Testări şi rezultate privind administrarea vaccinului antirujeolic

Vaccinul cu virus rujeolic viu atenuat trebuie să se replice în celulele-gazdă pentru a determina răspuns imun protector. Căi alternative de administrare, cum ar fi tractul respirator inferior (TRI) prin inhalarea de aerosoli, ar putea livra virusul atenuat unor populaţii celulare diferite. De aceea, este importantă identificarea tropismului in vivo al acestui virus.

Studiul de faţă îşi propune să evalueze tropismul in vivo pentru vaccinul cu virus rujeolic viu atenuat, să determine dacă nivelul optim de administrare îl constituie tractul respirator superior sau inferior, dar şi imunogenicitatea şi protecţia conferită la infecţia provocată cu virusul rujeolic sălbatic.

Pentru studierea tropismului in vitro şi in vivo s-a folosit o tulpină de virus rujeolic recombinant (rMV – recombinant measeles virus) cu o unitate transcripţională adiţională care codifică o proteină reporter fluorescentă (EGFP). Atunci când rMV infectează o celulă şi se replică întreaga citoplasmă a acesteia, este inundată de EGFP, făcând posibilă detecţia celulelor infectate prin FACS (fluorescence-activated cell sorting), imunofluorescenţă şi imunohistochimie.

Modelul experimental

Patru grupuri a câte 12 macaci au fost inoculate cu rMV EGFP pe cale injectabilă intramusculară (IM) – grupul 1; instilare intranazală (IN) – grupul 2; inoculare intratraheală (IT) – grupul 3 şi AI – grupul 4. Pentru studierea tropismului şi replicării virale, din fiecare grup au fost sacrificaţi de timpuriu câte şase macaci. Restul de şase animale din fiecare grup au fost urmărite 14 luni postvaccinare, pentru studierea imunogenicităţii şi protecţiei faţă de tulpini sălbatice de virus rujeolic.

Replicarea

Detecţia celulelor EGFP-pozitive în TRI s-a realizat prin FACS a celulelor obţinute prin lavaj bronhoalveolar. Cele mai multe s-au identificat la grupul 3 (IT) şi în grupul 4 (AI); au fost nedetectabile la grupurile 1 (IM) şi 2 (IN). Tot prin FACS şi marcare cu anticorpi specifici s-au separat celulele EGFP-pozitive în două populaţii distincte: limfocite preponderent T şi, cel mai probabil, macrofage alveolare sau celule dendritice, toate celule CD150+, reprezentând receptorul de intrare. Nu s-a putut izola virusul rMV din mononuclearele din sângele periferic.

Examinarea prin microscopie UV a secţiunilor tisulare musculare, pulmonare şi nazale a pus în evidenţă prezenţa la nivelul căii de imunizare (IM), TRI (IT şi AI) şi TRS (IN şi AI) a celulelor infectate rMV. Numărul absolut de celule EGFP-pozitive de la nivelul TRS al animalelor imunizate prin IN sau AI a fost substanţial mai mic decât cel al celulelor infectate detectate în TRI a animalelor imunizate prin IT sau AI.

Imunogenicitatea

S-a urmărit răspunsul imun specific antirujeolic prin urmărirea nivelurilor serice de anticorpi timp de 14 luni postvaccinare. Animalele inoculate prin IT au avut cele mai mari niveluri, urmate îndeaproape de animalele din grupurile AI şi IM. Cele mai slabe răspunsuri imune le-au avut animalele IN. Profilurile serologice au fost compatibile cu răspunsurile imune celulare.

Protecţia

La 14 luni de la vaccinare, toate cele 24 de animale rămase împreună cu patru animale de control, neimunizate, au fost inoculate cu o tulpină sălbatică de virus rujeolic. Toate animalele vaccinate aveau în acel moment titrurile de anticorpi peste cele considerate protectoare. Încărcătura virală a fost cea mai mare la animalele neimunizate şi la cele imunizate prin instilaţii IN. Măsurarea la diferite intervale de timp a nivelurilor serice de anticorpi a demonstrat un răspuns imun secundar accelerat la toate animalele vaccinate, cel mai rapid instalându-se la grupul 4 (AI). Administrarea vaccinului antirujeolic la nivelul TRI (grupurile 3 şi 4) a determinat gradul cel mai ridicat de imunogenicitate şi protecţie faţă de infecţia cu virus rujeolic sălbatic.