Psihopatologia s-a născut într-o variantă descriptivă în secolul al XIX-lea, prin descrierea semnelor și simptomelor psihice ale pacienților internați în aziluri(1). Bilanțul acestora fiind aproape încheiat, în 1911, K. Jaspers(2) a realizat o primă mare sinteză a psihopatologiei clinice, căreia i-a imprimat o importantă dimensiune antropologică, continuată apoi de școala germană a lui K. Schneider. În 1980 apare celebra ediție DSM-III a Manualului american de diagnostic și statistică a tulburărilor psihice(3), care se declară ateoretic din punct de vedere etiopatogenic. De fapt, opțiunea sa era pentru o descriere și o identificare cât mai observațional‑comportamentală – deci behavioriste – ale manifestărilor suferinzilor psihici, orientând etiopatogenia psihiatrică în direcția disfuncției organic‑cerebrale. Ținta antidoctrinară viza în primul rând psihanaliza. Începând din 1980 și până în prezent, în paralel cu noile versiuni ale manualului menționat, s-au dezvoltat mai multe doctrine psihopatologice, care au și fost parțial asimilate în ultima versiune DSM-5(4).
Prima doctrină psihopatologică importantă care a apărut în SUA în paralel cu manualul DSM a fost cea „vulnerabilitate/stres“(5). Vulnerabilitatea a fost considerată multifațetată, de fond și circumstanțială, condiționată genetic și biografic etc., iar stresorii au fost luați în considerare cantitativ și cumulativ, ținându-se seama și de solicitările crescute pe care le implică schimbările de viață, stresul zilnic minor, lipsa relaxării și inabilitatea de coping cu stresul. Privind din perspectiva acestei doctrine, clinicienii au început să ia în considerare și variantele subclinice și cele prodromale, care nu beneficiau de un diagnostic oficial, dar erau importante în evaluarea vulnerabilității. În aceeași direcție s-au adunat informații importante din studierea amănunțită a personalității, favorizată de introducerea în DSM-III a axei II de diagnostic, care viza fundalul personalistic.
A doua doctrină psihopatologică importantă care s-a dezvoltat în această perioadă este cea a viziunii developmentale(6,7). S-au întreprins studii prospective pe 10, 20, 30 de ani, pentru a se urmări starea de sănătate a copiilor cu risc crescut, cu manifestări subclinice sau cu un prim episod psihopatologic. S-a constatat că episoadele psihiatrice ale vârstei adulte – unice sau recurente – sunt precedate longitudinal de variate manifestări, din aceeași clasă nosologică sau din altele. Luându-se în considerare și manifestările clinice sau subclinice, inclusiv temperamentale, ale rudelor de gradul I, s-a formulat concepția spectrelor maladive(8), care se exprimă major în DSM-5. Tot perspectiva developmentală a atras atenția asupra importanței dezvoltării atașamentului și a transmiterii transgeneraționale a modelelor de atașament în familie. Și, de asemenea, asupra deviațiilor psihopatologice ale cogniției sociale, formulându-se „teoria minții“ (Theory of Mind – ToM), cu importante rezonanțe în psihopatologia evoluționistă. Aceasta din urmă a beneficiat mult de pe urma studiilor asupra autismului.
Interesul crescând față de patologia autismului infantil și încercarea de înțelegere a acestuia ca patologie specific umană a stimulat cercetările privitoare la dezvoltarea „creierului social“. Pentru a putea supraviețui și a se dezvolta, oamenii trebuie să se înțeleagă între ei, lingvistic și extralingvistic, prin intuirea (ghicirea) intențiilor celuilalt în situație (ToM), fapt ce susține posibilitatea cooperării adaptative. Dacă „nu îți dai seama“ doar privind un alt om dacă acesta e de acord să colaboreze sau îți este ostil și te înșală, nu poți desfășura acțiuni eficiente în comun. Și, la fel, dacă nu te poți înțelege cu alții prin limbajul articulat. Antropologii evaluează că aceste două funcții comunicaționale au fost realizate în cursul antropogenezei printr-un salt evolutiv relativ brusc în urmă cu aproximativ 150 000 de ani. Modulul cerebro-psihologic care susține capacitatea de comunicare și comuniune interumană ar juca un rol esențial în buna integrare adaptativă, iar deficiența sa s-ar corela cu o vulnerabilitate pentru psihoze. Psihoza, care reprezintă nucleul psihopatologiei, e astfel concepută ca derivând din istoria îndelungată a antropogenezei, vulnerabilitatea în această direcție apărând concomitent cu structurarea psihismului specific uman, înainte chiar de apariția omului cultural. În anii 1980 ai secolului trecut, Crow(9) și școala sa au sugerat că psihoza se corelează cu deficiențe în utilizarea limbajului verbal și în asimetria interemisferică. Ulterior, Burns(10) a sugerat că același rol l-ar avea și deficiențele în funcționarea creierului social, a cogniției sociale în general și a funcției ToM în special. Deficiența funcției ToM a fost incriminată în autismul infantil de Baron-Cohen(11). Aceste orientări psihopatologice s-au articulat cu dezvoltarea psihologiei evoluționiste, care s-a afirmat și ea după 1980, conducând spre conturarea unei psihopatologii evoluționiste(12).
Psihologia evoluționistă susține că modelele comportamentale psihologice au în biologie o funcție adaptativă(13,14,15,16), motiv pentru care ele sunt integrate de procesul selecției, câștigurile transmițându-se genetic sub forma unor structuri neuropsihice modulare. Desigur, cu cât se urcă pe scala evolutivă, acest model de transmitere se nuanțează, modulii neuropsihici asigurând în primul rând o disponibilitate crescută spre învățări în anumite direcții. Acesta ar fi sensul în care psihologia evoluționistă ar putea fi comentată și la om, pentru care rolul limbajului și al culturii este esențial.
Psihismul uman posedă o constelație de modele atitudinale și comportamentale de tip adaptativ, similare celor din biologie. Așa sunt o serie de dispoziții cu coloratură afectivă, cum ar fi anxietatea (și spaima, frica), expansivitatea combativă (în vederea confruntării), retragerea inhibată (pentru evitare și refacere), comportamente legate de autoîngrijire, habitat (teritoriu), locuire, familie (grija față de progenitură), curtare și reproducție (inclusiv gelozie), relații ierarhice în grup (dominanță, sumisiune) etc. Spre deosebire însă de animale, inclusiv față de primatele superioare, psihismul uman are o dimensiune (meta)reprezentațională, operând predominant pe modele ale realității, în manieră ipotetic-probabilistică. Omul utilizează de asemenea limbajul, fapt care-i permite narativitatea și transformarea altora în personaje. Psihismul persoanei umane dispune în plus de un important grad de autocontrol (libertate) și operează cu norme, valori și personaje mitice.
Desigur, nu se poate rezuma în câteva propoziții interferența și distincția între psihismul individual al animalelor și cel al omului. Ideea de bază a psihologiei evoluționiste este că modelele comportamentale, pe care și persoana ajunge să le practice, au sens adaptativ suprapersonal. Desigur, perioada antropogenezei de peste un milion de ani a făcut ca modelele animale moștenite de om din biologie să fie reformulate într-un nou registru. Dar sensul lor adaptativ și creativ evolutiv persistă. Specificul comunicării interumane, prin cogniția socială nonverbală, prin mesaje și narațiuni, amplifică acest sens evolutiv creativ. Mare parte din psihismul omului, așa cum îl cunoaștem noi azi, este evident dezvoltată după neolitic, în condițiile unei societăți sedentare, polarizată între spațiul public și cel privat, comunitate care face apel la zei și la strămoși. De aceea, psihopatologia actuală, în calitatea ei nu doar de „psihopatologie clinică“, ci și de „psihopatologie antropologică“, se cere înțeleasă în perspectivă evoluționist-culturală.
Sinteza actuală a psihopatologiei evoluționist-culturale(8) comentează principalele sindroame psihopatologice ca derivând din funcții psihoantropologice adaptative și creative, care ajung într-o stare de deficit disfuncțional. Funcțiile respective își pierd specificitatea lor de a fi niște instrumente care există la dispoziția individului (persoanei) și sunt activate, „utilizate“, pentru rezolvarea unei situații problematice. Ele acaparează acum psihismul, decontextualizându-l. Prin acest minus, subiectul alunecă din poziția sa firească de articulare și colaborare cu ceilalți, în contextul normativ și valoric al unei culturi practico-teoretice date. Decontextualizarea, lipsa de integrare funcțională, face ca manifestările psihice respective să se prezinte simplificat, rigid, neadaptativ, necreator. Dar echivalentul lor în normalitate se cere identificat. Astfel, psihopatologia ajunge să fie înțeleasă și ca o contribuție la antropologie. Întrebându‑ne care este originea normal adaptativă și creatoare a unor sindroame, ne punem întrebări asupra condiției umane. Ba mai mult, există argumente care plasează stările psihopatologice simetric față de cele creative, care introduc noul în existența umană. Psihopatologia devine o dimensiune definitorie a condiției umane, împreună cu normalitatea curentă și cu excepția creativității. Psihopatologia evoluționist-culturală se profilează ca o nouă direcție de sinteză în științele umane.
În continuare vor fi analizate succint, din această perspectivă, câteva sindroame.
Anxietatea este o bună oportunitate pentru a începe discuția concretă despre psihopatologia evoluționistă. Este evident că manifestările psihocorporale din trăirea anxietății sunt echivalente cu starea de alertă a animalului aflat într-un teritoriu necunoscut, periculos, în așteptarea unei informații care să clarifice parametrii pericolului: musculatura striată e în tensiune, sunt prezente: tahicardie și tahipnee, sudorație (la om), manifestări parasimpatice, privire mobilă și iscoditoare etc. Acest complex biopsihologic hipervigil favorizează reacția rapidă, de fugă și evitare. Când manifestările menționate se instalează la om fără o motivație situațională, se poate diagnostica o stare de anxietate generalizată. Simptomatologia neurovegetativă e maximă în atacul de panică, care se însoțește de sentimentul morții iminente și care corespunde spaimei normale, care apare atunci când pericolul e iminent, iar subiectul are impresia că nu-l poate evita. Alerta în situații necunoscute și spaima justificată sunt adaptative. În psihopatologie, modulul neuropsihologic care le corespunde se activează în lipsa semnificanților corespunzători. În plus, el se manifestă intens și rigid, impunându-se în prim plan și decontextualizând pacientul dezadaptativ. Desigur, la om diferă de biologie și semnificațiile care pot declanșa aceste stări, precum și caracteristicile subiective ale trăirilor.
Aceleași comentarii se pot face în ceea ce privește fricile anormale – fobiile –, care la om sunt în mare măsură învățate prin experiență. Pot apărea însă și la om frici care sunt mai greu de derivat din experiențe existențiale. Așa este teama că ceilalți oameni sunt pe cale de a‑i face ceva rău subiectului, întâlnită în sindromul paranoid. În această direcție, merită acordată o atenție specială fobiei sociale. Aceasta constă în frica de a se manifesta în public, de teama unor performanțe neadecvate și a unor comentarii critice din partea altora. O astfel de teamă este specific umană, deoarece ea presupune capacitatea de autoreprezentare anticipativă, într-un scenariu în care propriul sine apare ca un personaj aflat în atenția specială și evaluativă a altora. A fi în continuare privit de alții este un fapt banal, fiecare dintre noi percepându-i pe ceilalți mai mult sau mai puțin atent și intențional, în cadrul activităților zilnice și al colaborărilor. Mai mult, fiecare om are posibilitatea ca în anumite împrejurări să se comporte deliberat, astfel încât să atragă atenția altora, în speranța unei evaluări pozitive. Faptul se întâlnește și în biologie, cu masculii în perioada de rut, iar la om, în anormalitatea hiperexpresiv histrionică. Conduita se cere însă a fi sub controlul subiectului, deoarece sunt împrejurări în care este adaptativ și să poată trece neobservat. Sentimentul că ești în permanență privit, observat, sub control, evaluat – deci nu poți ieși de sub atenția altora – exprimă un deficit disfuncțional în structura psihologică, ce controlează și manipulează relaționarea cu alții pe diagrama intim-public. În perspectivă psihopatologică, e vorba despre sindromul senzitiv relațional (S.S.R.) care se poate manifesta sub diverse forme clinice.
În fobia socială, S.S.R. intervine în direcția autoproiectării în scenarii în care subiectul trebuie să se manifeste performant, ajungând deci inevitabil în centrul atenției unor evaluatori, așa cum se întâmplă la un examen sau la un spectacol teatral. În dismorfofobie, S.S.R. se manifestă transsituațional, subiectul având convingerea că aspectul său corporal e neadecvat, atrăgând constant atenția și comentariile negative ale altora. În paranoidie, S.S.R. se poate manifesta prin sentimentul punerii sub observație permanentă, de către instanțe ostile și cu mijloace speciale. Varianta cea mai simplă e cea a urmăririi de către necunoscuți. Variantele mai complexe invocă mijloace tehnice speciale (camere video, telescoape, filmări etc.) sau mijloace supranaturale. O variantă extremă a S.S.R. se exprimă în sindromul de transparență-influență (simptomatologie de prim rang Schneider), tablou clinic care presupune comentarii speciale.
Întreaga psihopatologie care începe la nivelul fobiei sociale și continuă în variatele modalități în care e prezent și S.S.R. exprimă o distorsiune în structura psihismului specific antropologic, psihism care operează pe modele metareprezentaționale, implicând scenarii posibile, în care propriul sine apare ca personaj în diverse relaționări cu alții, după modele culturale asimilate în cursul personogenezei. Modele care s-au afirmat însă și pe parcursul antropogenezei culturale. Astfel, sindromul senzitiv de relație apare în mod evident corelat cu tradiția culturală a oprobriului, cu condamnarea unor vinovați la expunerea în piața publică, la dispoziția batjocurii și râsului degradant al comunității. Iar, într-un sens mai general, sindromul trimite la sentimentul de rușine și pudoare pe care societatea l-a cultivat, de când omenirea sedentară a diferențiat intimitatea vieții private de aspectul oficial al vieții publice. Sentiment de rușine care este amintit și în Biblie. Astfel de modele ale raportării relaționale sunt înscrise în structura funcțională a creierului și a psihismului uman. Și ele se pot dezimplica din funcția lor adaptativă, impunându-se în prim plan și conducând la stări de deficit disfuncțional, dezadaptativ psihopatologic. Psihopatologia evoluționist-culturală relevă același specific și aceeași complexitate în cazul sindroamelor depresive și maniacale, care la prima vedere par a avea un echivalent biologic simplu, în alternanța dintre inhibiția hibernării și dezinhibiția expansivă a perioadelor de rut.
Psihopatologia clinică clasică a remarcat analogia clară dintre sindromul depresiv și perioada normală a doliului. În limbajul lui Jaspers, în ultimul caz ar fi vorba despre o reacție comprehensibilă. Declanșarea acesteia a fost ulterior corelată și cu alte pierderi specific umane (a bunurilor, prestigiului, idealurilor) și cu eșecurile. La începutul secolului XX, Freud a introdus însă tema unui „travaliu al doliului“, în sensul că, după moartea persoanei de care subiectul a fost „fixat libidinal“, e necesară o perioadă de „metabolizare“ a acestei pierderi. Ideea lui Freud a fost reluată și dezvoltată către sfârșitul secolului XX în cadrul teoriei atașamentului a lui Bowlby(17), care demonstrează cum imagoul maternal este asimilat între 8 luni și 3 ani, astfel încât devine parte integrantă a propriului psihism al copilului. Acesta resimte prezența și protecția maternă și când mama nu e prezentă fizic, perceptiv, în mediul înconjurător. Nu e vorba despre simplul proces cognitiv al reprezentării, ci despre o reală identificare, astfel încât psihismul matern este efectiv asimilat de copil, ca o structură psihică modelatoare, protectoare, aflată în intimitatea sinelui său. Ulterior s-a făcut apropierea între atașamentul infantil și dragostea adultă(18) în cadrul căreia – așa cum formula M. Scheller – cei doi îndrăgostiți se identifică unul cu altul într-o relație duală, care nu-l anihilează, ci îl amplifică pe fiecare, sporindu-le dimensiunea intimă. Când persoana de atașament dispare, se produce o efectivă „amputare“ psihologică. Faptul explică durata uneori prelungită a doliului, perioadă în care psihismul urmează să se redimensioneze și să se recontureze fără cel pierdut. Doliul uman are și o dimensiune socioculturală. Înmormântarea stă sub semnul transcendenței sacrale, ea fiind oficiată de reprezentanții cultului religios. Rudele și comunitatea participă la înmormântare și apoi respectă statutul de retragere socială a persoanei aflate în doliu. Privind din perspectivă antropologică și culturală, depresia umană, care are ca model doliul, este o condiție mult mai complexă decât retragerea inhibată pentru refacere energetică de după un eșec sau o înfrângere ori în condițiile reducerii resurselor (ca în hibernare). Potențialul comportamental și de trăire depresiv – în calitate de modul psihoantropologic – face parte din recuzita de modele prin care persoana umană poate reacționa adaptativ la semnificația unor situații specifice. Apariția în prim plan și persistența rigidă a modulului depresiv, fără contextul evenimențial sociocultural adecvat, este expresia unui deficit disfuncțional, a unei vulnerabilități (de fond și structurale) care ne plasează în condiție psihopatologică. Din instrument adaptativ, depresia – la fel ca alerta anxioasă sau sentimentul senzitiv de relație – devine acum trăire centrală psihopatologică, care se manifestă rigid și decontextualizant. Terapia are în vedere recontextualizarea internă și externă a unor astfel de module.
Psihopatologia evoluționist-culturală degajă structurile psihoantropologice normale adaptative și creatoare care stau la baza disfuncțiilor psihopatologice, în vederea unei cât mai adecvate analize a condițiilor neuropsihice care stau la baza lor. Analize în această direcție, a stărilor maniacale, delirante, de transparență‑influență, depersonalizare, dezorganizare etc., ar putea clarifica multe probleme psihiatrice. Dar, în același timp, pot stimula o reconstrucție comprehensivă amplă a specificului psihismului uman.
Psihopatologia, care sub aspect medical reprezintă semiologia proprie psihiatriei, se impune tot mai mult în dialogul științelor umane, prin contribuția pe care o poate aduce la înțelegerea omului. Acesta este sensul în care se dezvoltă actuala psihopatologie evoluționist-culturală.
Prima doctrină psihopatologică importantă care a apărut în SUA în paralel cu manualul DSM a fost cea „vulnerabilitate/stres“(5). Vulnerabilitatea a fost considerată multifațetată, de fond și circumstanțială, condiționată genetic și biografic etc., iar stresorii au fost luați în considerare cantitativ și cumulativ, ținându-se seama și de solicitările crescute pe care le implică schimbările de viață, stresul zilnic minor, lipsa relaxării și inabilitatea de coping cu stresul. Privind din perspectiva acestei doctrine, clinicienii au început să ia în considerare și variantele subclinice și cele prodromale, care nu beneficiau de un diagnostic oficial, dar erau importante în evaluarea vulnerabilității. În aceeași direcție s-au adunat informații importante din studierea amănunțită a personalității, favorizată de introducerea în DSM-III a axei II de diagnostic, care viza fundalul personalistic.
A doua doctrină psihopatologică importantă care s-a dezvoltat în această perioadă este cea a viziunii developmentale(6,7). S-au întreprins studii prospective pe 10, 20, 30 de ani, pentru a se urmări starea de sănătate a copiilor cu risc crescut, cu manifestări subclinice sau cu un prim episod psihopatologic. S-a constatat că episoadele psihiatrice ale vârstei adulte – unice sau recurente – sunt precedate longitudinal de variate manifestări, din aceeași clasă nosologică sau din altele. Luându-se în considerare și manifestările clinice sau subclinice, inclusiv temperamentale, ale rudelor de gradul I, s-a formulat concepția spectrelor maladive(8), care se exprimă major în DSM-5. Tot perspectiva developmentală a atras atenția asupra importanței dezvoltării atașamentului și a transmiterii transgeneraționale a modelelor de atașament în familie. Și, de asemenea, asupra deviațiilor psihopatologice ale cogniției sociale, formulându-se „teoria minții“ (Theory of Mind – ToM), cu importante rezonanțe în psihopatologia evoluționistă. Aceasta din urmă a beneficiat mult de pe urma studiilor asupra autismului.
Interesul crescând față de patologia autismului infantil și încercarea de înțelegere a acestuia ca patologie specific umană a stimulat cercetările privitoare la dezvoltarea „creierului social“. Pentru a putea supraviețui și a se dezvolta, oamenii trebuie să se înțeleagă între ei, lingvistic și extralingvistic, prin intuirea (ghicirea) intențiilor celuilalt în situație (ToM), fapt ce susține posibilitatea cooperării adaptative. Dacă „nu îți dai seama“ doar privind un alt om dacă acesta e de acord să colaboreze sau îți este ostil și te înșală, nu poți desfășura acțiuni eficiente în comun. Și, la fel, dacă nu te poți înțelege cu alții prin limbajul articulat. Antropologii evaluează că aceste două funcții comunicaționale au fost realizate în cursul antropogenezei printr-un salt evolutiv relativ brusc în urmă cu aproximativ 150 000 de ani. Modulul cerebro-psihologic care susține capacitatea de comunicare și comuniune interumană ar juca un rol esențial în buna integrare adaptativă, iar deficiența sa s-ar corela cu o vulnerabilitate pentru psihoze. Psihoza, care reprezintă nucleul psihopatologiei, e astfel concepută ca derivând din istoria îndelungată a antropogenezei, vulnerabilitatea în această direcție apărând concomitent cu structurarea psihismului specific uman, înainte chiar de apariția omului cultural. În anii 1980 ai secolului trecut, Crow(9) și școala sa au sugerat că psihoza se corelează cu deficiențe în utilizarea limbajului verbal și în asimetria interemisferică. Ulterior, Burns(10) a sugerat că același rol l-ar avea și deficiențele în funcționarea creierului social, a cogniției sociale în general și a funcției ToM în special. Deficiența funcției ToM a fost incriminată în autismul infantil de Baron-Cohen(11). Aceste orientări psihopatologice s-au articulat cu dezvoltarea psihologiei evoluționiste, care s-a afirmat și ea după 1980, conducând spre conturarea unei psihopatologii evoluționiste(12).
Psihologia evoluționistă susține că modelele comportamentale psihologice au în biologie o funcție adaptativă(13,14,15,16), motiv pentru care ele sunt integrate de procesul selecției, câștigurile transmițându-se genetic sub forma unor structuri neuropsihice modulare. Desigur, cu cât se urcă pe scala evolutivă, acest model de transmitere se nuanțează, modulii neuropsihici asigurând în primul rând o disponibilitate crescută spre învățări în anumite direcții. Acesta ar fi sensul în care psihologia evoluționistă ar putea fi comentată și la om, pentru care rolul limbajului și al culturii este esențial.
Psihismul uman posedă o constelație de modele atitudinale și comportamentale de tip adaptativ, similare celor din biologie. Așa sunt o serie de dispoziții cu coloratură afectivă, cum ar fi anxietatea (și spaima, frica), expansivitatea combativă (în vederea confruntării), retragerea inhibată (pentru evitare și refacere), comportamente legate de autoîngrijire, habitat (teritoriu), locuire, familie (grija față de progenitură), curtare și reproducție (inclusiv gelozie), relații ierarhice în grup (dominanță, sumisiune) etc. Spre deosebire însă de animale, inclusiv față de primatele superioare, psihismul uman are o dimensiune (meta)reprezentațională, operând predominant pe modele ale realității, în manieră ipotetic-probabilistică. Omul utilizează de asemenea limbajul, fapt care-i permite narativitatea și transformarea altora în personaje. Psihismul persoanei umane dispune în plus de un important grad de autocontrol (libertate) și operează cu norme, valori și personaje mitice.
Desigur, nu se poate rezuma în câteva propoziții interferența și distincția între psihismul individual al animalelor și cel al omului. Ideea de bază a psihologiei evoluționiste este că modelele comportamentale, pe care și persoana ajunge să le practice, au sens adaptativ suprapersonal. Desigur, perioada antropogenezei de peste un milion de ani a făcut ca modelele animale moștenite de om din biologie să fie reformulate într-un nou registru. Dar sensul lor adaptativ și creativ evolutiv persistă. Specificul comunicării interumane, prin cogniția socială nonverbală, prin mesaje și narațiuni, amplifică acest sens evolutiv creativ. Mare parte din psihismul omului, așa cum îl cunoaștem noi azi, este evident dezvoltată după neolitic, în condițiile unei societăți sedentare, polarizată între spațiul public și cel privat, comunitate care face apel la zei și la strămoși. De aceea, psihopatologia actuală, în calitatea ei nu doar de „psihopatologie clinică“, ci și de „psihopatologie antropologică“, se cere înțeleasă în perspectivă evoluționist-culturală.
Sinteza actuală a psihopatologiei evoluționist-culturale(8) comentează principalele sindroame psihopatologice ca derivând din funcții psihoantropologice adaptative și creative, care ajung într-o stare de deficit disfuncțional. Funcțiile respective își pierd specificitatea lor de a fi niște instrumente care există la dispoziția individului (persoanei) și sunt activate, „utilizate“, pentru rezolvarea unei situații problematice. Ele acaparează acum psihismul, decontextualizându-l. Prin acest minus, subiectul alunecă din poziția sa firească de articulare și colaborare cu ceilalți, în contextul normativ și valoric al unei culturi practico-teoretice date. Decontextualizarea, lipsa de integrare funcțională, face ca manifestările psihice respective să se prezinte simplificat, rigid, neadaptativ, necreator. Dar echivalentul lor în normalitate se cere identificat. Astfel, psihopatologia ajunge să fie înțeleasă și ca o contribuție la antropologie. Întrebându‑ne care este originea normal adaptativă și creatoare a unor sindroame, ne punem întrebări asupra condiției umane. Ba mai mult, există argumente care plasează stările psihopatologice simetric față de cele creative, care introduc noul în existența umană. Psihopatologia devine o dimensiune definitorie a condiției umane, împreună cu normalitatea curentă și cu excepția creativității. Psihopatologia evoluționist-culturală se profilează ca o nouă direcție de sinteză în științele umane.
În continuare vor fi analizate succint, din această perspectivă, câteva sindroame.
Anxietatea este o bună oportunitate pentru a începe discuția concretă despre psihopatologia evoluționistă. Este evident că manifestările psihocorporale din trăirea anxietății sunt echivalente cu starea de alertă a animalului aflat într-un teritoriu necunoscut, periculos, în așteptarea unei informații care să clarifice parametrii pericolului: musculatura striată e în tensiune, sunt prezente: tahicardie și tahipnee, sudorație (la om), manifestări parasimpatice, privire mobilă și iscoditoare etc. Acest complex biopsihologic hipervigil favorizează reacția rapidă, de fugă și evitare. Când manifestările menționate se instalează la om fără o motivație situațională, se poate diagnostica o stare de anxietate generalizată. Simptomatologia neurovegetativă e maximă în atacul de panică, care se însoțește de sentimentul morții iminente și care corespunde spaimei normale, care apare atunci când pericolul e iminent, iar subiectul are impresia că nu-l poate evita. Alerta în situații necunoscute și spaima justificată sunt adaptative. În psihopatologie, modulul neuropsihologic care le corespunde se activează în lipsa semnificanților corespunzători. În plus, el se manifestă intens și rigid, impunându-se în prim plan și decontextualizând pacientul dezadaptativ. Desigur, la om diferă de biologie și semnificațiile care pot declanșa aceste stări, precum și caracteristicile subiective ale trăirilor.
Aceleași comentarii se pot face în ceea ce privește fricile anormale – fobiile –, care la om sunt în mare măsură învățate prin experiență. Pot apărea însă și la om frici care sunt mai greu de derivat din experiențe existențiale. Așa este teama că ceilalți oameni sunt pe cale de a‑i face ceva rău subiectului, întâlnită în sindromul paranoid. În această direcție, merită acordată o atenție specială fobiei sociale. Aceasta constă în frica de a se manifesta în public, de teama unor performanțe neadecvate și a unor comentarii critice din partea altora. O astfel de teamă este specific umană, deoarece ea presupune capacitatea de autoreprezentare anticipativă, într-un scenariu în care propriul sine apare ca un personaj aflat în atenția specială și evaluativă a altora. A fi în continuare privit de alții este un fapt banal, fiecare dintre noi percepându-i pe ceilalți mai mult sau mai puțin atent și intențional, în cadrul activităților zilnice și al colaborărilor. Mai mult, fiecare om are posibilitatea ca în anumite împrejurări să se comporte deliberat, astfel încât să atragă atenția altora, în speranța unei evaluări pozitive. Faptul se întâlnește și în biologie, cu masculii în perioada de rut, iar la om, în anormalitatea hiperexpresiv histrionică. Conduita se cere însă a fi sub controlul subiectului, deoarece sunt împrejurări în care este adaptativ și să poată trece neobservat. Sentimentul că ești în permanență privit, observat, sub control, evaluat – deci nu poți ieși de sub atenția altora – exprimă un deficit disfuncțional în structura psihologică, ce controlează și manipulează relaționarea cu alții pe diagrama intim-public. În perspectivă psihopatologică, e vorba despre sindromul senzitiv relațional (S.S.R.) care se poate manifesta sub diverse forme clinice.
În fobia socială, S.S.R. intervine în direcția autoproiectării în scenarii în care subiectul trebuie să se manifeste performant, ajungând deci inevitabil în centrul atenției unor evaluatori, așa cum se întâmplă la un examen sau la un spectacol teatral. În dismorfofobie, S.S.R. se manifestă transsituațional, subiectul având convingerea că aspectul său corporal e neadecvat, atrăgând constant atenția și comentariile negative ale altora. În paranoidie, S.S.R. se poate manifesta prin sentimentul punerii sub observație permanentă, de către instanțe ostile și cu mijloace speciale. Varianta cea mai simplă e cea a urmăririi de către necunoscuți. Variantele mai complexe invocă mijloace tehnice speciale (camere video, telescoape, filmări etc.) sau mijloace supranaturale. O variantă extremă a S.S.R. se exprimă în sindromul de transparență-influență (simptomatologie de prim rang Schneider), tablou clinic care presupune comentarii speciale.
Întreaga psihopatologie care începe la nivelul fobiei sociale și continuă în variatele modalități în care e prezent și S.S.R. exprimă o distorsiune în structura psihismului specific antropologic, psihism care operează pe modele metareprezentaționale, implicând scenarii posibile, în care propriul sine apare ca personaj în diverse relaționări cu alții, după modele culturale asimilate în cursul personogenezei. Modele care s-au afirmat însă și pe parcursul antropogenezei culturale. Astfel, sindromul senzitiv de relație apare în mod evident corelat cu tradiția culturală a oprobriului, cu condamnarea unor vinovați la expunerea în piața publică, la dispoziția batjocurii și râsului degradant al comunității. Iar, într-un sens mai general, sindromul trimite la sentimentul de rușine și pudoare pe care societatea l-a cultivat, de când omenirea sedentară a diferențiat intimitatea vieții private de aspectul oficial al vieții publice. Sentiment de rușine care este amintit și în Biblie. Astfel de modele ale raportării relaționale sunt înscrise în structura funcțională a creierului și a psihismului uman. Și ele se pot dezimplica din funcția lor adaptativă, impunându-se în prim plan și conducând la stări de deficit disfuncțional, dezadaptativ psihopatologic. Psihopatologia evoluționist-culturală relevă același specific și aceeași complexitate în cazul sindroamelor depresive și maniacale, care la prima vedere par a avea un echivalent biologic simplu, în alternanța dintre inhibiția hibernării și dezinhibiția expansivă a perioadelor de rut.
Psihopatologia clinică clasică a remarcat analogia clară dintre sindromul depresiv și perioada normală a doliului. În limbajul lui Jaspers, în ultimul caz ar fi vorba despre o reacție comprehensibilă. Declanșarea acesteia a fost ulterior corelată și cu alte pierderi specific umane (a bunurilor, prestigiului, idealurilor) și cu eșecurile. La începutul secolului XX, Freud a introdus însă tema unui „travaliu al doliului“, în sensul că, după moartea persoanei de care subiectul a fost „fixat libidinal“, e necesară o perioadă de „metabolizare“ a acestei pierderi. Ideea lui Freud a fost reluată și dezvoltată către sfârșitul secolului XX în cadrul teoriei atașamentului a lui Bowlby(17), care demonstrează cum imagoul maternal este asimilat între 8 luni și 3 ani, astfel încât devine parte integrantă a propriului psihism al copilului. Acesta resimte prezența și protecția maternă și când mama nu e prezentă fizic, perceptiv, în mediul înconjurător. Nu e vorba despre simplul proces cognitiv al reprezentării, ci despre o reală identificare, astfel încât psihismul matern este efectiv asimilat de copil, ca o structură psihică modelatoare, protectoare, aflată în intimitatea sinelui său. Ulterior s-a făcut apropierea între atașamentul infantil și dragostea adultă(18) în cadrul căreia – așa cum formula M. Scheller – cei doi îndrăgostiți se identifică unul cu altul într-o relație duală, care nu-l anihilează, ci îl amplifică pe fiecare, sporindu-le dimensiunea intimă. Când persoana de atașament dispare, se produce o efectivă „amputare“ psihologică. Faptul explică durata uneori prelungită a doliului, perioadă în care psihismul urmează să se redimensioneze și să se recontureze fără cel pierdut. Doliul uman are și o dimensiune socioculturală. Înmormântarea stă sub semnul transcendenței sacrale, ea fiind oficiată de reprezentanții cultului religios. Rudele și comunitatea participă la înmormântare și apoi respectă statutul de retragere socială a persoanei aflate în doliu. Privind din perspectivă antropologică și culturală, depresia umană, care are ca model doliul, este o condiție mult mai complexă decât retragerea inhibată pentru refacere energetică de după un eșec sau o înfrângere ori în condițiile reducerii resurselor (ca în hibernare). Potențialul comportamental și de trăire depresiv – în calitate de modul psihoantropologic – face parte din recuzita de modele prin care persoana umană poate reacționa adaptativ la semnificația unor situații specifice. Apariția în prim plan și persistența rigidă a modulului depresiv, fără contextul evenimențial sociocultural adecvat, este expresia unui deficit disfuncțional, a unei vulnerabilități (de fond și structurale) care ne plasează în condiție psihopatologică. Din instrument adaptativ, depresia – la fel ca alerta anxioasă sau sentimentul senzitiv de relație – devine acum trăire centrală psihopatologică, care se manifestă rigid și decontextualizant. Terapia are în vedere recontextualizarea internă și externă a unor astfel de module.
Psihopatologia evoluționist-culturală degajă structurile psihoantropologice normale adaptative și creatoare care stau la baza disfuncțiilor psihopatologice, în vederea unei cât mai adecvate analize a condițiilor neuropsihice care stau la baza lor. Analize în această direcție, a stărilor maniacale, delirante, de transparență‑influență, depersonalizare, dezorganizare etc., ar putea clarifica multe probleme psihiatrice. Dar, în același timp, pot stimula o reconstrucție comprehensivă amplă a specificului psihismului uman.
Psihopatologia, care sub aspect medical reprezintă semiologia proprie psihiatriei, se impune tot mai mult în dialogul științelor umane, prin contribuția pe care o poate aduce la înțelegerea omului. Acesta este sensul în care se dezvoltă actuala psihopatologie evoluționist-culturală.