Există o vorbă în Biblie care spune că „cei din urmă vor fi cei dintâi”. Din nefericire, referitor la medicina de familie din România, în ultima perioadă întâlnim în discursul decidentului – aşa cum, din păcate, ne-am obişnuit – această vorbă biblică inversată. De ce putem afirma acest lucru? Se poate observa o preocupare a decidentului pentru includerea medicilor de familie în lupta cu pandemia, prin implicarea lor în campania de vaccinare. Din nefericire, istoria postdecembristă ne-a învăţat că decidentul are o memorie de scurtă durată în ceea ce priveşte realitatea sau promisiunile. Iar actualul decident confirmă acest lucru. Medicul de familie a fost furnizorul de servicii medicale la care a putut apela pacientul atunci când unităţi spitaliceşti şi ambulatorii de specialitate şi-au suspendat sau redus activitatea, în condiţii în care pandemia nici măcar nu îşi făcuse cu adevărat simţită prezenţa în România. Medicul de familie a fost disponibil şi atunci când unităţile spitaliceşti erau copleşite de numărul mare al pacienţilor infectaţi cu SARS-CoV-2.
Campania de vaccinare a început cu o platformă a cărei funcţionalitate a amintit de foarte multe ori, mai ales la începuturi, de funcţionalitatea platformei SIUI, care a îngreunat şi continuă să îngreuneze buna funcţionare a activităţii din cabinetele medicilor de familie. Dar toată experienţa dobândită pentru gestionarea modului de funcţionare a unor platforme informatice disfuncţionale a făcut ca medicul de familie să poată ajuta pacienţii care doreau să se imunizeze, reuşind să înscrie aceşti pacienţi pe platformă, uneori „pândind” momentul funcţional al platformei în cursul nopţii. Da... era un slogan strigat cândva în stradă, „noaptea ca...”, însă din nefericire, atât în ceea ce priveşte platforma SIUI, cât şi ROVACCINARE, au fost momente când acestea au funcţionat doar noaptea. Medicul de familie din România a fost „pe baricade” şi la acele ore din noapte. Pentru pacienţii lui.
Odată cu deschiderea centrelor de vaccinare de fază II, a fost nevoie de medici pentru efectuarea activităţii de triaj şi supraveghere postvaccinare. Cu această ocazie, se poate ghici, în spiritul celor povestite, care a fost specialitatea medicală preponderentă a medicilor care au făcut această activitate: medicina de familie. Toate acestea în condiţiile în care numărul internărilor în unităţile spitaliceşti s-a redus semnificativ, date verificabile prin deconturile CNAS, iar personalul din spitale era cel puţin acelaşi de dinainte de pandemie.
Acum când s-a început vaccinarea pentru stoparea pandemiei de COVID-19 şi în cabinetele medicului de familie, există o preocupare a decidentului pentru „implicarea medicilor de familie”. Toate acestea în condiţiile în care a apărut Raportul special al Avocatului poporului privind lipsa medicilor de familie din zona rurală şi din zonele defavorizate sau greu accesibile.
Corelând toate acestea, putem concluziona că, deşi medicina de familie şi-a dovedit rolul şi importanţa şi în cadrul pandemiei de COVID-19, deşi organizaţiile profesionale au semnalat în permanenţă în ultimii 10 ani faptul că modul în care este tratată această specialitate de către decidenţi va genera o criză majoră în sistemul sanitar, nu au apărut norme legislative menite să arate măcar respect acestui segment al asistenţei medicale. Despre recunoaşterea importanţei medicinei de familie de către decident ce să mai vorbim...
În încheiere, ne putem întreba, retoric, din nefericire, dacă decidentul doreşte ca în România să mai existe o reţea de asistenţă medicală primară. Am putea afirma că, probabil, decidentul politic va înţelege în mod real rolul şi importanţa medicinei de familie şi va elabora acte normative care vor evidenţia acest lucru, abia după ce va găsi răspunsul la o altă mare dilemă: „Cine a fost primul? Oul sau găina?”