Ce ar fi dacă medicii ar practica ceea ce predică?

„Să nu faci ce face popa…”

Am fost recent la medicul meu de familie pentru că mă simţeam rău, tuşeam, oboseam uşor, nu aveam parcă destul aer şi, cel mai deranjant, aveam o durere constantă în spate. După ce m-a consultat, inclusiv ascultat la plămâni, îmi propune să merg la un pneumolog. Ca de obicei, era pregătit cu soluţia şi, cum eu nu aveam o listă scurtă de pneumologi la îndemână, am acceptat recomandarea domniei sale. A sunat imediat pneumologul şi am aflat că e disponibil pe loc, aşa că am sărit în maşină şi în zece minute mă înfiinţasem la policlinică.

Medicul a fost pe cât de greu de găsit în labirintul acelei policlinici, pe atât de greu de uitat. Când am pătruns în cabinetul lui spaţios şi înalt, am dat de un fum ce-mi amintea de aprinsul focului într-o cabană îngheţată. În lupta cu fumul de la ţigările ale căror mucuri umpluseră scrumiera, medicul şi asistenta lui deschiseseră larg un geam, însă fără prea mare succes; plasa de ţânţari limitând serios posibilitatea de aerisire. Medicul însuşi tușea mai abitir decât mine, avea ochii roşii şi umezi şi dădea semne de boală, de parcă am fi avut cumva rolurile inversate.

În fine, am făcut o radiografie, am aflat că am pneumonie şi am urmat cu stricteţe tratamentul care m-a scăpat în zece zile de toate beteşugurile enumerate mai sus. Totul e bine când se termină cu bine, dar…

Nu pot să uit experienţa consultaţiei. Pe de o parte îmi amintesc răul fizic pe care, bolnav fiind, l-am îndurat în camera rece şi plină de fum; având totuşi o brumă de empatie pentru cei doi (auto)condamnaţi să-şi ducă întreg programul de muncă în aşa condiţii nocive. Pe de altă parte, această consultaţie m-a marcat psihic într-o măsură mult mai mare. Prin formaţie, înţeleg mai uşor unele aspecte medicale şi asta m-a ajutat să accept şi să urmez sfaturile unui medic care avea motive serioase să se consulte mai întâi pe el însuşi. Mă tem însă că în lipsa pregătirii medicale aş fi putut fi tentat să gândesc la modul „uită-te la el, cum o să mă vindece pe mine la cât de distrus pare el însuşi?” Chiar şi aşa totuşi, stau şi mă întreb: cât de convingător ar putea fi el pentru un pacient care are nevoie să renunţe la fumat? Iar dacă îşi permite să nu fie convingător, nu e ca şi cum le-ar face un rău pacienţilor cu bună-ştiinţă? Oare nu vor fi oameni care vor gândi: „Mi-a zis doctorul că fumatul îmi dăunează, dar când a fost să îmi explice, nu se vedea de fum. Dacă ar fi atât de important, el însuşi s-ar fi lăsat”.

Fireşte că raţionamentul de mai sus este uşor superficial. Poate că acel medic avea una dintre zilele lui cele mai proaste, iar asta nu l-a împiedicat să îmi dea sfaturi valoroase. Sunt însă convins că raţionamentul nu este chiar aşa de rar. De fapt, cred că este mai degrabă regula decât excepţia. Şi mi-e greu să trec cu uşurinţă peste ceva care pare să fie un mic blestem mioritic: acela că noi ştim mereu ce trebuie făcut, dar asta se aplică, fireşte, întotdeauna ALTORA.

Cum ar fi însă dacă lucrurile ar sta tocmai pe dos? Cum ar fi dacă medicii ar experimenta pe propria piele şi ar integra în rutina lor zilnică stilul de viaţă pe care îl consideră potrivit majorităţii pacienţilor lor?

Când inima devine cord? Răspunsul unor cardiologi: când vrem noi… cât mai târziu

Îmi amintesc o întâmplare nostimă din facultate. La cursul de semiologie, un curs bine gândit, dar vorbit pe repede înainte, fără virgulă şi fără punct, profesorul Ion Costică a menţionat mai în glumă, mai în serios „că după o anumită vârstă inima devine cord”. O colegă care avea un mic defazaj la scris mă întreabă: „De la ce vârstă a zis că inima devine cord?”

În primii ani de viaţă, pentru cei mai mulţi dintre noi, inima este mai degrabă expresia dorinţelor care ne animă decât o bucată de carne care are rolul de a ne ţine în viaţă. Asta până când, dintr-un motiv sau altul, adesea cu substrat patologic, mulţi ajungem să realizăm că inima este ceva de care trebuia să fi avut mai multă grijă. Adeseori, persoana care ne dă această veste neplăcută este cardiologul. Şi mulţi cardiologi s-au întrebat: putem noi întârzia această mecanică, putem noi da mai multe veşti bune decât proaste, iar pe cele din urmă cât mai târziu? Şi dacă da, cum? Şi cine va avea urechi să ne audă, cine o să ne creadă atunci când vorbim de o patologie care se instalează în decenii? Cum putem să convingem? Cât de mult ar conta exemplul nostru personal?

Ei bine, am avut şansa să-i întâlnesc pe câţiva dintre aceşti cardiologi „inimoşi” care tocmai asta şi-au propus: să practice ceea ce predică. Să creeze contextul în care şi alţii să li se alăture, fie ei medici de orice specialitate, pacienţi cu boli cardiovasculare sau oameni care îşi preţuiesc sănătatea, în general, şi inima, în special. Acest context este un club sportiv pentru amatori, care fiinţează de patru ani: Athletic Cardio Club (ACC). Am să fiu mai puţin descriptiv la adresa acestui club, i-am invitat însă pe câţiva dintre membri să-şi spună poveştile lor pline de inspiraţie.

Maestra sportului… redescoperit

Doamna Daniela Toader, poliţist, 56 de ani, 67 de kilograme, maestră a sportului (tir), legitimată la Dinamo în prima perioadă sportivă a vieţii sale:

„O stare de rău pe care am avut-o în urmă cu 4 ani m-a făcut să mă adresez cardiologului care, după un consult amănunţit, mi-a pus un diagnostic ce m-a pus pe gânduri: hipertensiune arterială formă medie, clasa de risc adiţional foarte înalt, ateromatoză carotidiană predominant dreapta, hipercolesterolemie. Am primit tratamentul medicamentos şi, pe lângă acest tratament, sfatul să slăbesc 10 kg într-un an, nu mai repede şi nu cu dietă, ci prin schimbarea stilului de viaţă. Nici nu ştiam câte kilograme am, pentru că mă temeam de cântar. Mi-am luat inima-n dinţi şi acul s-a dus peste 99kg! Mai avusesem tentative să slăbesc, dar de fiecare dată dădeam greş şi mă îngrăşam mai mult. Iată-mă deci în faţa unei provocări! Voi reuşi sau nu? Nu aveam de ales, aşa că am început să citesc tot ce era legat de stilul de viaţă sănătos. Am ocolit în acelaşi timp multele capcane întinse de acei vânzători de iluzii care oferă pastile şi diete-minune prin care, spun ei, se poate slăbi în timp-record. În prima fază am renunţat total la zahăr, băuturi carbogazoase, prăjeli, sare în exces, mezeluri etc., iar în câteva săptămâni cântarul a început să se mişte… în jos. În acelaşi timp, mergeam pe bicicletă chiar şi 20 km într-o zi, asta până când, fiind în parc cu căţelul, am încercat să alerg şi, chiar dacă am obosit după câteva sute de metri, mi-a plăcut mai mult decât mersul pe bicicletă. Şi aşa am început să alerg, de două-trei ori pe săptămână, la început doar 1-2 km, fapt ce-mi dădea o stare de bine după o zi stresantă la serviciu. Iar kilogramele se topeau unul câte unul. (…)

Cea mai mare bucurie am simţit-o când am fost înscrisă de domnul dr. Tatu în proba de ştafetă la Maratonul Internaţional București, unde trebuia să alerg 10,5 km, distanţă pe care nu o mai alergasem până atunci. A fost un amestec de fericire şi entuziasm, dar şi muncă, ambiţie, perseverenţă, pentru că nu aveam altă soluţie decât să ajung să predau ştafeta colegului. Şi am reuşit, a fost sublim!”

„La ACC am întâlnit nişte oameni speciali, oameni deosebiţi, pasionaţi de activitatea fizică, care se ajută, se încurajează şi se felicită chiar dacă nu se cunosc. Toţi medicii recomandă activitatea fizică, dar la ACC ei înşişi sunt un exemplu demn de urmat, iar pentru pacienţi este extraordinar!”

Despărţire de jumătatea „mai puţin sănătoasă”

Andrei Dan Dudu lucrează într-o multinaţională farmaceutică şi este mărturia vie a transformării unui om de 120 de kilograme într-un atlet de triatlon.

„A fost un moment în care mi-am dorit mult să schimb viaţa mea în bine, şi aici mă refer la faptul că fumam în jur de un pachet pe zi şi mâncam mult, fără să fac mişcare. În iulie 2008 am renunţat la fumat, ceea ce nu a fost foarte greu (însă a fost o provocare de voinţă) şi în toamna aceluiaşi an m-am apucat de sport, cu dorinţa «să scap» de jumătatea mea «mai puţin bună». Atunci locuiam într-un bloc de 4 etaje fără lift, la etajul 3, şi aveam nevoie de două-trei pauze când urcam să îmi trag un pic sufletul...

Aveam în plan să mă operez şi la genunchi (să repar o ruptură de ligamente din 2003, din cauza căreia am şi luat în greutate atât de mult, pentru că după această ruptură de ligamente nu am mai putut să fac sport ca înainte). Zis şi făcut, am început regimul când aveam 120 kg, cu gândul şi indicaţia medicală de a începe alergarea când voi ajunge sub 100 kg, pentru a nu afecta articulaţiile, şi aşa destul de solicitate de greutate.

Alergam în fiecare zi o tură de lac în Parcul „Al. I. Cuza” şi, odată ce am început să practic în mod regulat sport, m-am simţit mult mai bine, eram energic şi am dobândit un tonus general bun.

La ceva timp după aceea, din 2012, am început să particip la competiţii semimaraton, maraton, triatlon.”

„În 2014, la Congresul Naţional de Cardiologie, am văzut standul ACC şi am stat de vorbă cu oamenii de acolo, aşa am descoperit ideologia care stă la baza acestui club, şi anume promovarea mişcării în rândul medicilor şi nu numai pentru prevenirea bolilor cardiovasculare. Această idee o regăsesc şi la mine, aşa că m-am înscris pe loc. Este o comunitate specială, ce promovează un stil de viaţă sănătos, prin puterea exemplului, şi îşi susţine membrii în realizarea acestui obiectiv.”

Ce faci atunci când afli că nu vei mai putea alerga?

Adrian Platon, chirurg, s-a confruntat cu această sentinţă crudă care i-a luat sportul preferat.

„Am început să alerg serios, pe distanţe lungi, cam de prin 2009. Ar fi două motive. Unul a fost criza financiară, pe care am resimţit-o o perioadă. Până atunci eu mergeam aproape regulat la bazin, la înot. Aşa am redus cheltuielile cu abonamentul. Al doilea a fost fratele meu, care începuse deja să alerge, având echipă la ştafetă.

Lacul IOR fiind aproape, a fost baza mea de antrenament şi am ajuns să alerg zilnic, indiferent de vreme, câte 2-3 km, apoi am crescut treptat. Aşa am ajuns să alerg la semimaratoane. Dacă nu alergam într-o zi, nu mă simţeam bine. Mă întreceam cu mine însumi să scot în fiecare zi un timp mai bun, la fel şi în competiţii, să-l întrec pe fratele meu. Alergam, mă simţeam bine, îmi plăcea competiţia. Totul era OK. Intrasem în grupul alergătorilor de cursă lungă.

Dar, poate pentru că eram la o vârstă avansată (43-44 ani) la debut, au apărut nişte semnale de avertizare din partea organismului meu. Nu le-am dat importanţă atunci. Au fost dureri atroce pe parcursul a mai multe ore, în decursul a două zile, în perioada rece din 2011-2012, în membrul inferior drept.

Am aspirat către maratoane. Şi asta am făcut. Un maraton de antrenament pe IOR, urmat de Maratonul Regal, în mai 2013, când am resimţit pe la km 17 o durere atroce în genunchiul drept. Nu am vrut să renunţ şi am continuat, mai mult şchiopătând, ajungând la final să trec linia de sosire mână de mână cu alt concurent. La final am primit tratament de recuperare în ambulanţa de la finish.

După aceea am mai fost la un semimaraton, dar apoi au început investigaţiile. Când mi-am dat seama că nu voi mai putea alerga, mi-au dat lacrimile. Apoi a urmat intervenţia chirurgicală la şoldul drept, în 2013, urmată de mers cu cârje două luni; apoi am revenit la înot.”

„De ACC am aflat prima oară de la soţie, care se înscrisese deja. M-am înscris şi eu şi eram deja între primii la alergare, la competiţia anuală de 600 km. La fel ca la alergare, şi la înot am punctat kilometri aproape zilnic. Ca urmare, am şi câştigat doi ani locul 1. M-am împăcat cu gândul că nu mai pot alerga. Am început şi antrenamentele pe bicicletă, fiindu-mi recomandate chiar.

Mi se potriveşte acest tip de competiţie, întrucât practic regulat sport.”

De la recuperare în arenele lumii, înapoi la recuperare şi la gândurile de apoi

Viorica Gabrian, medic dermatolog, intrată în a doua tinereţe, ne spune povestea descoperirii întârziate a sportului, a căderii şi a revenirii.

„În urmă cu 10 ani am demarat un program de gimnastică medicală pentru o discopatie, program de care m-am ţinut cu maximă conştiinciozitate. M-am simţit din ce în ce mai bine şi după trei ani simţeam nevoia să fac şi altceva; aşa am ajuns pe pista de alergare la o vârstă ceva peste 40 de ani. Începutul a fost greu, dar mi-a plăcut şi, cu tenacitatea care mă caracterizează, după 6 luni am alergat primul meu maraton la Bucureşti. După alte 6 luni de antrenamente serioase am alergat maratonul de la Roma. Şi de atunci a început nebunia… am alergat din ce în ce mai bine, titlurile nu au întârziat să apară, motivându-mă să mă antrenez după programe personalizate. Alergarea mi-a adus în 5 ani beneficii şi satisfacţii extraordinare, am călătorit mult mai mult decât în tot restul vieţii, am cunoscut locuri deosebite pe toate continentele şi oameni extraordinari din diferite medii sociale şi culturale, având o pasiune comună, şi anume alergarea. Au fost cinci ani trăiţi la intensitate maximă!

Atmosfera de la maraton este una cu totul şi cu totul specială, greu de înţeles dacă nu ai alergat un maraton, oamenii socializează, se împrietenesc, se susţin reciproc în timpul cursei, iar emoţia de la finish este atât de intensă, încât te face să uiţi de toată suferinţa din timpul lunilor de pregătire şi din cursă.

Până aici totul pare minunat, dar în decembrie 2014 a început coşmarul meu, cea mai dificilă perioadă a vieţii mele; urmare a eforturilor prea mari, organismul meu a cedat brusc, fără semnale premonitorii, musculatura bună a mascat simptomele; în decembrie 2014 a apărut pareza de SPE cauzată de o hernie de disc ruptă, s-a intervenit în 24 de ore; recuperarea trebuia să fie totală în două-trei luni. După vreo două luni am observat că sunt în platou şi am început să mă agit să văd dacă nu cumva nervul mai este comprimat pe undeva. Au urmat patru luni de coşmar, a doua intervenţie în iunie 2015 şi alte nenumărate programe de recuperare, în speranţa că nervul se va reface, lucru care încă nu s-a întâmplat decât parţial.

Practic, am trecut de la o extremă la alta, de pe pista de alergare şi din marile competiţii la un mers şchiopătat, cu un picior târât uşor: foarte greu de acceptat!

Acum, după 8 luni de la a doua intervenţie, merg destul de bine şi în urmă cu câteva zile am reuşit performanţa de a alerga 3km! Bucuria a fost foarte mare, am fost fericită, trăirile mi-au fost mai intense decât la finalul maratonului de la Tokyo, cel mai bun maraton al meu. Asta îmi dă încredere şi speranţa că încă mai pot recupera ceva şi că într-o bună zi voi putea merge normal.

„Când am ajuns la o alergare destul de bună şi obţinusem ceva titluri în diverse competiţii, mi-a venit ideea să caut competiţii pentru medici. Şi aşa am descoperit ACC, m-am înscris prin decembrie 2013. Am participat la Medigames 2014 cu un grup numeros; proba nr. 1 pentru mine a fost semimaratonul, pe care l-am câştigat detaşat la categoria mea de vârstă; hotărâsem să nu alerg înainte de semimaraton, aşa că m-am mai înscris doar la probele care i-au urmat, 3.000 m - medalie de aur şi record personal, 800 m - medalie de argint şi bronz la o ştafetă multinaţională. Aşadar, un mare succes pentru mine la o primă competiţie pentru medici. A fost o săptămână minunată petrecută cu colegii de club la Wells.

Le mulţumesc tuturor colegilor de club şi în primul rând doctorului Tatu, care mi-au fost alături în toată perioada aceasta dificilă pe care încă o traversez şi sper ca anul viitor să particip din nou la Medigames!

Faceţi mişcare pentru sănătate, fără ambiţii prea mari şi obiective prea îndrăzneţe!”

Un cardiolog fără rău de înălţime (deopotrivă profesional şi sportiv)

Cardiologul Dan Deleanu îşi găseşte în sport şi natură inspiraţia şi resursele pentru competitivitatea de care are nevoie în cardiologia intervenţională.

„Este uşor să te ţii de sport şi să nu renunţi dacă sportul este o plăcere, un hobby. Pentru mine, să fac mişcare în aer liber este o mare bucurie şi asta mă atrage întotdeauna. Mersul pe munte, drumeţia, alpinismul îţi dau o senzaţie de libertate, reprezintă o evadare din viaţa stresantă de zi cu zi. Acolo, în vârful muntelui, înconjurat de natură, mai aproape de cer, eşti tu singur cu tine însuţi, bucurându-te de viaţă. Atunci când faci sport, organismul se împrospătează, te simţi mai bine, atât fizic, cât şi psihic, şi aceasta îţi dă un impuls ca să continui. Iar această stare de bine se va reflecta şi în activitatea profesională de zi cu zi. Uneori, recunosc, e greu să-mi găsesc timp, mai ales în perioadele mai aglomerate, dar numai dacă nu vrei şi n-ai voinţă nu poţi să-ţi găseşti timp pentru mişcare. Totuşi, uneori îţi trebuie să ai o provocare ca să continui, să-ţi pui în gând să realizezi ceva. Ei bine, exact această provocare ţi-o dă Athletic Cardio Club.”

„Stând alături de aceşti oameni frumoşi şi sănătoşi, care prin exemplul lor îi îndeamnă şi pe alţii să facă mişcare, devii mai hotărât să nu renunţi şi să mergi mai departe. Pe lângă demersul său preventiv, doctor către pacient sau pacient către pacient, clubul te stimulează să nu renunţi, să-ţi găseşti timp pentru mişcare şi să te bucuri de ea alături de prietenii tăi.”

Un drumeţ cu triplu bypass coronarian

La cinci ani după operaţia de triplu bypass coronarian, în 2015, Mihai Florin Lăzărescu (cercetător în chimie-fizică, 66 de ani) a mers 2.417 kilometri în călătorii prin Suedia, Germania, Elveţia, China, India, SUA şi, fireşte, în România.

„Imediat după operaţie am efectuat câteva şedinţe la un cabinet medical specializat pentru a-mi reface capacitatea minimă de efort şi pentru a mă controla dacă totul evoluează bine. Atunci a fost foarte importantă şi recăpătarea încrederii că am redevenit un om normal. Apoi totul a venit de la sine, în sensul că am considerat că trebuie să mă verific în mod constant (prin mişcare efectuată zilnic) dacă sunt capabil să fac ceea ce îmi plăcea şi îmi doream mult: excursii, plimbări lungi, efort etc. Am reuşit.”

„Când mergi pe la medic, printre altele ţi se recomandă să faci mişcare. În majoritatea cazurilor, pacienţii dau impresia că s-au convins de necesitatea acestui lucru, dar sunt puţini cei care au şi convingerea, şi voinţa să o facă. ACC constituie ceva special prin faptul că implicarea şi puterea exemplului personal date de cei care au înfiinţat clubul mobilizează lumea în a face mişcare de orice fel. Membrii fondatori sunt medici cardiologi reputaţi şi mari iubitori de sport (unii îl practică chiar cu performanţe notabile). Atracţia apartenenţei la un asemenea Club a stimulat atât participarea personală la diferite competiţii, cât şi ambiţia fiecăruia de a se antrena în genul de mişcare care i se potriveşte şi pe care îl poate efectua aproape zilnic.”

Gândurile unui maratonist după un accident major

De Doru Mircea, medic prin formaţie, antreprenor în desfăşurare, mă leagă multe. Este primul om care a terminat un maraton pe care l-am cunoscut şi care m-a inspirat să mă mişc la rândul meu. Tot el m-a „adus” în ACC. Am fost la multe competiţii împreună şi la şi mai multe excursii sau antrenamente. Acum trei ani ne întorceam pe biciclete de la barajul Măneciu, unde am fost ca să ne antrenăm la mers pe biciclete şi înot. La întoarcere ne-a prins ploaia şi, coborând destul de repede într-o curbă, fix înaintea unui tir care urca din contrasens, într-un moment nefericit, centrifuga a depăşit aderența bicicletei şi singura soluţie la cald pentru a nu ajunge sub roţile tirului a fost un picior ferm pe asfalt. Atunci am înţeles a doua oară în viaţă rolul căştii de protecţie. Din păcate, Doru a suferit o fractură de platou tibial la piciorul salvator. A urmat o intervenţie chirurgicală care s-a dovedit bună.

„Ce m-a impresionat cel mai mult, legat de accidentul meu şi de operaţie, a fost remarca soţiei mele, la câteva luni după eveniment: «Am fost atât de impresionată cât de curajos ai fost în toată acea perioadă; mie mi-a fost foarte frică, dar când te vedeam pe tine cât eşti de curajos, mă simţeam şi eu puternică». Până la urmă, de asta fac tot ceea ce fac, inclusiv sport: ca să fiu sănătos şi să fiu sprijin şi inspiraţie pentru cei dragi. Culmea este că, în toată perioada accidentului, operaţiei şi recuperării, soţia mea a fost persoana care a dus toate bătăliile în locul meu; familie, job, business... inclusiv cu sistemul sanitar de stat.

Am învăţat ceea ce ştiam de mult şi nu am făcut mare lucru în direcţia asta niciodată: într-o fracţiune de secundă, viaţa noastră poate să atârne de un fir de aţă sau chiar să se termine; şi am învăţat să mă întreb: cine şi cum va fi afectat de un astfel de eveniment nefericit? şi cine îţi este alături în astfel de momente?”

„ACC este special pentru mine din două puncte de vedere. Unul este legat de oamenii speciali pe care îi cunosc şi alături de care trăiesc experienţe atât de frumoase; şi alături de care punem umărul ca să construim ceva în care credem atât de mult. Al doilea lucru important pentru mine este faptul că ACC mă ajută să trăiesc tinereţea aşa cum am visat-o eu şi nu am avut-o. Întotdeauna, copil fiind, am visat să fac sport de performanţă; să fiu parte a unei echipe, să merg în turnee, să port echipamentul clubului etc. Nu s-a întâmplat acest lucru pentru că un copil premiant, crescut la ţară, din doi părinţi care nu au avut posibilitatea să facă foarte multă şcoală, trebuia neapărat să ajungă doctor; şi nu era ceva «serios» să visezi să fii sportiv profesionist. Mă rog, nu mă plâng, pentru că nu am ajuns rău... bine că am «picat» la liceul militar.

Tot ce se întâmplă acum în ACC, mă refer la segmentul de participare la competiţii, sub culorile clubului, chiar ale ţării, dacă ne gândim la Medigames, mă ajută să pun puţină alifie pe suflet, pentru «pădurile ce ar fi putut să fie...», cum zicea Ileana Vulpescu.”

Omul de fier cu suflet ales

Dacă Doru m-a dus în ACC, Laurenţiu şi prietena lui Paula sunt cei care m-au ţinut acolo. Laurenţiu Spătaru, 44 de ani, medic de formaţie, care activează într-o companie farmaceutică, este de departe extrema sportivă a clubului. Este top 3 al clubului de ani buni la alergare, înot, ciclism şi mers pe jos. A participat cu rezultate notabile la multe maratoane şi triatloane în ţară şi străinătate. Anul trecut a terminat Concursul „Ironman” de la Nisa (3,80 km de înot, 180,2 km de bicicletă şi 42,2 km de alergare în 11 ore şi 28 de minute). Este un prieten bun şi o persoană generoasă, gata oricând să sară în ajutor acolo unde poate.

„De când mă ştiu, sunt o persoană activă. Mi-au plăcut întotdeauna mişcarea şi sportul, practicând de mic copil felurite forme de activitate fizică. De la celebra miuţă în curtea şcolii până la drumeţii montane şi înot în ape deschise.

Provocarea adevărată a venit odată cu înaintarea în vârstă, când, fără a mai putea face la fel de mult şi de organizat mişcare, a trebuit să îmi caut o ordine proprie în acest obiectiv important de a face activitate fizică regulată - pentru a păstra o stare bună de sănătate. Paula a contribuit mult, mobilizându-ne reciproc, şi astfel am trecut de la activitatea fizică de două ori pe săptămână la o activitate foarte intensă, la șase zile de mişcare din șapte. «Ironman» Nisa 2015, concursul pentru care m-am antrenat aproape trei ani, cu o medie de două-trei ore pe zi, a fost «momentul» din viaţă care m-a adus aproape de semiperformanță şi la un program de activitate aproape «militar» în ceea ce priveşte pregătirea sportivă.”

„ACC a fost un câştig neaşteptat în viaţa mea. La înscrierea mea între primii membri ai acestui club am văzut mai întâi o provocare proprie de a-mi depăşi limitele proprii - fapt ce s-a mulat perfect pe spiritul meu competitiv. Aşa am participat prima dată la un concurs de ştafetă de triatlon (2012), pe care l-am resimţit dificil (atunci eu am făcut doar proba de înot). Ulterior au urmat primul maraton, primul triatlon off road, primul triatlon olimpic... Primul «Ironman». De mai bine de doi ani însă, mi-am dat seama că ACC are totuşi un scop mult mai provocator şi pe care l-am înţeles şi îl urmez: acela de a motiva persoanele din jurul nostru să urmeze un regim de viaţă sănătos, cu mişcare, dietă echilibrată, fără fumat - aceasta pentru reducerea riscului cardiovascular. Aşa am reuşit să inspir persoane foarte dragi şi apropiate, din familie, de la serviciu, prieteni sau cunoştinţe. Acum, cel mai mult îmi place ca împreună cu prietenii din familia ACC să facem activităţi sportive de masă şi în special ture de bicicletă offroad sau de şosea.”

O mamă care ascultă de cardiolog

Doamna Margareta Tatu, de 87 de ani, profesoară de biologie pensionată, te uimeşte cu tinereţea discursului, cu gândirea prezentă şi vizualizarea viitorului. Cu trei ani în urmă, cardiologul care se îngrijeşte de inima domniei sale (inclusiv varianta de cord) a sfătuit-o să facă mişcare. A venit cu un plan de mers zilnic în zona în care locuieşte. A început să facă mici plimbări, care au ajuns repede de la un kilometru la trei, la şase şi mai nou la opt kilometri. Zilnic! Din zona Victoriei până în Herăstrău şi înapoi. Zilnic! Pe parcurs, a observat că este mai tonică, poate să facă mai mult, se simte mai bine în propriul organism şi se bucură de aceeaşi vigoare mentală. Zilnic! Merge singură la magazin cu un troller în care aduce uneori şi 15 kilograme de cumpărături. Dar mai ales este mândră de cardiologul său, doctorul Gabriel Tatu, preşedintele Societăţii Române de Cardiologie şi fondator şi catalizator al ACC, acest club care pune oameni în mişcare pentru sănătatea lor, acest club în care medicii trăiesc stilul de viaţă cu care îşi îmbie şi inspiră pacienţii.

Athletic Cardio Club - în cifre şi fapte

• Peste 600 de membri în ţară şi pe trei continente.
• Aproape 4 ani de activitate.
• Au un program de contorizare a mişcării, făcut de fiecare membru cu intenţia de a face un minim de 600 de kilometri pe an la modul… autopropulsat.
• Peste o sută de medalii la competiţii interne şi internaţionale dedicate amatorilor.
• Câteva mii de participanţi anuali la evenimente sportive proprii (organizate de membrii ACC) sau naţionale şi internaţionale.
• Reprezentare de succes a României de trei ani la Medigames (un fel de olimpiadă sportivă internaţională a personalului medical), cu peste 10 medalii anual.

Ce puteţi face dumneavoastră sau pentru apropiaţii dumneavoastră?

• Să vă alăturaţi familiei ACC; găsiţi cum pe site-ul clubului (www.roacc.ro ). Faceţi mişcare, sunteţi mai sănătos, aveţi alături o parte importantă din crema cardiologiei româneşti, dar şi medici din alte specialităţi sau oameni care trec sau au trecut prin provocări similare.
• Să recomandaţi apropiaţilor sau pacienţilor să se implice în această organizaţie. Sau să duceţi vorba mai departe pentru posibili interesaţi.
• Să participaţi la evenimentele organizate de club, cum ar fi crosul cardiologilor sau diferite competiţii locale (au fost în Sibiu și Iaşi).

În încheiere, vă doresc să vă menţineţi sănătoşi, să vă inspirați pacienţii să facă la fel şi să vă asumaţi rolul de model în societate. Avem mare nevoie de aşa ceva. Succes!