Ca orice profesie liberală, şi profesia medicală veterinară a fost supusă limitelor şi restricţiilor condiţionate de pandemia determinată de infecţia cu SARS-CoV-2, unde contactul cu proprietarul sau deţinătorul de animale este unul direct şi, de multe ori, repetat.
La începutul pandemiei, restricţiile au permis doar preluarea cazurilor de urgenţă, pentru ca, în mod treptat, limitele să se reducă şi să permită accesul la serviciile medicale veterinare, cu respectarea însă a măsurilor generale de distanţare şi protecţie. La nivelul praxisului veterinar, măsurile restrictive au presupus, indirect, din partea corpului medical veterinar, adoptarea de măsuri suplimentare, ceea ce a limitat iniţial deplasările şi efectuarea acţiunilor de clinică.
Trecerea de la preluarea, iniţial, doar a cazurilor de urgenţă la prezenţa fizică în spaţiile clinicilor veterinare, cu limite de distanţare şi evitarea prezenţei în spaţiile de aşteptare, respectiv prezenţa concomitentă a mai mulţi proprietari în acestea, a impus prezentarea doar pe bază de programare la medicul veterinar, în vederea oferirii de servicii medicale. Acest lucru a impus şi statuat o rigoare şi în rândul proprietarilor de animale, premisă favorabilă pentru o mai bună desfăşurare a activităţilor medicului veterinar, în baza dezvoltării şi la noi în ţară a acestui concept, de multe ori ignorat, din lipsa obişnuinţei sau a culturii relaţionale cu corpul medical veterinar.
În acelaşi context, izolarea din perioada pandemiei a evidenţiat că, în special în cazul proprietarilor animalelor de companie, a crescut gradul de responsabilizare în ceea ce priveşte întreţinerea lor, deoarece majoritatea proprietarilor au fost preocupaţi mai mult de documentarea şi înţelegerea unor noţiuni legate de creşterea, hrănirea, dar şi de starea de sănătate a companionilor, crescând astfel şi gradul de expectanţă din partea medicilor veterinari.
În rândul colegilor medici veterinari, aceste limitări şi impuneri iniţiale au atras după sine un management al businessului veterinar (în cadrul cabinetelor/praxisului veterinar) mult mai bine gândit şi mai chibzuit, cu oferirea unor servicii de nişă şi dezvoltarea unor abilităţi în consilierea pe probleme de sănătate: nutriţie adecvată (corelată cu nevoile specifice diferitelor stări fiziologice/patologice), nutriţie clinică, limitarea factorilor de risc nutriţional. Presiunea şi constrângerile din perioada pandemiei au fost iniţial resimţite şi de medicul veterinar, întrucât profesia noastră asigură servicii medicale de specialitate, supuse la rându-le dependenţei şi evoluţiei, corelate cu gradul general de bunăstare al populaţiei.
De asemenea, apariţia şi incidenţa crescută a bolilor transmisibile la animalele de rentă au generat noi impuneri şi presiuni legislative şi în rândul medicilor de liberă practică şi concesionari, care s-au adaptat prin determinarea unor extensii în oferirea serviciilor medicale veterinare.
Dezvoltarea profesională continuă în medicina veterinară (în sistem clasic) a cunoscut, de asemenea, în ultimii doi ani, limite şi restricţii, aceasta desfăşurându-se preponderent în sistem online, făcând dificile informarea directă şi socializarea, componentă relaţională extrem de importantă în consolidarea unităţii profesiei.