Spondiloza deformantă şi hiperostoza scheletală difuză idiopatică la câine

În literatura de specialitate, spondiloza deformantă este descrisă ca fiind o afecţiune degenerativă a coloanei vertebrale, caracterizată de formarea de osteofite la nivelul regiunii periferice a feţelor terminale articulare (cranială şi caudală) ale corpurilor vertebrale. Această depunere de os nou poate fi evidenţiată obişnuit prin examenul radiografic al coloanei vertebrale, din incidenţă laterală, completată cu evaluare din incidenţă ventro-dorsală sau dorso-ventrală. Osteofitele pot varia ca dimensiune de la mici pinteni până la adevărate punţi osoase ce acoperă spaţiul intervertebral, ducând practic la unirea corpurilor vertebrale adiacente în partea lor ventrală, dar lăsând totuşi nealterată o parte din faţa ventrală a corpurilor vertebrale implicate.

Hiperostoza scheletală difuză idiopatică este o afecţiune sistemică a scheletului, caracterizată de proliferarea fibrocartilaginoasă, urmată de calcificarea progresivă şi, în final, osificarea encondrală în ţesuturile moi (ligamente şi locul de inserţie pe os a tendoanelor şi capsulelor articulare) ale scheletului axial şi apendicular. Această afecţiune a fost descrisă la om încă din vechi timpuri, însă primul studiu detaliat a fost efectuat în 1950 de către Forestier şi Rotes-Querol, descriind aspectele clinice şi radiografice ale acestei boli. În schimb, în medicina veterinară, modificări osoase, similare hiperostozei scheletale difuze idiopatice de la om, au fost descrise relativ recent la câine, dar şi la alte mamifere (cămilă, rinocer, maimuţă şi mult mai recent la pisică). De-a lungul timpului s-au folosit diferite denumiri pentru a descrie această afecţiune la om (spondilita osificantă ligamentară, spondiloza hiperostotică, anchiloza hiperostotică vertebrală senilă sau sindromul Forestier-Rotes-Querol), însă termenul folosit în prezent în literatura de specialitate (umană şi veterinară) - hiperostoza scheletală difuză idiopatică - descrie mult mai corect atât distribuţia sistemică, dar şi puţinele date privind etiologia bolii.

Etiopatogeneză

Pentru ambele afecţiuni, etiologia şi patogeneza sunt încă neclare. Rezultatul principal este reprezentat de formarea de os nou. Locurile de inserţie pe os a structurilor moi ligamentare, tendinose şi capsulare au o compoziţie bogată în fibroblaste, condrocite, fibre de colagen şi matrice, care sunt influenţate de o gamă variată de mediatori ce pot facilita formarea de os nou în aceste structuri.

În cazul spondilozei deformante, procesul degenerativ apare la locul de inserţie de la nivelul corpului vertebral al fibrelor din compoziţia inelului fibros intervertebral. Alterările structurale ale fibrelor periferice din compoziţia inelului fibros intervertebral sunt urmate de mineralizare şi apariţia de osteofite, prin fenomene de osificare encondrală. Osteofitele cresc progresiv, extinzându-se în principal ventral şi apoi lateral, însă nu sunt excluse situaţiile când proliferarea osoasă se orientează dorsal. Boala poate să apară la toţi câinii care trăiesc suficient de mult timp, însă s-a constatat că anumite rase prezintă un risc genetic crescut, cum ar fi Boxer, Doberman, Ciobănesc german, Labrador Retriever, Rhodesian Ridgeback etc., numărul cazurilor şi gradul evolutiv al osteofitelor fiind influenţate direct de înaintarea în vârstă a animalelor. În ceea ce priveşte distribuţia osteofitelor de-a lungul coloanei vertebrale, s-a constatat că segmentele toracal caudal, lombar cranial şi lombo-sacral sunt cele mai afectate, iar regiunea cervicală este afectată mai rar.

În ceea ce priveşte hiperostoza scheletală difuză idiopatică, studii anterioare sugerează intervenţia factorilor genetici, metabolici, endocrini, vasculari, mecanici şi de mediu în apariţia bolii. Astfel că, la câine, s-a constatat un procent mai crescut al acestei afecţiuni la rasa Boxer comparativ cu alte rase, sugerându-se existenţa unei componente genetice în producerea ei. În plus, la om, hiperostoza scheletală difuză idiopatică a fost asociată cu prezenţa unor alterări constituţionale şi metabolice, deşi prezenţa lor nu este obligatorie pentru a stabili diagnosticul. Similar studiilor din medicina umană, la câine s-a constatat că masculii sunt mai predispuşi la boală comparativ cu femelele, iar riscul apariţiei de os nou la nivelul coloanei vertebrale creşte odată cu înaintarea în vârstă a animalului. Mai mult decât atât, Kranenburg şi col. (2010) au observat o distribuţie a bolii similară celei de la om, unde vertebrele toracale caudale şi, într-o măsură mai mică, vertebrele lombare craniene au fost cel mai frecvent afectate.

Simptomatologie

În cele mai multe cazuri nu se constată manifestări clinice la animalele afectate, spondiloza deformantă fiind diagnosticată accidental, cu ocazia evaluării radiografice pentru alte afecţiuni. Însă nu trebuie trecut cu vederea faptul că, uneori, producţia de os nou se poate extinde pe marginea dorsală a corpurilor vertebrale până la nivelul găurilor intervertebrale, determinând rigidizarea coloanei vertebrale şi exercitând compresiune pe rădăcinile nervilor spinali. În plus, unele studii au asociat prezenţa spondilozei deformante cu prezenţa proceselor degenerative discale de tip Hansen II. Principalele semne întâlnite în cazurile severe de spondiloză deformantă au fost reprezentate de şchiopătură, sensibilitate dorsală crescută, mers dificil şi mobilitate redusă consecutive diminuării flexibilităţii coloanei şi durerii instalate.

Similar spondilozei deformante, hiperostoza scheletală difuză idiopatică poate evolua fără simptome, însă au fost descrise şi cazuri care prezentau semne clinice evidente, incluzând durere şi mişcări limitate ale coloanei vertebrale. Unirea vertebrelor antrenează o compresiune discală la nivelul spaţiilor intervertebrale adiacente accelerând instalarea proceselor degenerative în discurile învecinate segmentelor unite prin producţia de os nou. În plus, similar oamenilor, animalele cu hiperostoză scheletală difuză idiopatică pot fi predispuse la fracturi ale punţilor de os nou (Kornmayer şi col., 2013). De asemenea, au fost semnalate tulburări neurologice consecutive stenozării găurilor intervertebrale prin proliferarea exagerată de os nou şi compresia rădăcinilor nervoase, fenomen similar spondilozei deformante.

Diagnostic

Prezenţa osteofitelor asociate spondilozei deformante se stabileşte prin examen radiografic, manifestându-se ca nişte excrescenţe osoase la marginea ventrală (uneori şi laterală) a feţelor terminale (cranială şi caudală) ale corpurilor vertebrale, care cresc pe măsură ce procesul avansează. Evaluarea imagistică a spondilozei la câine se poate realiza şi prin CT şi RMN. În conformitate cu studiile anterioare, spondiloza deformantă poate fi clasificată în mai multe grade (figura 1), astfel:

• gradul 0 - fără osteofite (conform literaturii de specialitate, termenul corect folosit pentru osul nou format din spondiloza deformantă este de ,,entesofit”);
• gradul 1 - mici osteofite la nivelul marginii epifizelor, dar fără să se extindă dincolo de feţele terminale ale corpurilor vertebrale (figura 2);
• gradul 2 - entesofitele se extind dincolo de feţele terminale ale corpurilor vertebrale, dar nu se unesc cu osteofitele vertebrei alăturate (figura 3);
• gradul 3 - osteofitele vertebrelor adiacente se unesc între ele, formând punţi osoase între două vertebre alăturate (figura 4). La acelaşi individ se pot diagnostica osteofite ce se încadrează în unul, două sau toate gradele evolutive (figurile 3 şi 4).

Diagnosticul de hiperostoză scheletală difuză idiopatică la câine se stabileşte în principal pe semnele evidenţiate la examenul radiografic, producţia de os nou apărută la nivelul feţelor ventrale vertebrale (de cele mai multe ori) determinând formarea unei punţi osoase ce uneşte mai mult de 4 corpuri vertebrale alăturate (figura 5). 

În medicina umană, Resnick şi Niwayama (1976) au stabilit trei criterii radiografice prin care se poate diferenţia hiperostoza scheletală difuză idiopatică de alte entităţi proliferative spinale, cum ar fi spondiloza deformantă, osteocondroza sau spondilita anchilozantă. Aceste criterii sunt reprezentate de: a) prezenţa depunerii de os nou de-a lungul feţelor antero-laterale (ventro-laterale pentru medicina veterinară) a cel puţin 4 corpuri vertebrale alăturate, cu/fără excrescenţe osoase localizate la nivelul joncţiunii corpurilor vertebrale; b) păstrarea relativă a înălţimii discului (spaţiul discal intervertebral pentru medicina veterinară) în segmentul vertebral afectat şi absenţa extensivă a modificărilor radiografice ale bolii degenerative discale, incluzând scleroza marginilor corpului vertebral; c) absenţa anchilozei osoase a proceselor articulare şi eroziunilor articulare sacroiliace, scleroză sau fuziune osoasă intraarticulară. Aceste criterii au fost acceptate de mulţi specialişti drept „standardul de aur” în stabilirea diagnosticului de hiper­ostoză scheletală difuză idiopatică la câine, deşi studii ulterioare (Morgan şi Stavenborn, 1991) au propus şi alte criterii după care să se facă încadrarea hiperostozei scheletale. Acestea au fost reprezentate de următoarele cerinţe: a) prezenţa osteofitozei în zona ventro-laterală a trei corpuri vertebrale alăturate producând anchiloză osoasă segmentară; b) păstrarea relativă a înălţimii discului intervertebral în segmentul afectat şi absenţa extensivă a modificărilor radiografice ale bolii degenerative discale, cum ar fi scleroza feţelor terminale ale corpurilor vertebrale, calcificarea nucleului sau spondiloza deformantă localizată; c) osteofite periarticulare în jurul articulaţiilor vertebrale (proceselor articulare); d) formarea de pseudoartroze între bazele proceselor spinoase; e) osteofite periarticulare şi osificarea inserţiilor (entesofite) ţesuturilor moi pe oase la nivelul scheletului axial şi apendicular; f) osteofite periarticulare, scleroza şi anchiloza articulaţiilor sacroiliace; g) anchiloza osoasă a simfizei pubiene. Evidenţierea a patru din primele cinci criterii a fost considerată suficientă pentru a susţine diagnosticul. Cu toate că aceste criterii evidenţiază mai bine caracterul sistemic al bolii, unii autori recomandă în continuare utilizarea criteriilor enunţate de Resnick şi Niwayama, în scopul de a uşura identificarea bolii şi de a sprijini implementarea conceptului de „o singură medicină”. În schimb, studii recente au demonstrat că în cazul manifestărilor atipice ale bolii cele două categorii de cerinţe de diagnostic nu sunt suficiente pentru a acoperi întreaga paletă de modificări.

Pe lângă examenul radiografic, Togni şi col. (2014) au evidenţiat aportul RMN-ului în diagnosticul hiperostozei scheletale difuze idiopatice, arătând că această metodă imagistică furnizează informaţii importante pentru diagnosticul bolii, prin caracteristicile intensităţii semnalului osului nou format. Mai mult, RMN-ul a permis depistarea şi aprecierea gradului de degenerare a discurilor intervertebrale care nu prezentau modificări evidente la examenul radiografic.

Concluzie

Spondiloza deformantă şi hiperostoza scheletală difuză idiopatică sunt două afecţiuni distincte care afectează câinele, dar şi alte mamifere, inclusiv omul. Ambele afecţiuni sunt manifestări neinflamatorii, caracterizate prin procese degenerative care generează hiperostoză vertebrală în diverse grade. Cu toate că examenul radiografic este suficient pentru a evidenţia distribuţia leziunilor de-a lungul coloanei vertebrale şi pentru a stabili diagnosticul de spondiloză deformantă sau hiperostoză scheletală difuză idiopatică la câine, uneori este necesară evaluarea şi prin RMN sau CT pentru o încadrare corectă a leziunilor, pentru a diferenţia aceste alterări între ele, dar şi de alte afecţiuni caracterizate prin dezvoltarea de osteofite.