În aceste momente festive vreau să recapitulez câteva dintre ţintele spre care psihiatria românească s-a îndreptat chiar de la constituirea ei ca specialitate de sine stătătoare şi să afirm cu tărie că ea, psihiatria, se află, în prezent, într-o situaţie de egalitate cu celelalte ţări europene în multe domenii de activitate.
În deceniile trecute, psihiatria era focalizată prioritar pe îngrijiri intra muros, fiind tributară în proporţie covârşitoare tratamentelor biologice (reprezentate mai ales de seismoterapie).
Cu toate acestea, în plin socialism, 1974 semnifică anul conectării României la curentul mondial de îngrijire a pacienţilor psihici, prin apariţia Ordinului nr. 86/1974 al ministrului sănătăţii privind aprobarea „Normelor generale de organizare şi funcţionare a unităţilor sanitare şi a normelor tehnice în unele domenii ale asistenţei medicale”. Documentul a avut o importanţă covârşitoare, stabilind regulile de organizare şi funcţionare a sistemului de îngrijiri psihiatrice. Trebuie să menţionez că, mult timp după ’89, psihiatria din România a funcţionat sub aceeaşi legislaţie, cea din 1974, şi că unele articole (ex.: art. 90, art. 111, art. 116) au fost extrem de bine-venite pentru dezvoltarea unei reţele de îngrijiri comunitare complexe pentru bolnavul psihic. Erau prevăzute activităţile preventive, deplasarea medicilor în afara cabinetelor medicale în vederea acordării serviciilor (de profilaxie, educare şi informare, consultaţii), asigurarea accesibilităţii crescute la servicii diverse de sănătate mintală, într-un context mai puţin stigmatizant, asigurarea continuităţii îngrijirilor pe termen îndelungat, cadrul de desfăşurare a terapiei ocupaţionale şi a ergoterapiei. Suntem datori cu un gest de mulţumire faţă de psihiatrii acelor timpuri (din toate provinciile ţării) care s-au implicat în emiterea acelui ordin.
Mult după Revoluţie, apare prima iniţiativă legislativă cu privire la Laboratoarele de Sănătate Mintală (Ord. m.s. 736/02.11.1999), prin care Laboratorul de Sănătate Mintală (LSM)este integrat spitalului psihiatric sau spitalului general cu secţie de psihiatrie (denumit mai apoi Centru de Sănătate Mintală, prin Ord. m.s. 375/2006). În fine, în 2002, după multe eforturi din partea unui grup „luminat” de psihiatri, vede lumina tiparului (a se citi Monitorul Oficial) Legea 487 din 11 iulie 2002 – Legea privind promovarea sănătăţii mintale şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice (republicată în 2012), pe care am văzut-o întregită în 2017 cu normele ei de aplicare.
Această evoluţie legislativă s-a împletit cu apariţia şi implementarea unor programe naţionale de sănătate mintală, care constituie principalul pilon de asigurare a terapiilor pentru pacientul cu tulburări psihice (ex.: subprogramul de profilaxie în patologia psihiatrică şi psihosocială, subprogramul pentru tratamentul toxicodependenţelor). În plus, în 2009 s-a înfiinţat Centrul Naţional de Sănătate Mintală şi Luptă Antidrog, instituţie care asigură coordonarea, implementarea şi evaluarea la nivel naţional a politicilor de sănătate mintală.
Deceniul ’90 a fost marcat de înfiinţarea primelor ONG-uri care îşi propuneau ca obiectiv principal promovarea sănătăţii mintale în România, ca alternativă de îngrijire a persoanelor cu tulburări psihice sau ca structuri complementare ale fostelor LSM-uri. Aceste iniţiative din partea societăţii civile au fost completate după anul 2000 cu tot mai multe servicii private de psihiatrie, incluzând cabinete, centre de îngrijire pentru vârstnici, centre de postcură pentru toxicomani, spitale de recuperare etc., lărgind astfel paleta de servicii individualizate la care poate apela cel cu o suferinţă psihică.
Inventariind câteva dintre evidenţele progresului în domeniul sănătăţii mintale ale momentului actual în România, aş enumera: accesul la medicaţia psihotropă de nouă generaţie şi managementul intensiv pe termen lung asigurat într-un cadru nestigmatizant, ceea ce constituie o reală şansă de recuperare pentru cei cu boli psihice severe; deplasarea accentului pe îngrijirile în centre comunitare în locul suprautilizării îngrijirilor spitaliceşti, conturându-se astfel speranţa scăderii costurilor îngrijirilor pentru persoanele cu boli psihice severe; creşterea gradului de informare/conştientizare a populaţiei generale în privinţa recunoaşterii precoce a semnelor de tulburare psihică, având drept rezultat o mai mare adresabilitate faţă de serviciile de specialitate psihiatrică; o colaborare intensificată cu structurile primare de medicină de familie pentru îngrijirea (la domiciliu) pe termen lung a persoanelor cu boli psihice… şi, nu în ultimul rând, respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilitate psihică, prin combaterea stigmei şi încurajarea reinserţiei sociale.
Închei, declarând că îmi menţin atitudinea de optimism terapeutic care m-a însoţit pe tot parcursul activităţii mele de psihiatru şi psihoterapeut, optimism pe care îl recomand tuturor camarazilor mei de breaslă.
Să dedicăm în continuare ani buni de profesie pentru tămăduirea celor ce experimentează suferinţa psihică!
La mulţi ani, dragi colegi!