Răspunsul la întrebarea „De ce a traversat găina drumul?” se cam lasă aşteptat, deşi încet, încet se apropie. Răspunsurile (şi se pare că sunt mai multe) parcă dau buzna din toate direcţiile. Un studiu nou ne explică faptul că un anume rol l-ar juca tocmai câmpurile magnetice care influenţează uneori deciziile păsărilor de a se deplasa încoace şi încolo.
Studiul are un titlu ce pare scos dintr-o carte pentru copii: „Busola magnetică a găinii domestice, Gallus gallus”. Publicat în Jurnalul de Biologie Experimentală, loc de întâlnire care nu prezintă atracţie pentru tineret, studiul aduce completări unei idei abia schiţate într-un raport anterior şi intitulat „Orientarea găinii cu ajutorul busolei magnetice”.
Deplasarea găinilor este un vechi mister, regăsit în diferite culturi. Ca o potriveală, echipa de cercetători care analizează „busola magnetică” este una internaţională. Membrii acesteia ‒ Wolfgang Wiltschko, Rafael Freire, Ursula Munro, Thorsten Ritz, Lesley Rogers, Peter Thalau şi Roswitha Wiltschko ‒ activează în diferite ţări, în Germania, la „J.W. Goethe” Universität din Frankfurt, în Australia, la Universitatea din New England din Armidale şi la Universitatea Tehnologică din Sydney, în SUA, la Universitatea din Irvine, California.
Aceşti oameni de ştiinţă au desfăşurat experimentul într-o singură ţară: Australia. Găinile domestice şi care aparţineau naţiei australiene au fost îndemnate să găsească o minge roşie, care le-a fost înfăţişată în prealabil şi care a fost ulterior mutată din locul ştiut. Cercetătorii au generat un câmp magnetic, care, sperau ei, va deregla orientarea păsărilor. Acestea, la rândul lor, în încercarea de a găsi obiectivul ‒ mingea ‒, s-au comportat ca şi cum ar fi fost sub influenţa unui câmp magnetic perturbator. Până aici, concluzia oamenilor de ştiinţă a fost: câmpul magnetic influenţează păsările. Această prezumţie este valabilă pentru păsările domestice de pretutindeni, deşi această precizare nu se află în raport.
Cum influenţează câmpul magnetic găinile? Acesta „uşurează orientarea lor în arealul domestic”, spun cercetătorii. În termeni mult mai exacţi: „Testele desfăşurate în câmpuri magnetice de diferite intensităţi au identificat o fereastră funcţională împrejurul câmpului geomagnetic local, această fereastră extinzându-se mai departe, dar rămânând inferioară nivelurilor superioare de intensitate”.
Raportul evidenţiază, dar fără a recunoaşte franc, faptul că găinile nu par să se mai bazeze prea mult pe magnetism. Sunt aceste păsări capabile de mai mult ‒ de pildă, să folosească mai inteligent propriile percepţii? Oare civilizaţia a atenuat abilitatea păsărilor de a folosi magnetosfera terestră? Raportul păstrează tăcerea asupra acestor chestiuni.
Tradiţionala nelămurire „De ce a traversat găina drumul?” este parţial lămurită. Probabil că cel mai potrivit să răspundă este prof. Ian J.H. Duncan, fost îndrumător la Centrul de cercetare a păsărilor domestice din Edinburgh, acum director al protecţiei animalelor din cadrul Departamentului de ştiinţe ale păsărilor domestice al Universităţii din Guelph, Canada.
În 1986, Duncan a prezentat împreună cu un coleg o lucrare la şedinţa de iarnă a Societăţii pentru Etologie Veterinară din Londra. Titlul: „Motivaţia la păsările domestice ‒ câteva cercetări”. Duncan pare a fi meticulos în această introspecţie despre motivaţia găinilor. În 2000, acesta devine coautor al lucrării „Studiul unei băi de praf – creşterea plăcerii la găini sau reducerea suferinţei?”
Găinuşele care traversează entuziasmate drumul pot să spere astfel că, într-o zi, Duncan le va aborda direct pentru lămurirea întrebării întrebărilor.