Infecţiile cu Clostridium difficile (ICD) pot evolua ca severitate de la diaree inflamatorie uşoară la colită pseudomembranoasă, megacolon toxic, sepsis şi deces. Factorii de risc pentru ICD sunt reprezentaţi de: spitalizarea prelungită, utilizarea antibioticelor, vârsta avansată, chimioterapia şi utilizarea inhibitorilor de pompă de protoni. Principalii factori implicaţi în fiziopatologia ICD sunt toxina A (o enterotoxină), care determină secreţia fluidului şi inflamaţia generalizată în tractul gastrointestinal (TGI), şi toxina B (o citotoxină), considerată principalul determinant al virulenţei în ICD recurente şi asociată cu leziuni mai severe ale colonului. Toxoidul obţinut nu produce leziuni, dar stimulează sistemul imun să recunoască şi să neutralizeze toxinele C. difficile. Vaccinurile toxoide au şi anumite limitări: nu au capacitatea de a preveni citotoxicitatea şi sporularea.
Henderson şi colab. au evaluat studiile despre vaccinurile toxoide. Dintre 85 de studii, 6 au fost evaluate, iar 5 au întrunit toate criteriile de includere.
Fiecare studiu a evaluat numărul de doze de vaccin (3, respectiv 4 doze) administrate participanţilor sănătoşi la date prestabilite, la intervale variabile (între 21 şi 180 de zile).
Pentru a evalua siguranţa, s-au analizat reacţiile adverse (RA) şi evenimentele adverse (EA) locale şi sistemice post-vaccinare. S-au raportat RA locale uşoare. În ansamblu, s-au raportat puţine RA sau EA moderate/severe, cele mai frecvente fiind legate de locul injectării (durere, eritem etc.), şi simptome precum stare de rău, oboseală, cefalee etc.
S-a evaluat şi eficacitatea. Parametrul principal a fost răspunsul imun post-vaccinare, cuantificat prin producţia de anticorpi antitoxină. Seroconversia a fost definită ca o creştere a titrului de anticorpi de cel puţin patru ori faţă de valoarea iniţială.
Kotloff şi colab. au evaluat participanţii fără istoric de ICD, care au primit una din cele trei doze de studiu: 6,25, 25 sau 100 mcg, administrate în ziua 1, 8, 30 şi 60. Cele mai mari titruri de anticorpi au fost înregistrate în lotul care a primit 25 mcg Alum şi 100 mcg non-Alum pentru toxină A. Titrurile au crescut odată cu creşterea dozei de toxoid B.
Bezay şi colab. au evaluat VLA84 (un vaccin experimental) cu o singură proteină de fuziune recombinantă compusă din porţiuni de toxine A şi B. Grupul cu doze de 20 mcg Alum a evidenţiat titruri semnificativ mai mici decât grupurile cu doze de 75 şi 200 mcg non-Alum.
De Bruyn şi colab. au randomizat 455 de participanţi în una din cele cinci grupe: 50 sau 100 mcg Alum sau non-Alum sau placebo; în urma rezultatelor, formula 100 mcg Alum (cu administrare în ziua 0, 7 şi 30) s-a dovedit cea mai eficientă.
Sheldon şi colab. au randomizat subiecţii într-unul din cele şapte grupe: 50, 100 sau 200 mcg Alum sau non-Alum sau placebo şi au evidenţiat valorile cele mai mari de anticorpi în grupurile non-Alum.
Concluzie. Deşi în ultimii ani s-au efectuat mai multe cercetări privind vaccinurile cu toxoid de C. difficile, există încă multe inconsecvenţe în rezultatele prezentate în literatura de specialitate. În timp ce vaccinurile s-au dovedit a fi în general bine tolerate, eficacitatea lor rămâne discutabilă. Toate studiile incluse în recenzie au evidenţiat răspunsuri imune importante după vaccinare. Totuşi, nu au existat relaţii clare între doză şi răspunsul imun sau între adjuvantul formulei şi răspunsul imun. În plus, există dovezi că nivelurile de anticorpi obţinute post-vaccinare se pot diminua pe termen lung. Ca atare, sunt necesare cercetări suplimentare privind doza optimă, schema de dozare şi compoziţia vaccinurilor cu toxoizi. În primul rând, cu toate că datele privind RA sau EA şi respectiv datele privind titrurile de anticorpi par promiţătoare, sunt necesare studii suplimentare pentru a determina beneficiul clinic al acestei strategii preventive.