Prevalenţa şi validarea adicţiei alimentare în lumea contemporană

Adicţia, termen utilizat pentru a descrie o tulburare de consum de substanţe, nu este un diagnostic clinic oficial, indiferent dacă se face referire la adicţia alimentară sau la cea de o altă natură⁽¹⁾. Conform „American Society of Addiction Medicine, aceasta reprezintă o tulburare cronică primară, o afecţiune complexă a creierului, ce afectează funcţiile neuronale precum motivaţia, memoria şi sistemul de recompensă. Adicţia se manifestă printr-un comportament compulsiv, care pune stăpânire pe viaţa individului, şi cauzează dezechilibre de ordin social, spiritual, fiziologic şi biologic. În urma unor metaanalize, s-a demonstrat că prevalenţa adicţiei alimentare în rândul populaţiei generale este de 20%⁽²⁾.

Conceptul de adicţie alimentară se bazează pe un set de caracteristici similare cu cele observate în consumul de droguri cu potenţial adictiv. Aceste asemănări sunt puse pe seama faptului că anumite alimente influenţează activitatea creierului într-un mod asemănător substanţelor stupefiante. Ipoteza are totuşi o lipsă majoră; alimentele, contrar drogurilor, sunt vitale existenţei, iar efectul chimic pe care acestea îl au asupra creierului nu este încă suficient dovedit. Dependenţa alimentară patologică rămâne un diagnostic clinic neoficial, o singură substanţă incriminată în apariţia dependenţei nefiind încă identificată⁽³⁾. Adicţia alimentară este, de asemenea, un liant pentru o mai bună înţelegere a tulburărilor de comportament alimentar precum sindromul metabolic, obezitatea, bulimia nervoasă şi mâncatul compulsiv. Din cauza similitudinilor dintre adicţia alimentară şi tulburările menţionate anterior, cercetătorii au întâmpinat dificultăţi în încadrarea unui posibil diagnostic. Adicţia alimentară a fost denumită şi „adicţia mâncatului” sau „de­pen­denţă alimentară” şi a rămas la graniţa dintre o tulburare de consum de substanţe şi o tulburare de com­por­ta­ment alimentar⁽²⁾. 

Pentru a evalua severitatea adicţiei alimentare cu care se confruntă un individ, în anul 2009 a fost creată The Yale Food Addiction Scale (YFAS), care are la bază valorile descrise în Manualul de Diagnostic şi Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale, ediţia a patra (DSM-4). YFAS 2.0 actualizează informaţiile pe baza DSM-5. Scala menţionată este alcătuită din 25 de întrebări care analizează criteriile de diagnostic pentru dependenţă în cazul consumului exagerat de carbohidraţi simpli, grăsimi saturate şi zaharuri rafinate în ultimele 12 luni. Răspunsurile celui chestionat urmează să fie evaluate, după care li se va atribui un scor. Prin prezenţa a trei criterii de diagnostic pozitive şi a unei afectări în ceea ce priveşte starea de sănătate a pacientului în ultimul an, se poate confirma sau infirma prezenţa unei adicţii alimentare⁽⁴⁾.

Există câteva criterii clasice de diagnostic al de­pen­denţelor – sevrajul, lipsa controlului şi toleranţa. La fel, importante în validarea adicţiei alimentare ca o tul­bu­rare de consum de substanţe sunt şi încurajarea com­por­tamentului adictiv prin experienţele plăcute din ur­ma consumului, aşteptările consumatorului şi proenţa sti­mulativă. Proenţa stimulativă este o componentă a  sistemului de recompensă, şi anume „dorinţa”. Sistemul de recompensă are la bază „plăcerea” şi „învăţarea”, pe lângă dorinţă. Proenţa stimulativă este un proces cog­nitiv motivaţional, proces mediat de către sistemul dopaminic mezocorticolimbic, ce are ca scop obţinerea unei recompense. Deficitul de proenţă stimulativă poate duce la apariţia depresiei, în timp ce excesul acesteia poate cauza adicţie⁽⁵⁾.

Adicţia alimentară este o comorbiditate des întâlnită în bolile psihiatrice. Acest fenomen este frecvent observat la pacienţii care suferă şi de alte tulburări de consum de substanţe sau tulburări comportamentale. Factorii ce facilitează apariţia acestui dublu diagnostic sunt: vulnerabilităţile genetice, automedicaţia, stilul de viaţă, mediul familial şi căile neuronale. Această teorie a fost confirmată prin studii epidemiologice, care au observat o tendinţă în rândul pacienţilor cu dublu diagnostic de a renunţa la tratament. De asemenea, pacienţii vizaţi prezintă o igienă personală mai precară, un risc crescut de a dezvolta complicaţii de ordin fizic, tendinţă la agresivitate, rate crescute ale suicidului şi frecvente probleme cu autorităţile legale⁽⁶⁾.

Matricea genetică a căilor dopaminergice influenţează prevalenţa tulburărilor de alimentaţie compulsivă, a poftelor alimentare şi a polifagiei pe baza stresului emoţional. În cazul acestor pacienţi, căile de reglare homeostatice ale aportului alimentar sunt suprimate de căile de reglare hedonice. Această teorie a fost mai târziu demonstrată prin înregistrarea unui scor mare YFAS şi printr-un alt studiu ce a evidenţiat predispoziţia către adicţie alimentară a persoanelor cu o sensibilitate crescută a sistemului de recompensă al creierului, în special în rândul genului feminin^(7,8).

Deoarece adicţia alimentară este frecvent asociată cu alte tulburări de comportament alimentar şi nu reprezintă un diagnostic medical oficial, cercetările realizate au urmărit tratamentul patologiilor asociate care prezintă simptome comune adicţiei. Tratamentul urmat a fost reprezentat de terapia cognitiv-comportamentală de grup şi individuală. Chirurgia bariatrică a fost luată în considerare ca variantă terapeutică pentru pacienţii obezi, însă aceasta ar rezolva doar urmările adicţiei, şi nu cauza în sine^(9,10).

Alimente cu potenţial adictiv

Existenţa unui aliment, ingredient sau nutrient specific care să fie responsabil pentru declanşarea unui comportament asemănător adicţiei nu a fost suficient dovedită. Cu toate acestea, studiile sugerează prezenţa potenţialului adictiv în cazul alimentelor palatabile, precum cele procesate sau cele cu un conţinut bogat de grăsimi, zahăr şi sare. Alimentele au un potenţial adictiv diferit în funcţie de conţinutul lor. Rolul incriminant al alimentelor procesate este determinat de rata lor mai mare de absorbţie în raport cu cantitatea consumată, caracteristică farmacochinetică întâlnită şi în cazul drogurilor. Totodată, adaosul de grăsimi şi carbohidraţi rafinaţi, cu o încărcătură glicemică ce le permite să fie absorbiţi mai rapid, contribuie la apariţia simptomelor adicţiei alimentare^(11,12).

Hipotalamusul reglează aportul alimentar, ţinând cont de nevoile energetice ale organismului. Sistemul dopaminergic striatal, sistemul limbic şi ariile corticale implicate în sistemul de recompensă al creierului participă la reglarea comportamentului alimentar. Preparatele palatabile bogate în grăsimi şi carbohidraţi simpli, precum cipsurile de cartofi sau preparatele cu un conţinut ridicat de zahăr, activează căile de reglare hedonice şi răspunsul sistemului de recompensă, încurajând un consum alimentar mult peste necesarul organismului^(13,14).

Un conţinut bogat în lipide nu înseamnă automat o pa­la­tabilitate crescută a alimentelor. Pe de altă parte, gră­si­mile alimentare combinate cu alte ingrediente îm­bo­gă­ţesc gustul mâncării.

Un studiu efectuat pe şoricei de laborator expuşi in­ter­mitent la o dietă bogată în zaharuri, respectiv la o dietă bogată în grăsimi, a demonstrat modificări ale com­por­tamentului asociate cu regimul ce conţinea o can­titate crescută de grăsimi. Şoriceii expuşi la această die­tă s-au dovedit mai impulsivi. Chiar şi după normalizarea dietei, şoriceii expuşi pe o perioadă mai lungă de timp la regimul bogat în lipide au fost mai impulsivi. Aşa­dar, grăsimile prezente într-o cantitate crescută în alimentaţie alterează comportamentul, afectând controlul impulsivităţii⁽¹⁵⁾.

Pe lângă alimentele clasice, aditivii alimentari precum potenţiatorii de arome şi îndulcitorii influenţează percepţia gustului şi palatabilitatea alimentului. Monoglutamatul de sodiu modifică acţiunea leptinei, creşte palatabilitatea, iar în combinaţie cu o cantitate mai mare de grăsimi poate duce la tulburări metabolice, obezitate şi la aport caloric exagerat^(16,17,18).

Cafeaua utilizată atât ca aditiv alimentar sub formă de cofeină, cât şi ca nutraceutic este cel mai consumat drog psihoactiv. Din cauza proprietăţilor sale psihostimu­lante, aceasta are efecte asemănătoare cu ale drogurilor precum cocaina sau amfetaminele. Efectul cafeinei este însă mult mai slab, din cauza interacţiunii sale specifice cu receptorii adenozinei^(18,19).

În lumea contemporană, hrana a devenit din necesitate un act social menit să aducă plăcere şi confort. Studiul prezent are ca obiective analiza relaţiei dintre diferiţi factori de influenţă şi prezenţa adicţiei alimentare, precum şi evidenţierea unei posibile relaţii între prevalenţa adicţiei alimentare şi frecvenţa de consum a alimentelor palatabile.
 

Materiale şi metodă

Pentru atingerea obiectivelor propuse, s-a utilizat un chestionar alcătuit din trei puncte de bază: o adaptare a scalei YFAS 2.0, un tabel de frecvenţă alimentară şi întrebări relevante în evaluarea factorilor de influenţă. Totalul respondenţilor a fost de 106 persoane.

Rezultate

Nivelul de risc al adicţiei alimentare arată prezenţa, absenţa sau predispoziţia către a dezvolta o adicţie alimentară în rândul lotului studiat. Prevalenţa adicţiei alimentare printre respondenţi a fost de 12%.

Adicţia alimentară a fost mai prevalentă în rândul participanţilor cu un loc de muncă mai solicitant, procentajul riscului crescut şi foarte crescut fiind de 28%. De asemenea, respondenţii care au ţinut o dietă în trecut, respectiv persoanele care nu au o apreciere bună faţă de sine, s-au regăsit în categoriile de risc crescut şi foarte crescut în proporţie majoritară.

IMC-ul (satusul ponderal) nu a avut un impact di­rect asupra prevalenţei adicţiei alimentare, însă, analizat lângă frecvenţa de consum, acesta a subliniat im­por­tanţa dublului diagnostic pentru persoanele sub­ponderale.

Acest studiu a întărit ipoteza conform căreia adicţia alimentară ar putea fi încadrată în sfera tulburărilor de consum de substanţe. Criteriile de diagnostic ale unor astfel de afecţiuni sunt întâlnite şi în rândul categoriilor de risc crescut şi foarte crescut din cercetarea prezentată.

Persoanele cu un risc crescut, foarte crescut sau mediu al adicţiei alimentare, adesea sau întotdeauna, fac un efort pentru a-şi procura alimentele preferate, chiar dacă în locuinţă există şi alte opţiuni.

La eliminarea alimentelor palatabile din dietă, deodată cu creşterea riscului, a crescut şi disconfortul resimţit de către participanţi. În acest caz, disconfortul este asociat cu sevrajul.

Concluzii

Frecvenţa de consum crescută nu a fost asociată semnificativ cu prezenţa adicţiei alimentare.

Factorii aflaţi într-o evidentă legătură cu prezenţa adicţiei alimentare au fost antecedentele dietetice, per­cep­ţia faţă de propriul aspect fizic, încrederea în sine, anturajul şi mediul de la locul de muncă. Influenţa factorilor psihosociali şi emoţionali în apariţia adicţiei alimentare, precum şi analiza adicţiei alimentare din perspectiva unei tulburări secundare afecţiunilor de ordin psihologic reprezintă un subiect de interes pentru studiile viitoare. 

Conflict of interests: The authors declare no con­flict of interests.