După anul epocal 1870, în care primul vaccin împotriva variolei a reprezentat o cotitură în înţelegerea terapiei profilactice pentru bolile infecţioase, progresul ştiinţific a înregistrat evoluţii, controverse, în paralel cu un succes incontestabil în lupta cu dezastrele epidemiologice care au marcat existenţa umanităţii.
Primele vaccinuri aveau ca structură principală antigenele de natură virală sau bacteriană, cu componente extrem de reactogene, structuri vii sau atenuate, care, în ciuda eficienţei, erau însoţite de numeroase efecte adverse bine cunoscute. Limitările acestor vaccinuri, ca şi ale celor bazate pe structura polizaharidică au fost reprezentate în principal de faptul că nu produceau o memorie imunologică şi în lupta cu timpul erau vulnerabile. De asemenea, nu aveau eficienţă la vârsta mică a copilului, exact în perioada în care infecţiile pentru care erau create determinau forme invazive şi sistemice de boală. Această provocare continuă a avut drept rezultat apariţia vaccinurilor conjugate cu o structură proteică, determinând un răspuns impecabil ca promptitudine şi durată şi extinzând durata protecţiei, dar şi calitatea răspunsului imun. Vaccinurile polizaharidice capsulare au la baza protecţiei specifice o sensibilizare a populaţiei limfocitare B, care prin receptorii specifici B produc o activare şi o diferenţiere limfocitară B cu secreţie crescută de plasmocite secretoare de anticorpi (imunoglobuline IgM şi IgG), dar care au o durată scurtă, fiind T-independente.
Manevrele de eficientizare au reuşit când s-a creat posibilitatea de a obţine un răspuns superior imunologic prin cuplarea structurilor antigenice capsulare esenţiale ca epitope active, cu structură proteică, precum toxoidul tetanic sau difteric, şi astfel s-a obţinut un complex care a acţionat imunologic mult mai complex prin acţiune limfocitară B, dar după procesarea fragmentului proteic a declanşat şi participarea T-dependentă, cu activare imună a limfocitelor T, cu producerea anticorpilor cu memorie imună într-un titru semnificativ şi eficient, protectiv.
Beneficiile clinice practice au fost majore, copiii putând fi protejaţi de la vârste mici, de şase săptămâni, dacă schemele vaccinale sunt administrate corect. Infecţiile pneumococice şi chiar cele meningococice, dar şi infecţiile cu Haemophilus au devenit prevenibile prin vaccinare. Conştientizarea populaţiei se face însă mai ales în momente de panică epidemiologică şi, de multe ori chiar, cazuri sporadice de afecţiuni cu evoluţie potenţial fatală trezesc interesul populaţiei şi al mass-mediei.
Recent, se raportează răspunsuri vaccinale aproape perfecte prin vaccinurile proteice. Dezvoltarea biologiei moleculare şi cunoaşterea mecanismelor răspunsului imun au stimulat preocupările privind obţinerea unor vaccinuri noi. Utilizarea anticorpilor monoclonali a făcut posibilă identificarea epitopilor cu rol esenţial în stimularea răspunsului imun, iar genele codificatoare ale antigenelor au fost clonate prin tehnicile de inginerie genică.
Genele codificatoare ale antigenelor protectoare au fost obţinute după fragmentarea genomului sub acţiunea catalitică a enzimelor de restricţie. Prin tehnologia ADN, noi progrese s-au acumulat în scopul perfecţionării răspunsului vaccinal, dar şi al siguranţei vaccinurilor.
În ciuda acestora, societatea suportă consecinţele curentului antivaccinal, încă puternic.
Colaborarea cu aparţinătorii, cu familia întreagă, este un factor important pentru înţelegerea caracterului complex al intervenţiei vaccinale, principala victorie a secolului XX. Implicarea lumii medicale este necesară pentru înţelegerea reală a faptelor.