Triadita felină

Introducere

Triadita felină constituie o afecțiune clar definită, întâlnită exclusiv la pisici, reprezentată prin coexistența concomitentă a trei procese inflamatorii majore: pancreatita (acută sau cronică), colangita/colangiohepatita și boala inflamatorie intestinală (IBD). Această asociere patologică reflectă interdependența funcțională și proximitatea anatomică dintre pancreas, ficat și duoden, organe interdependente printr-o arhitectură comună de canale, susceptibile la agresiuni microbiene ascendente.

Prevalența acestei patologii este semnificativă. Studiile retrospective și prospective au raportat că triadita este prezentă la aproximativ 50-56% dintre pisicile diagnosticate cu pancreatită și la 32-50% dintre cele cu colangită sau colangiohepatită. Astfel, în practica veterinară curentă, identificarea unei afecțiuni inflamatorii la nivelul unuia dintre cele trei organe implicate impune evaluarea sistematică a celorlalte două, pentru a exclude sau chiar a confirma prezența sindromului complet.

Particularitățile anatomice ale speciei feline contribuie în mod esențial la apariția triaditei. Canalul pancreatic și canalul biliar prezintă o deschidere comună la nivelul papilei duodenale majore, ceea ce favorizează translocarea bacteriană și extinderea proceselor inflamatorii. Mai mult, densitatea bacteriană crescută a duodenului, comparativ cu alte specii, crește susceptibilitatea pisicilor la colonizări microbiene și la complicații infecțioase ascendente.

De asemenea, triadita felină prezintă o provocare diagnostică semnificativă. Investigațiile de rutină (analize hematologice, biochimice sau serologice) pot ridica suspiciunea, însă diagnosticul definitiv se bazează pe o evaluare multimodală, care include explorări imagistice și confirmare histopatologică prin biopsii hepatice și intestinale.

Având în vedere complexitatea etiologică și variabilitatea prezentărilor clinice, managementul acestei afecțiuni necesită o abordare integrată și individualizată.

Etiopatogeneza triaditei feline nu este pe deplin înțeleasă, însă numeroase date experimentale și observaționale sugerează o implicare multifactorială, care include procese infecțioase, mecanisme autoimune și factori anatomici predispozanți.

Particularitățile anatomice și fiziologice, asemenea structurii tractului digestiv felin, joacă un rol central în apariția acestei entități patologice. Intestinul subțire al pisicilor are o lungime relativ redusă comparativ cu cel al câinilor, ceea ce favorizează creșterea densității bacteriene la nivel duodenal. Această particularitate, asociată cu deschiderea comună a canalului pancreatic și a canalului biliar prin sfincterul Oddi, facilitează migrarea bacteriilor enterice în ficat și pancreas. Doar aproximativ 20% dintre pisici prezintă un canal pancreatic accesoriu funcțional, ceea ce limitează posibilitatea drenajului alternativ și crește riscul de obstrucție și colonizare bacteriană.

Numeroase studii au confirmat faptulcăbacteriile izolate din probe hepaticeși pancreatice ale pisicilor cu triadităaparțin florei enterice. Printre acestea, Escherichia coli este cel mai frecvent incriminată, alături de specii precum Streptococcus spp., Clostridium spp. și Salmonella typhimurium. Se consideră că vărsăturile repetate pot facilita refluxul duodenal prin disfuncția sfincterului Oddi, permițând pătrunderea conținutului contaminat în arborele biliar și în canalele pancreatice. Inflamația și infecția se pot disemina ulterior local, dată fiind continuitatea anatomică dintre duoden, pancreas și ficat.

În anumite cazuri, înspecialîncolangita limfocitară, se sugerează implicarea unor mecanisme mediate imunologic. Infiltrațiile limfocitare și plasmocitare din jurul spațiilor portale hepatice, în absența unei infecții bacteriene confirmate, susțin ipoteza unui răspuns imun aberant. De asemenea, s-a demonstrat existența unei predispoziții rasiale, pisicile Persane fiind mai frecvent diagnosticate cu colangită limfocitară.

Obstrucțiile mecanice la nivelul canalului biliar sau pancreatic pot reprezenta un factor declanșator, fie prin litiază biliară, fie prin compresiuni extrinseci sau inflamații asociate. Acestea generează stază, favorizează refluxul și facilitează colonizarea bacteriană, perpetuând procesul inflamator.

Factorii de mediu și alimentari nu au fost pe deplin clarificați, însă există ipoteze privind rolul dietei și al microbiomului intestinal în predispoziția la IBD și, implicit, la triadită. De asemenea, infecțiile parazitare, precum opistorchoza (Opistorchis felineus), au fost asociate în anumite regiuni geografice cu colangita cronică, ceea ce sugerează un rol etiologic regional.

Astfel, etiologia triaditei feline este rezultatul unei interacțiuni complexe dintre anatomia specifică a speciei, colonizarea bacteriană enterică, răspunsurile imunologice anormale și eventualele procese obstructive. Această combinație de factori explică variabilitatea clinică și dificultățile diagnostice întâlnite în practica veterinară curentă.

Triadita felină rezultă din interacțiunea și suprapunerea a trei entități inflamatorii distincte: pancreatita, colangita/colangiohepatita și boala inflamatorie intestinală (IBD). Înțelegerea fiecărei componente este esențială pentru un diagnostic corect și pentru stabilirea unui plan terapeutic individualizat.

Pancreatita

Pancreatita la pisici reprezintă una dintre cauzele majore ale triaditei și poate avea o evoluție acută sau cronică. Etiologia este adesea idiopatică, însă literatura de specialitate descrie o serie de factori predispozanți, precum infecțiile virale, toxoplasmoza, infestațiile cu parazitul Opistorchis felineus, traumatismele abdominale și intoxicațiile cu organofosforice.

Formele acute se caracterizează histopatologic prin neutrofilie, edem interstițial și necroza țesutului adipos mezenteric, în timp ce formele cronice prezintă limfocitoză, fibroză și atrofia acinilor pancreatici. Inflamația se poate extinde către canalul pancreatic și orificiul Oddi, determinând colangită sau chiar obstrucția extrahepatică a căilor biliare. În sens invers, colangita primară poate genera inflamație secundară la nivel pancreatic, confirmând interdependența acestor entități.

Colangita și colangiohepatita

Colangita este definită ca inflamația căilor biliare intra- și extrahepatice, iar extinderea procesului inflamator în parenchimul hepatic determină colangiohepatita. Societatea Mondială Veterinară (WSAVA Liver Standardization Group) recunoaște trei tipuri majore de colangită la pisici:

Colangita neutrofilică – cea mai frecventă formă, caracterizată prin infiltrarea masivă a neutrofilelor în spațiile portale și canalele biliare, adesea secundară unei infecții bacteriene ascendente din duoden. Agenții microbieni frecvent asociați includ Escherichia coli, Streptococcus spp., Clostridium spp. și Salmonella typhimurium.

Colangita limfocitară – caracterizată prin infiltrate limfocitare și plasmocitare periportale, asociate cu diverse stadii de fibroză și hiperplazie a căilor biliare. Natura imunologică a acestui proces este susținută de prezența reacțiilor autoimune și de predispoziția rasială (pisicile Persane fiind suprareprezentate în statisticile clinice).

Colangita cronică asociată opistorchozei – are o incidență crescută în zonele endemice pentru Opistorchis felineus. Parazitul utilizează pisica drept gazdă definitivă, migrează prin arborele biliar și determină îngroșarea și dilatarea chistică a canalelor biliare. În cazurile cronice, colangita a fost corelată cu dezvoltarea colangiocarcinomului intra- și extrahepatic.

Boala inflamatorie intestinală (IBD)

IBD la pisici reprezintă o inflamație cronică a mucoasei intestinale, de etiologie incomplet elucidată. Similaritățile cu patologia umană și canină sugerează implicarea unor factori multipli, printre care alterarea microbiomului intestinal, dieta și disfuncții ale răspunsului imun local.

Compoziția florei bacteriene intestinale și gradul de diversitate microbiană par a fi direct corelate cu severitatea bolii, ceea ce explică răspunsul favorabil la terapiile care vizează restabilirea echilibrului microbian. Pisicile adulte sunt cel mai frecvent afectate, dar există cazuri raportate inclusiv la pisici tinere (

Clinic, IBD se manifestă prin diaree cronică, anorexie sau, dimpotrivă, polifagie, pierdere ponderală și modificări ale consistenței musculare. Diferențierea față de enteropatia de cauză alimentară sau de limfomul intestinal este esențială și se realizează prin examen histopatologic al probelor de biopsie intestinală.

Tabloul clinic al triaditei feline este variabil și nespecific, ceea ce face ca această patologie să reprezinte o provocare diagnostică majoră. Manifestările depind de organul predominant afectat și de stadiul procesului inflamator (acut sau cronic). În general, pisicile se prezintă cu semne digestive și sistemice, adesea subtile și ușor de confundat cu alte afecțiuni gastrointestinale sau hepatobiliare.

Printre semnele generale cel mai frecvent raportate se numără anorexia, letargia, pierderea în greutate și tulburările digestive manifestate prin vărsături și diaree. Deshidratarea este frecvent întâlnită, secundară pierderilor hidroelectrolitice și aportului alimentar redus. În unele cazuri, se poate observa sensibilitate abdominală la palpare, semnalată clinic sub forma unui „scut abdominal”.

În formele decolangită și colangiohepatită, tabloul clinic este dominat de febră, icter și hepatomegalie. În cazurile complicate, poate apărea efuziune abdominală. Deși hepatomegalia poate fi evidentă clinic, dimensiunile ficatului nu sunt întotdeauna modificate, motiv pentru care evaluarea imagistică devine esențială.

În pancreatită, manifestările clinice sunt adesea vagiși pot include febră, icterși durere abdominalăde intensitate variabilă. În formele acute, simptomele pot fi mai severe, asociate cu inapetențămarcantăși stare generalăprofund alterată. În formele cronice, tabloul clinic este mai puțin spectaculos, dar persistent, putând evolua spre complicații precum insuficiențăpancreaticăexocrinăsau diabet zaharat.

În IBD, semnele clinice dominante sunt reprezentate de tulburările de tranzit intestinal, cu alternanțăîntre diaree cronicăși constipație, precumși anorexie sau, paradoxal, polifagie. La examenul clinic se pot palpa anse intestinaleîngroșate, iarîncazurile avansate se constatăpierdere muscularăși scădere ponderalăevidentă.

Prezentarea clinică a triaditei feline este adesea eterogenă, ceea ce face dificilă stabilirea unui diagnostic doar pe baza semnelor observate. Prezența icterului, a pierderii ponderale și a semnelor digestive cronice ar trebui să ridice suspiciunea de triadită, în special la pisicile adulte sau vârstnice. Cu toate acestea, tabloul clinic trebuie întotdeauna corelat cu investigațiile paraclinice și imagistice, pentru a exclude alte afecțiuni cu simptomatologie similară, precum hipertiroidismul, boala renală cronică sau neoplaziile gastrointestinale.

Diagnostic

Stabilirea diagnosticului de triadită felină presupune o abordare multimodală, întrucât semnele clinice sunt nespecifice, iar fiecare componentă inflamatorie poate mima alte afecțiuni gastrointestinale, hepatobiliare sau sistemice. Diagnosticul pozitiv se bazează pe corelarea datelor anamnestice, clinice, paraclinice și imagistice, fiind confirmat prin evaluări histopatologice și, când este necesar, microbiologice.

O anamneză detaliată este esențială pentru identificarea semnelor cronice digestive și hepatobiliare. Examenul clinic poate evidenția anorexie, deshidratare, pierdere ponderală, icter, febră și sensibilitate abdominală. Totuși, aceste manifestări nu sunt patognomonice, ceea ce justifică utilizarea investigațiilor complementare.

Investigații paraclinice de rutină reprezintă ansamblul analizelor și testelor complementare examenului clinic, efectuate în mod uzual pentru stabilirea stării generale de sănătate și identificarea afecțiunilor.

Hemoleucograma și biochimia serică oferă informații despre statusul general și permit excluderea unor afecțiuni metabolice sau sistemice. Pot fi evidențiate modificări hepatice, inflamație sistemică sau anemie.

Tiroxina totală (T4) este utilă la pisicile vârstnice, unde hipertiroidismul reprezintă o cauză frecventă a creșterii enzimelor hepatice și a tulburărilor digestive.

Sumarul de urină contribuie la excluderea comorbidităților renale sau metabolice.

Cobalamina (B12) și acidul folic (B9) serice au valoare diagnostică pentru localizarea leziunilor intestinale: hipocobalaminemia indică afectarea ileonului, iar hipofolatemia sugerează patologia duodenală.

fPL (lipaza pancreatică specifică felină) reprezintă un test sensibil pentru pancreatita acută, deși valoarea sa este mai redusă în formele cronice.

fTLI (feline trypsin-like immunoreactivity) poate evidenția insuficiența pancreatică exocrină asociată.

Testele serologice pentru FeLV și FIV sunt utile pentru excluderea infecțiilor virale imunosupresoare.

Ecografia abdominală reprezintă metoda imagistică de elecție pentru evaluarea ficatului și a arborelui biliar. Modificările sugestive includ hepatomegalie, alterări de ecogenitate parenchimatoasă, dilatarea vezicii biliare, îngroșarea pereților canalelor biliare, prezența sludge-ului biliar și limfadenomegalie regională. Totuși, absența acestor modificări nu exclude diagnosticul.

Pentru cazurile suspecte, se recomandă efectuarea puncției aspirative cu ac fin, care permite examinarea citologică și excluderea neoplaziilor hepatice (limfom, carcinom, mastocitom). În plus, analiza microbiologică a bilei și a țesutului hepatic poate confirma etiologia bacteriană și permite efectuarea antibiogramei. Înaintea recoltării biopsiilor hepatice se impune evaluarea parametrilor de coagulare (timp de protrombină și timp de tromboplastină), din cauza riscului hemoragic.

Ecografia abdominală poate evidenția multiple modificări caracteristice pancreatitei: pancreas mărit în volum, parenchim hipoecogen, hiperecogenitatea mezenterului înconjurător, contur neregulat, dilatarea canalului pancreatic și efuziune peritoneală. Deși sensibilă, ecografia nu exclude diagnosticul în cazurile cu aspect normal.

Markerul Specific fPL (lipaza pancreatică felină)rămâne cel mai util indicator serologic pentru pancreatita acută, însăînformele cronice sensibilitatea scade. Diagnosticul de certitudine se stabilește prin biopsia pancreatică, consideratăstandard de aur, dar aceasta este rezervată cazurilor refractare sau complicate, din cauza riscului procedural.

Evaluarea intestinului subțire se realizează, de asemenea, ecografic, prin analiza stratificării peretelui intestinal. Modificările sugestive includ îngroșarea stratului muscular, cu sau fără îngroșarea submucoasei. Pierderea stratificării indică suspiciunea de limfom intestinal, care trebuie diferențiat de IBD.

Se recomandă evaluarea ganglionilor limfatici regionali: nodulii limfatici hipoecogeni și măriți în volum sunt sugestivi pentru procese neoplazice. În plus, examenul coproparazitologic prin flotație exclude infestările parazitare, iar determinarea cobalaminei și a folatului aduce informații despre integritatea funcțională a intestinului subțire.

Biopsia intestinală endoscopică sau chirurgicală este necesară pentru confirmarea IBD și pentru excluderea limfomului intestinal. În unele cazuri, metode avansate precum hibridizarea in situ prin fluorescență (FISH) pot confirma infecțiile bacteriene asociate colangitei neutrofilice.

Diagnosticul triaditei nu se bazează pe o singură investigație, ci pe un ansamblu de date clinice și paraclinice. Confirmarea histopatologică a leziunilor la nivel hepatic și intestinal este indispensabilă, mai ales pentru diferențierea dintre IBD și limfom. În plus, integrarea datelor imagistice și microbiologice permite stabilirea unei strategii terapeutice individualizate, cu prognostic mai favorabil.

Tratament

Managementul triaditei feline este complex și necesită o abordare multimodală, deoarece implică simultan trei entități patologice distincte – colangita, pancreatita și boala inflamatorie intestinală. În absența unei etiologii unice, tratamentul trebuie individualizat în funcție de organul predominant afectat, severitatea leziunilor și de statusul general al pacientului. Cu toate acestea, există principii terapeutice generale care pot fi aplicate în majoritatea cazurilor.

Tratamentul colangitei

Primul pas constă în reechilibrarea hidroelectrolitică prin fluidoterapie, esențială în combaterea deshidratării și stabilizarea funcțiilor vitale. În prezența coagulopatiilor, se recomandă administrarea de vitamină K1 (0,5-1,5 mg SC, de două ori pe zi, cu 36 de ore înainte de efectuarea biopsiei sau în trei doze succesive).

Terapia farmacologică include:

Acid ursodeoxicolic (10-15 mg/kg/zi, PO) – coleretic cu efect hepatoprotector, antifibrotic și imunomodulator, care stimulează excreția biliară și previne leziunile mitocondriale.

Antioxidanți și hepatoprotectoare – S-adenozilmetionină (SAMe), silibină (extract de Silybum marianum), N-acetilcisteină sau vitamina E.

Antibiotice – indicate în colangita neutrofilică acută, preferabil alese pe baza antibiogramei. Schema recomandată include amoxicilină cu acid clavulanic sau asocierea de amoxicilină cu fluoroquinolone, administrate timp de 4-6 săptămâni.

Corticosteroizi – prednisolon (0,5-1 mg/kg PO, inițial de două ori pe zi, cu reducerea treptată a dozei pe parcursul a 8-10 săptămâni), utilizat în special în colangita limfocitară sau în cazurile cu etiologie imun mediată.

Nutriția are o importanță majoră. Restricția lipidică, recomandată în pancreatita canină, nu este necesară la pisici. Se evită hrănirea forțată, însă stimulentele apetitului, precum mirtazapina (3,75 mg PO la 48-72 h), pot fi utilizate în anorexie. Dacă hiporexia persistă peste 72 de ore, se indică montarea unei sonde nazogastrice pentru suport enteral.

Tratamentul pancreatitei

Terapia pancreatitei are ca obiective stabilizarea pacientului și prevenirea complicațiilor sistemice.

Fluidoterapia cu soluții cristaloide izotonice restabilește echilibrul hidroelectrolitic.

Analgezia este esențială: buprenorfina (0,01 mg/kg, SC sau sublingual, administrată de 2-4 ori pe zi) este frecvent utilizată.

Antiemeticele: maropitantul (1 mg/kg/zi SC) reduce atât vărsăturile, cât și durerea viscerală; ondansetronul și dolasetronul (0,5-1 mg/kg PO sau IV, de una-două ori pe zi) sunt alternative eficiente.

Protectoarele gastrice: famotidină (0,5-1 mg/kg PO, SC sau IV, de două ori pe zi) sau omeprazol (1-1,5 mg/kg PO sau IV, de două ori pe zi).

Corticoterapia: prednisolon (0,5 mg/kg/zi PO) poate fi administrat pentru efect antiinflamator și este deosebit de util în cazurile asociate cu IBD sau colangită limfocitară.

Suportul nutrițional reprezintă o componentă centrală. Se recomandă diete altamente digestibile, cu proteine de bună calitate. Administrarea parenterală este rezervată cazurilor severe în care alimentația enterală nu este posibilă.

Tratamentul bolii inflamatorii intestinale

Terapia IBD presupune o combinație între dietă, imunomodulare și controlul microbiomului intestinal.

Dieta: formule cu proteine hidrolizate sau cu proteine noi, de înaltă digestibilitate și conținut crescut de fibre.

Antibioterapie: metronidazol (10 mg/kg PO, de două ori pe zi) și tylosin (10 mg/kg/zi PO), eficiente atât prin efect antibacterian, cât și prin cel antiinflamator intestinal.

Probiotice: utile în restabilirea echilibrului microbiotei intestinale.

Suplimentare cu vitamina B12: cobalamină 250 µg SC săptămânal, timp de șase săptămâni, apoi la intervale de trei săptămâni, dacă este necesar.

Corticoterapie: prednisolon (0,5-1 mg/kg PO, de două ori pe zi inițial), cu reducerea treptată a dozei pe parcursul a 8-10 săptămâni.

În cazurile refractare sau cu recurențădupăreducerea corticosteroizilor, trebuie reconsideratăipoteza unui limfom intestinal sau a pancreatitei concomitente.

Succesul tratamentului triaditei feline depinde de o abordare holistică și de o monitorizare atentă a răspunsului clinic și paraclinic. În majoritatea cazurilor, terapia combinată (fluidoterapie, nutriție adecvată, antibioterapie, corticoterapie și hepatoprotectoare) conduce la ameliorarea semnificativă a calității vieții pacienților.

Prognostic

Evoluția triaditei feline este variabilă și depinde în mod esențial de severitatea și de forma clinică a fiecărei componente inflamatorii, precum și de momentul instituirii tratamentului. Prognosticul poate varia de la favorabil, în formele ușoare și bine controlate terapeutic, la rezervat sau grav în cazurile acute severe, complicate de disfuncții sistemice.

Pisicile diagnosticate cu forme ușoare de triadită, fără complicații majore, pot fi tratate simptomatic în regim ambulatoriu. Răspunsul favorabil la terapiile multimodale (antibiotice, corticosteroizi, dietă și hepatoprotectoare) conferă acestor pacienți un prognostic relativ bun, cu posibilitatea menținerii unei calități acceptabile a vieții pe termen lung.

În cazurileîncare triadita se manifestăprin pancreatităacutăseveră, colangită supurativă sau IBD refractară, prognosticul devine mult mai rezervat. Complicațiile sistemice precum hipotensiunea, encefalopatia hepatică, coagulopatiile, vasculita sau coagularea intravasculară diseminată (CID) agravează prognosticul și impun măsuri terapeutice intensive.

Triadita cronică poate conduce la apariția unor consecințe ireversibile:

Pancreatita cronică poate evolua către insuficiență pancreatică exocrină și/sau diabet zaharat.

Colangita cronică se poate complica prin colangiohepatită, litiază biliară, ciroză biliară sau chiar colangiocarcinom.

Boala inflamatorie intestinală cronică de tip limfoplasmocitar poate favoriza apariția limfomului enteric.

Astfel, pacienții diagnosticați necesită monitorizare periodică, reevaluare imagistică și ajustarea protocolului terapeutic în funcție de evoluție.

Deși triadita felină rămâne o afecțiune complexă și dificil de gestionat, implementarea precoce a unei terapii integrative poate îmbunătăți semnificativ supraviețuirea și calitatea vieții pacienților. Factorii determinanți pentru un prognostic favorabil includ diagnosticul timpuriu, complianța proprietarului la tratament și monitorizarea atentă a semnelor clinice și paraclinice.

Concluzii

Triadita felină reprezintă o entitate clinică unică și complexă, determinată de particularitățile anatomice și fiziologice ale speciei. Interdependența funcțională dintre pancreas, ficat și intestinul subțire explică susceptibilitatea crescută a pisicilor la dezvoltarea concomitentă a pancreatitei, colangitei/colangiohepatitei și bolii inflamatorii intestinale.

Diagnosticul acestei patologii necesită o abordare integrată, bazată pe anamneză, examen clinic și ­corelarea investigațiilor paraclinice cu datele imagistice și histopatologice. Confirmarea diagnosticului nu se poate realiza în absența explorărilor histologice, care rămân standardul de aur pentru diferențierea dintre afecțiunile inflamatorii și cele neoplazice.

Strategiile terapeutice trebuie adaptate fiecărui pacient, având la bază principiile medicinei personalizate veterinare.

Combinația dintre fluidoterapie, dietă adecvată, imunomodulatoare, antibioterapie și suport hepatoprotectiv permite ameliorarea semnelor clinice și îmbunătățirea prognosticului. Totuși, în formele severe și complicate, prognosticul rămâne rezervat, fiind influențat de apariția complicațiilor sistemice și de răspunsul pacientului la tratament.

Importanța triaditei feline nu constă doar în prevalența sa crescută, ci și în dificultățile diagnostice și terapeutice pe care le implică. Printr-o evaluare clinică atentă și o conduită terapeutică multimodală, medicul veterinar poate oferi șansa unei supraviețuiri de calitate și poate preveni progresia către complicații ireversibile.

Autor corespondent: Mara‑Cătălina Buscă E-mail: maracatalina13@gmail.com

CONFLICT OF INTEREST: none declared.

FINANCIAL SUPPORT: none declared.

This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.