Dr. Ionuţ Sandu este medic primar Chirurgie generală, însă s-a specializat în intervenţii asupra tiroidei, cu convingerea că medicina viitorului va face performanţă cu atât mai mult cu cât va reuşi segmentarea şi super-specializarea.

Dacă n-aţi fi fost medic, ce aţi fi fost?

Dr. Ionuţ Sandu: Probabil că aş fi fost jurnalist. Aş fi fost un om de litere, cam asta mă atrăgea. În niciun caz n-aş fi putut să fiu inginer. Nu m-ar fi atras o muncă ultra-tehnică.

Când şi de ce aţi decis să deveniţi medic?

Dr. Ionuţ Sandu: M-au obligat părinţii. Glumesc!

Eu sunt din provincie, vin din Câmpulung Muscel. Am terminat un liceu care avea o tradiţie importantă în matematică şi informatică. Eram la o clasă de real şi toţi colegii mei au dat admitere la Politehnică, în special la Automatică.

Eu am m-am hotărât, undeva prin clasa a X-a, că vreau să mă fac medic şi am început pregătirea la chimie, biologie şi fizică - pe vremea mea se dădea şi fizică la admitere.  N-am avut pe nimeni în familie care să aibă o carieră medicală. Pur şi simplu m-a atras curiozitatea despre „din ce suntem făcuţi, cum funcţionăm şi cum putem fi reparaţi”.

Se zice că oamenii care sunt pasionaţi de „real” rămân acolo, nu amestecă lucrurile. La dumneavoastră cum încap şi poezia, şi matematica?

Dr. Ionuţ Sandu: Aş zice că la matematică am ajuns, fiindcă asta era cea mai bună clasă din orăşelul în care m-am născut şi, prin tradiţie, toţi copiii care aveau nişte note mai mari la examenele de capacitate şi la admitere se duceau în clasa aceasta.

Şi eu cred că, în general, gândirea tehnică, de profil real te urmăreşte toată viaţa. Capeţi o oarecare logică şi rigoare în tot ceea ce faci. De exemplu, la facultate recunoşteai repede un student care a fost la profil real, faţă de unul care a fost la chimie-biologie sau, dintre mai rarii, care veneau de la profil uman.

Când v-aţi dat seama că, dintre toate ramurile medicinei, veţi alege chirurgia?

Dr. Ionuţ Sandu: Cu privire la momentul la care m-am hotărât să fiu chirurg, amintirile sunt foarte proaspete. Între primul şi al doilea an de facultate, am fost în oraşul meu, în Câmpulung, pentru practica de vară. M-am plimbat prin mai multe secţii, iar, când am ajuns în sala de operaţie, am văzut doi chirurgi care stăteau, cap în cap, aplecaţi asupra bolnavului. Ţin minte şi acum ce făceau, scoteau un colecist, în manieră clasică, şi am avut sentimentul acela pe care mulţi îl au, că acela e locul în care vreau să muncesc cât oi putea să muncesc.

M-a atras foarte mult atmosfera de sală de operaţie, care parcă avea ceva mistic, religios, o senzaţie, o stare de bine. Mi-am dat seama că acolo vreau să-mi petrec cea mai mare parte a timpului: în sala de operaţii.

Ce se întâmplă când nu reuşiţi să „reparaţi” pe cineva?

Dr. Ionuţ Sandu: În 99% din cazuri, chirurgia înseamnă să scoţi ceva, să scoţi un organ bolnav sau o parte a unui organ bolnav şi să nu pui în loc nimic. Despre asta e, în fond, chirurgia, despre a scoate părţi din noi care s-au defectat, care nu mai funcţionează cum trebuie.

Practic, procesul acesta de reparaţie a organismului îl face chiar organismul însuşi. Tu doar trebuie să înlături o componentă care nu funcţionează, astfel încât organismul să poată el să se repare. Când nu poţi să repari, încerci să ameliorezi. Ce faci când nu poţi să repari? Eşti neputincios, cum suntem toţi în faţa a ceva ce ne depăşeşte.

Chirurgia ţine de o zonă de super-performanţă. Chirurgii par a fi croiţi într-un anumit fel, cu anumite trăsături de caracter, cu o tărie şi o siguranţă de sine rar întâlnită în alte profesii. Chirurgii sunt temerari. Şi-atunci, cum arată acest sentiment de neputinţă la un astfel de om?

Dr. Ionuţ Sandu: Este frustrant să accepţi neputinţa, indiferent ce profesie ai, dar cu atât mai mult pentru un chirurg. Şi cred că există un tipar al psihologiei chirurgului, e un spirit de competitivitate, ca un soi de activitate sportivă, pentru care te antrenezi un număr de ani, după care zi de zi participi la câte un concurs pe care nu e neapărat obligatoriu să-l şi câştigi.

În fiecare zi, îmi dau examenul în chirurgie la operaţiile pe care le fac.

Cred că această chestiune a neputinţei în faţa bolii este oarecum ameliorată de faptul că timpul chirurgului renascentist a trecut. Adică, eşti neputincios în momentul în care îţi vin cazuri din domenii foarte variate.  

Eu sunt chirurg de chirurgie generală. Chirurgia generală a devenit un domeniu imens. Nimeni nu poate să mai fie un chirurg de chirurgie generală performant în zilele noastre. Aşa încât a apărut foarte sănătosul şi rodnicul fenomen al nişării în chirurgie.

Fiecare chirurg e bine să opereze o cazuistică limitată într-o anumită patologie. De exemplu, eu sunt chirurg de chirurgie endocrină şi mai ales de chirurgie endocrină cervicală. Eu, practic, operez doar tiroidă, paratiroidă şi ganglionii aferenţi acestor organe. Este un segment mic din chirurgie, dar pe care îl fac zi de zi, de 10 ani. Asta cred eu că este cel mai important lucru al luptei cu frustrarea în faţa neputinţei de a rezolva un caz. Dacă te duci într-o nişă chirurgicală pe care o stăpâneşti bine şi eşti up to date cu tot ceea ce se întâmplă, atunci cantitatea de neputinţă scade. Pe când, dacă eşti un chirurg de chirurgie generală, încerci să rezolvi cazuri din diverse segmente ale chirurgiei, de la chirurgie digestivă, chirurgie hepatică la chirurgie endocrină, atunci evident că te vei întâlni mai frecvent cu lucruri pe care nu le poţi rezolva.

Ce vă mai aduce această profesie care pare că intră într-un soi de rutină sănătoasă? Ce tip de satisfacţie?

Dr. Ionuţ Sandu: Aţi folosit un cuvânt foarte interesant pentru mine, şi anume „rutină”. Eu sunt întrebat de foarte multe ori de foşti colegi de rezidenţiat, de oameni cu care m-am intersectat de-a lungul devenirii mele profesionale, dacă nu mă plictisesc făcând aceleaşi operaţii zi de zi. Nu, nu mă plictisesc.

Rutina este cumva sămânţa performanţei.

Nu poţi să fii performant şi să ai nişte rezultate bune, de exemplu, în patologia cancerului tiroidian dacă operezi sporadic această patologie. Trebuie să operezi zi de zi şi atunci rutina aduce rezultate, rutina aduce risc de recidivă foarte mic după operarea unui cancer tiroidian şi îţi creează o stare de confort psihic. Pentru mine, cel mai important motor al activităţii profesionale este faptul că recidivele, de exemplu, după un cancer tiroidian sunt foarte rare, fiindcă pur şi simplu fac asta în fiecare zi. Asta îmi aduce meseria pe care o fac: satisfacţia faptului că nu sunt cu nimic mai prejos de colegii mei din centrele puternice de chirurgie endocrină din Europa şi lumea asta largă, fiindcă mă ocup de un segment îngust, dar pe care, zic eu, îl stăpânesc bine.

Aşa de mare este aria de afecţiune pe partea de tiroidă, încât operaţi în fiecare zi, de 10 ani?

Dr. Ionuţ Sandu: E o patologie frecventă. La o populaţie de 18 milioane de oameni, cât cred că mai are acum România, sunt puţini chirurgi care abordează această patologie. Adică, o patologie abdominală - o hernie, un colecist - poate să fie operată cam în orice spital judeţean sau municipal în ţara asta. Pe când o patologie tiroidiană nu e abordată de colegii din provincie, fiindcă nu au o rutină în a face această operaţie. Şi e bine că nu se apucă să facă când şi când câte o operaţie de tiroidă, pentru că sunt studii foarte clare, transnaţionale, care arată că rata de complicaţii sau rata de recidivă după cancerul tiroidian este direct proporţională cu numărul de cazuri operate.

Eu mă apropii de 5.000 de operaţii de tiroidă, adică un număr care îţi creează o rutină, un confort. Cred că e bine că se întâmplă fenomenul ăsta şi cred că ar fi de dorit ca toată chirurgia să fie nişată, adică să fie chirurgi care operează doar patologie digestivă, chirurgi care operează doar patologie ginecologică. Cam asta e explicaţia pentru care adresabilitatea este atât de mare: fiindcă sunt puţini chirurgi care abordează această patologie.