gura Humorului), profesor universitar, dr. docent, savant enciclopedist, „un poet delicat şi modern” ale cărui versuri sunt inspirate din autobiografia sa, atât de bogată şi cultivată. Omul de ştiinţă a legat cu valenţe indestructibile specialităţile în care era cu adevărat „doctor”: endocrinologie, antropologie, cibernetică, biofizică, informatică, psihologie, homeopatie etc. Jurnalul său de mii de pagini, original şi documentat, a fost multiplicat şi donat la mai multe instituţii de cultură din ţară, deşi o parte din timpul „înscris” nu i-a fost propice. Dr. farm. col. (r) C. Iugulescu l-a cunoscut bine şi, fără exagerare, l-a considerat o excepţie între toate „personalităţile noastre trecute şi prezente”^(27,28).

†2002, iulie 1, Timişoara – 20 de ani de la moartea acad. dr. Pius Brânzeu (n. 1911, ian. 25, Vulcan, jud. Hunedoara), un mare chirurg, pictor şi scriitor, membru corespondent (1974) şi titular al Academiei Române (22 ian. 1990)

Tatăl său, Nicolae Brânzeu, a fost protopop şi canonic român unit (greco-catolic), iar mama, Emilia, învăţătoare. A terminat şcoala primară la Lugoj şi a absolvit Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. A studiat la Facultatea de Medicină din Strasbourg, Franţa (1928-1939); a obţinut doctoratul în medicină sub îndrumarea celebrului chirurg René Leriche cu teza Contributions à l’étude anatomo-clinique des artérites oblitérantes croniques şi a fost laureat al Premiului „Louis Sencert” pentru cea mai bună lucrare de chirurgie; extern (1931), intern (1934-1938) şi şef de clinică adjunct (1938-1939) în clinica chirurgicală condusă de René Leriche; a pictat şi expus 16 portrete de profesori lucrate în laviu „Têtes de patrons” (Strasbourg, 1931). După întoarcerea în România (1939), a fost repartizat la spitalul din Moldova Nouă; a fost medic militar pe frontul sovietic (1942), unde a participat la asediul germano-român asupra oraşului Sevastopol; în timp ce se retrăgea odată cu frontul, a primit decoraţia germană „Eliberarea Crimeii” (1944). După terminarea războiului, a devenit conferenţiar şi apoi profesor la Facultatea de Medicină din Timişoara (1945-1981), rector (1946-1976); director de clinică chirurgicală (1959-1981).

Literatură medicală: Chirurgie, vol. I, Ed. Medicală, 1955; Simţul clinic şi arta diagnosticului, Ed. Facla, 1973; Angiografia în practica medicală, Ed. Facla, 1977; Dincolo de bisturiu în chirurgie, Ed. Academiei R.S.R., 1988; Regăsirile lui Asclepios, Ed. Facla, 1989; Marile performanţe în chirurgie, Ed. de Vest, 1997.

Literatură pentru copii: Comoara din peşteră, Ed. Facla, 1982; Cei doi fraţi gemeni şi balaurul, Ed. „Ion Creangă”, 1985.

Preşedinte de onoare al Federaţiei Române de Şah şi al Comisiei judeţene de şah Timiş; preşedintele Comisiei Judeţene (Timiş) de şah (1952-1989); a înfiinţat Clubul de şah Medicina Timişoara (1956), a cărei echipă a devenit campioană naţională (1967, 1976), dar şi ulterior; a contribuit substanţial la organizarea primului Campionat Mondial pentru copii şi juniori la Timişoara (1988). Contribuţii publicistice: a iniţiat publicaţia anuală Şah – Timişoara (1983). Volume: Şahul, magie în alb şi negru (1995); Lupta pentru supremaţie în şah (1989, în colab. cu N. Ilijin).

I s-a conferit titlul de profesor universitar emerit al Republicii Socialiste România, „în semn de preţuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii şi educării elevilor şi studenţilor şi a contribuţiei aduse la dezvoltarea învăţămîntului şi culturii din patria noastră” (1969, iunie 30).

In memoriam: Centrul de Chirurgie Laparoscopică şi Microchirurgie „Pius Brânzeu”, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”; Concursul internaţional de şah Memorialul „Pius Brânzeu” (prima ediţie în 2003); Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Pius Brânzeu” din Timişoara; un bust al lui P. Brânzeu a fost amplasat pe Aleea Personalităţilor din Timişoara⁽²⁹⁾.

 

†2007, iulie 23, Baia-Mare – 15 ani de la moartea Elvirei Băgăluţ (n. 1931, sept. 1, Ciugudul de Sus, jud. Alba), medic primar de oftalmologie, „model de profesionalism şi de viaţă exemplară”⁽³⁰⁾.

 

†2007, sept. 4, Cluj-Napoca – 15 ani de la moartea prof. dr. Sámuel Izsák (n. 1915, dec. 20, Târgu Mureş)

Studiile medicale începute la Bologna au fost continuate şi încheiate la Sibiu-Cluj (1945); doctor în medicină (1948), titlu echivalat (1967); activitate profesională în cadrul Catedrei de Istoria Medicinii din Cluj (1945-1981), ca asistent suplinitor, şef de lucrări (1957-1964), conferenţiar (1964-1977), profesor titular (1977-1981), continuând să lucreze şi după pensionare; a organizat colecţia de Istoria Farmaciei la Muzeul Brukenthal din Sibiu (1951), iar în 1954 a jucat un rol determinant în înfiinţarea Muzeului de Istorie a Farmaciei din Cluj.

A lăsat o operă de valoare remarcabilă: 250 de titluri publicate, articole, însemnări, studii, volume; 108 conferinţe, cinci emisiuni radiofonice. Autor al lucrărilor: Nicolae Kretzulescu, iniţiatorul învăţământului medical românesc (1957), Studii şi cercetări de istoria medicinii şi farmaciei din R.P.R. (1962), Fapte şi oameni din trecutul medicinii în patria noastră (1962, în colab.), Studii de istoria medicinii (1968, în colab.) ş.a.; coautor la Istoria medicinii universale (1970), Istoria medicinii româneşti (1972), Dicţionar cronologic de medicină şi farmacie (1975), Farmacia de-a lungul secolelor (1979), Valeriu Bologa, evocare monografică (1995, în colab.), Polemici hipocratice. Discursuri şi prelegeri medicale (1999, în colab.), Pe cărările trecutului. Scrieri de cultură medicală (1999, în limba maghiară).

A fost unul dintre fondatorii şi organizatorii Muzeului de Istoria Farmaciei din Cluj (1954); a publicat numeroase articole în reviste româneşti, dar şi în străinătate (în limbile maghiară, germană, franceză ş.a.). A fost membru în Societatea Română de Istoria Medicinii, Societatea Internaţională de Istoria Medicinii, Academia Internaţională de Istoria Farmaciei şi Societatea de Istoria Medicinii Ungare. A fost distins cu Premiul de Stat (1955), Premiul Ministerului Învăţământului (1964), Medalia comemorativă „Istvan Weszpremi” (2000, Budapesta)^(31-33).

†2012, iulie 9, Chişinău – 10 ani de la moartea Valentinei Halitov (n. 1926, oct. 1, Chişinău, într-o familie de muncitori), „profesor, erudit medic cu tact pedagogic şi spirit moral înăscut” După absolvirea Facultăţii de Medicină Generală din Chişinău, se specializează la Catedra de boli infecţioase, cu studii de secundariat clinic, unde va activa ca asistent (1951-1953). Susţine teza de doctorat (1962), este numită şef al Cursului de boli infecţioase la copii şi decan al Facultăţii de Pediatrie şi Medicină Preventivă. O altă realizare de excepţie este fondarea Catedrei de boli infecţioase pentru copii, pe care o va conduce (1967-2007).

Alte etape cu funcţii de răspundere: „după susţinerea tezei de habilitat în ştiinţe medicale la Institutul Central de Epidemiologie din Moscova (1981)”, a fost numită prorector ştiinţific la Institutul de Stat de Medicină din Chişinău; din oct. 1983, profesor, apoi profesor consultant la Catedra de boli infecţioase (1997-2012). În paralel cu activitatea didactică la catedră, „a exercitat şi funcţia de infecţionist principal al Ministerului Sănătăţii, când a înfiinţat şi Serviciul de pediatrie infecţioasă, la care a deschis şi un laborator de cercetări imunologice”.

Un lung periplu a fost parcurs şi în funcţiile de conducere ca Preşedinte al Societăţii Ştiinţifice a Infecţioniştilor din R. Moldova şi membră în conducerea Societăţii similare din URSS; preşedinte al Comisiei Ministerului Sănătăţii de atestare a infecţioniştilor; membră a Senatului şi a Consiliului ştiinţific al Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „N. Testemiţanu” ş.a. Pentru o viaţă dedicată profesiei de medic, profesor, cercetător şi activist social, a fost distinsă cu ordine şi medalii atât din perioada URSS, cât şi din cele republicane⁽³⁴⁾.

Aniversări

1762, aug. 12, Langensalza – 260 de ani de la naşterea dr. Christoph Friedrich Wilhelm Hufeland (†1836, aug. 25, Berlin), eminent practician al timpului său în Germania, medicul regelui Prusiei.

A avut pacienţi faimoşi precum Goethe, Herder, Schiller şi Wieland; prieten apropiat cu Samuel Hahnemann; a introdus francmasoneria în Gottingen (1783). Cea mai cunoscută scriere a sa este Kunst das menschliche Leben zu verlängern (Arta de a prelungi viaţa), 1796, Jena; în 1805, titlul a devenit Makrobiotik (Viaţa de mari dimensiuni), din care s-a inspirat şi Goethe în excepţionala sa operă Faust, când vorbeşte despre bătrâneţe sau despre „preţul tinereţii fără bătrâneţe”⁽³⁵⁾.

 

1837, iulie 4, Edinburgh, Scoţia – 185 de de ani de la naşterea dr. Agnes McLaren (†1913, aprilie 17, Antibes, Franţa), medic scoţian respectat, unul dintre primii care au oferit asistenţă medicală femeilor din India care, din cauza obiceiului, nu au putut să aibă acces la ajutor medical de la medici bărbaţi. 

A intrat la Şcoala de Medicină de la Universitatea din Montpellier (1876), devenind în cele din urmă doar a zecea femeie din Marea Britanie care a absolvit ca doctor; a făcut parte din corpul de conducere al Şcolii de Medicină pentru Femei din Londra (1877); medic vizitator la Dispensarul Cannongate Medical Mission din Edinburgh şi până în 1882 a fost membra a Colegiului Regal al Medicilor din Irlanda; a practicat la Cannes, deoarece îşi petrecea verile în Edinburgh şi se muta în Franţa iarna.

În 1898, s-a convertit la Biserica Romano-Catolică, iar mai târziu a mers la Rawalpindi, nordul Indiei (azi Pakistan), cu o misiune catolică şi a aflat despre nevoile extraordinare de sănătate ale femeilor din India. Din cauza obiceiului Indiei de izolare a femeilor (purdah), acestea nu puteau fi văzute de bărbaţi, alţii decât familia lor imediată, nu puteau primi îngrijiri medicale de la medici bărbaţi, astfel încât au murit mii de femei şi mulţi bebeluşi.

A înfiinţat Comitetul pentru Misiune Medicală la Londra, care a finanţat deschiderea unui mic spital, Spitalul „St. Catherine”, în Rawalpindi, o zonă deosebit de nevoiaşă. Necrologul ei din British Medical Journal o descrie ca: „o femeie cu o individualitate şi un caracter puternic, cunoscută unui cerc mare de lucrători filantropici din multe naţiuni, multe neamuri şi multe crezuri” ⁽³⁶⁾.

 

1842, aug. 31, Londra – 180 de ani de la naşterea medicului Jacobi, Mary (Corinna) Putnam (†1906, iunie 10, New York) şi lector american, cunoscută pentru că a luptat pentru linia de autoafirmare a femeilor doctoriţe

A studiat chimia şi farmacia, obţinând diploma la Şcoala de Farmacie din New York (1863). A absolvit Colegiul Medical pentru femei din Pennsylvania (1864); a plecat să studieze medicina la Universitatea din Paris, a absolvit în 1871, după care s-a întors în SUA cu diploma de medic pentru a deveni membră competentă a Women’s Medical College din New York Infirmary, unde a fost profesoară de materie medicală şi terapeutică timp de 25 de ani. A înfiinţat Asociaţia pentru progresul educaţiei medicale a femeilor (1872). A fost membră a Societăţii Medicale din districtul New York (1873), pe care a organizat-o şi a fost preşedinte (1874-1903); a organizat Liga Naţională a Consumatorilor din America, care a activat pentru abolirea atelierelor în care se lucra în condiţii mizerabile şi periculoase. A scris circa 100 de articole medicale; a câştigat Premiul Boyleston, sponsorizat de Universitatea Harvard, pentru The Question of Rest for Women during Menstruation (1876); a fost prima femeie aleasă la Academia de Medicină din New York (1880), mai târziu devenind preşedinta secţiei de neurologie. Un discurs din 1894 a devenit cartea Common Sense applied to Women Suffrage. Şi-a diagnosticat propria tumoare pe creier, de altfel cauza morţii ei⁽³⁷⁾.   n

(continuare în numărul viitor)