Dr. Raluca Haneş este medic specialist Chirurgie generală, cu o preocupare anume în zona oncologică. Operează în sistem privat şi s-a format cu mentalitatea unui luptător pentru binele pacienţilor săi, aşa cum a văzut că o făceau medicii care i-au salvat părinţii.

Ce anume te-a determinat să iei decizia de a fi medic?

Dr. Raluca Haneş: N-aş şti să-ţi spun. De când eram mică, mi-am dorit să fiu medic. Este adevărat că am fost uşor influenţată de faptul că părinţii mei au avut nişte probleme de sănătate şi am admirat tot timpul profesia aceasta, pentru că eu ştiam că, de la medic, părinţii mei pleacă bine. Niciodată nu mi-am dorit o altă meserie.

Din postura pacientului sau a aparţinătorului unui pacient, se simte într-un fel actul medical. Cauţi salvarea, simţi salvarea. Medicul însă simte că salvează, dar, în acelaşi timp, e o rutină: scrie reţete, scrie rapoarte. Cum faci să-ţi păstrezi plăcerea de a salva, când e atât de multă rutină în povestea asta?

Dr. Raluca Haneş: Rutina ţine doar de partea birocratică. Fiecare pacient este special în felul lui. În general, orice medic nu tratează boala, tratează bolnavul. Bolnavul are mai multe patologii asociate, fiecare caz e provocator, îţi trezeşte o curiozitate. E o provocare, nu-i o rutină. Niciun pacient nu e la fel şi atunci interesul rămâne constant.

Ai mai simţit, de atunci, această trăire a aparţinătorului sau a pacientului?

Dr. Raluca Haneş: Până în ziua de astăzi, sunt deopotrivă şi aparţinător, şi medic curant. Şi se simte diferit, într-adevăr, dar este acea satisfacţie pe care o am şi mă pun de fiecare dată în postura aparţinătorului sau a pacientului, pentru că n-ai cum să nu faci asta dacă îţi place ce faci. Da, o simt de fiecare dată. Niciun pacient nu-mi este mai uşor sau mai greu. Toţi pacienţii au particularitatea lor.

Dar pacient ai fost?

Dr. Raluca Haneş: Am fost când eram mult prea mică. Aveam trei ani când m-am operat de apendicită. Nu ştiu decât poveşti.

Ce ţi-a plăcut la această specialitate pe care ai ales-o tu şi de ce?

Dr. Raluca Haneş: Povestea începe cu anul întâi de facultate, cu practica de vară. Noi suntem obligaţi trei săptămâni, în vacanţa de vară, să facem practică pe o secţie medicală chirurgicală. Şi am început pe o secţie de chirurgie generală şi am fost cucerită pe loc. Am fost cucerită, pentru că specialităţile chirurgicale, în general, sunt palpabile, iar eu, ca structură, ca om, trebuie să văd, să pun mâna, să rezolv, să văd problema, să găsesc soluţia. Asta m-a atras şi mă atrage în continuare.

Care este cazul pe care n-o să-l uiţi niciodată?

Dr. Raluca Haneş: Este cazul unui pacient de 40 de ani, care m-a impresionat prin asumarea pe care o avea asupra problemei pe care o avea şi a conştientizat fiecare etapă a evoluţiei lui. Este un pacient la care s-a revenit de foarte multe ori şi cumva m-am ataşat, deşi... cine spune că nu se ataşează de un pacient, din punctul meu de vedere, minte. Fiecare te impresionează cu ceva. Mie mi-a rămas cazul acesta în minte, pentru că, în ziua în care a şi decedat, m-a chemat şi mi-a spus: „Doamna doctor, afară plânge cerul pentru mine. Eu mă duc”. I-am spus că nu este adevărat, că nu se duce. Şi nu s-a dus în ziua aceea, dar s-a dus. Adică, nu pot să aleg un caz greu. Fiecare are particularitatea lui, deşi, la momentul internării şi când admiţi pe secţie un pacient şi ştii că ai de făcut o operaţie şi pare totul simplu, într-o fracţiune de secundă, totul se poate complica şi atunci devine un caz dificil şi care te marchează într-un fel sau altul. Nu există cazuri uşoare sau grele, există cazuri care trebuie gestionate de la început la sfârşit.

Cum păstrezi distanţa asta igienică faţă de sufletul tău?

Dr. Raluca Haneş: Cred că este un lucru care se dezvoltă pe parcursul meseriei. Şi pentru asta, ca şi pentru tehnica chirurgicală, există o curbă de învăţare. Când eşti mai micuţ, te afectează mai mult cazurile. Pe măsură ce înaintezi în experienţă, ajungi la senzaţia de a empatiza şi de a fi impresionat de o situaţie, doar că îţi dai seama şi conştientizez că, pentru a fi apt pentru următorul pacient, nu trebuie să te marcheze atât de mult. Şi echilibrul pe care ni-l găsim fiecare. De exemplu, eu îmi găsesc echilibru în meseria mea. Satisfacţia unui caz dificil sau mai puţin dificil îmi oferă binele interior de care am nevoie să merg mai departe. Şi, pe lângă asta, urmează familia, prietenii, o carte bună.  

Ce-ţi mai place la această meserie?

Dr. Raluca Haneş: Îmi place că este o meserie palpabilă, din punctul meu de vedere.  Îmi spunea, la un moment dat, un mentor că „Ce suntem noi? Suntem nişte croitori. Tăiem şi coasem”. Da, dar tăiem un rău şi coasem la loc să fie bine şi tot timpul este o provocare. Tehnicile chirurgicale au avansat atât de mult şi este atât de important în zilele noastre ca pacientul să aibă confort, din punct de vedere al durerii sau al esteticului - sunt multe doamne care ţin foarte mult la estetic, şi este o satisfacţie şi o continuă dorinţă de a învăţa ce este mai nou şi mai minim invaziv ca să-i creezi un confort cât mai mare pacientului, dar să ştii că ce ai făcut a fost bine.

Cine ţi-au fost mentorii?

Dr. Raluca Haneş: După ce, în anul întâi, am făcut practica pe secţia de Chirurgie, în anul doi, m-am înscris în Societatea Studenţilor Chirurgi din Bucureşti. Prin intermediul colegilor, am ajuns în Spitalul Bagdasar-Arseni, nu doar pentru o practică de vară, ci pentru şase ani de facultate, pentru că, în timpul facultăţii, am mers constant în gărzi. Constant în gărzi până în anul şase, când profesorul Gavrilescu şi profesorul Grigorean mi-au spus: „Nu te mai primim în gărzi. Stai acasă şi învaţă pentru Rezidenţiat”. Rezidenţiatul l-am făcut în Spitalul Cantacuzino. Şi acolo am avut mentori nişte oameni extraordinari, cu care continui să colaborez şi să mă sfătuiesc: profesorul Brezean, profesorul Pătraş, doctorul Sorin Petrea, doctorul Sorin Aldoiescu - încă colaborez cu ei şi sunt aproape şi nu o să renunţ la aceste colaborări.

Dacă acum ai avea în preajmă un student, un viitor medic, care ţi-ar spune „Medicina de acum nu mai e ca medicina de altădată. Dă-mi trei motive pentru care să continui un drum lung de şcoală, de 15-20 de ani de multă muncă, multe nopţi pierdute” ce i-ai spune?

Dr. Raluca Haneş: În primul rând, trebuie dorinţa de a face această meserie. Am mulţi colegi care au renunţat. Dacă îţi doreşti să faci medicină, indiferent în ce ţară, în România, în afară, nu cred că îţi poţi pune întrebările astea. Dar personal, dacă m-ar întreba cineva de ce vreau să fac medicină sau de ce vreau să fac chirurgie, i-aş spune: pentru că este o meserie pe care o palpezi, o vezi, vezi problema, o rezolvi. Este dorinţa de a face bine unui om. Este o satisfacţie extraordinară când un om îţi mulţumeşte doar printr-un zâmbet că l-ai ajutat. Şi al treilea motiv ar fi, pentru că suntem considerată o ţară cu potenţial, dar fără resurse în sistemul sanitar şi tocmai de-aceea i-aş sfătui să lupte să dezvolte şi sistemul medical românesc, cum i-am văzut pe mai toţi pe afară. Pentru că potenţial este, forţă de muncă este, sunt oameni extrem de profesionişti şi inteligenţi şi capabili să o facă. Pe drum se pierde cumva motivaţia, pentru că nu ai cu ce, dar nu mi se pare un motiv pentru a renunţa la această meserie.

Dr. Raluca Haneş operează în sistem privat.