Labirintul şi firul Ariadnei

În practica psihiatrică, utilizăm empatia în relaţie cu pacientul pentru a-l încuraja să se dezvăluie, să îşi descrie trăirile, experienţele subiective şi contextul de viaţă. După etapa reflectării empatice şi a înţelegerii perspectivei pacientului, urmează decizia practică a stabilirii unui diagnostic clinic şi a unui plan terapeutic⁽¹⁾. Medicul psihiatru stabileşte un diagnostic de tulburare psihiatrică pentru modificările cognitive, ale reglării emoţionale, comportamentale sau ale dezvoltării de o intensitate şi o durată suficient de mari şi cu un impact semnificativ şi amplu asupra funcţionării persoanei în principalele domenii ale vieţii⁽²⁾.

Afectarea funcţionării persoanei este descrisă uneori de către persoana însăşi sau de către cei din jur în termeni care se referă la schimbări comportamentale, abateri de la regulile sociale sau morale(3,4). Abaterea de la normalitate şi tulburarea psihică nu sunt însă concepte sinonime(1,3). Manifestarea discrepanţelor (politice, religioase, sexuale etc.) dintre persoană şi grup/societate prin atitudini sau reacţii comportamentale „deviante” se încadrează în sfera patologiei psihiatrice doar dacă acele discrepanţe au originea într-o disfuncţie semnificativă la nivelul persoanei(2). Pe de altă parte, dificultăţi semnificative cognitive, afective şi comportamentale, manifestate în forme şi contexte acceptabile cultural (reacţie de doliu, expunere la evenimente traumatizante), se încadrează în sfera normalităţii, dar la anumite persoane pot reprezenta prima etapă în dezvoltarea unei tulburări psihice(2,4).

Pentru a înţelege ce înseamnă abaterea de la funcţionarea normală a persoanei, e necesar să definim întâi noţiunile de normalitate şi anormalitate. Termenii normal şi normalitate pot fi definiţi din perspectiva a mai multor criterii(1,4):

1. Valoric – normalitatea înţeleasă ca stare optimă, ideală.

2. Statistic – normalitatea înţeleasă ca stare caracteristică majorităţii persoanelor dintr-un grup social.

3. Sociocultural – normalitatea înţeleasă drept cadru de funcţionare a grupului social prin reguli, convenţii şi practici (inclusiv regulile de etichetă, moravurile şi cadrul etic).

4. Adaptativ-funcţional – normalitatea înţeleasă drept capacitate de adaptare eficientă.

5. Individual – normalitatea înţeleasă ca stare caracteristică şi reprezentativă pentru persoană de-a lungul timpului.

6. Tipologic – normalitatea înţeleasă drept cores­pondenţă cu tipologia biologică, psihologică sau comportamentală a unui grup (profesional, demografic etc.).

Vă invităm să parcurgeţi labirinturile din pagina următoare identificate cu litere de la A la F, pornind de la afirmaţii prin care pacienţii sau aparţinătorii descriu probleme. Vă propunem ca apoi să identificaţi cu care dintre criteriile de definire a normalităţii, numerotate mai sus de la 1 la 6, se asociază fiecare din aceste afirmaţii.