IMAGISTICĂ VETERINARĂ

Ecografia la delfin (Tursiops truncatus) − limite şi perspective

 Dolphin ecography (Tursiops truncatus) − limits and perspectives

First published: 28 iunie 2018

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/PV.31.2.2018.1855

Abstract

Ultrasound in captive marine animals involves particular procedures and intermediate stages, modulated by infra­structure, by the extent to which the examined patient is cooperative in the pre-emergence steps and the type of apparatus used. As in all mammals, structural injuries to internal organs are accompanied by volume changes, ecostructure, ecogeneity and/or topography, aspects that can be identified and quantified by ultrasound, gaining important diagnostic significance.

Keywords
ecography, features, dolphin

Rezumat

Ultrasonografia la animalele marine ţinute în captivitate pre­su­pune proceduri şi etape intermediare particulare, mo­du­late în funcţie de infrastructură, de măsura în care pacientul examinat este cooperant în demersurile premergătoare şi în funcţie de tipul aparatului folosit. Ca la toate mamiferele, injuriile struc­turale ale organelor interne sunt însoţite de modificări de vo­lum, ecostructură, ecogenitate şi/sau topografie, aspecte ce pot fi identificate şi cuantificate ecografic, căpătând sem­ni­ficaţie diagnostică importantă. 

Ficatul este cel mai mare organ din corp, fiind localizat în cavitatea peritoneală adiacent feţei viscerale a diafragmului. Greutatea medie a ficatului este de 2-3% din greutatea totală a unui delfin. Dacă un delfin adult din specia Tursiops truncatus cântăreşte 300 kg, atunci ficatul acestuia ar putea cântări între 6 şi 9 kg.

Ficatul poate fi localizat la nivelul treimii inferioare a spaţiului intercostal 6-9, în regiunea hipocondrică dreaptă, în regiunea epigastrică şi în regiunea hipocondrică stângă a abdomenului. La delfini, ficatul poate avea culoarea albastru închis până la violet. Ficatul are două părţi, una care aderă la diafragm (partea diafragmatică; figura1) şi o parte viscerală, localizată în cavitatea peritoneală (partea viscerală; figura 2). Suprafaţa diafragmatică aderă complet la toată suprafaţa diafragmului, cu care este conectată printr-un pliu peritoneal. Suprafaţa diafragmatică urmăreşte cu exactitate forma diafragmului. Partea dorsorostrală a ficatului este destul de groasă şi aproape proeminentă. De fapt, una dintre caracteristicile principale ale ficatului la delfini este convexitatea pronunţată a suprafeţei diafragmatice şi a marginii dorsale, datorită formei specifice, poziţiei diafragmei şi volumului relativ scăzut al cavităţii peritoneale. Ficatul poate fi explorat pe animalul în viaţă folosind tehnica ecografică (figurile 1 şi 2).
 

Figura 1. Aspectul ecografic al ficatului (lob stâng). Se prezintă sub forma unei structuri parenchimatoase, de aspect omogen, cu ecotextură relativ fină şi ecogenitate moderat-înaltă
Figura 1. Aspectul ecografic al ficatului (lob stâng). Se prezintă sub forma unei structuri parenchimatoase, de aspect omogen, cu ecotextură relativ fină şi ecogenitate moderat-înaltă
Figura 2. Aspectul ecografic al ficatului (lob hepatic stâng). Ficatul se caracterizează printr-un aspect omogen, cu eco­structură caracteristică (săgeată). Parenchimul he­pa­tic este traversat de structuri canaliculare (ductusuri bili­are)
Figura 2. Aspectul ecografic al ficatului (lob hepatic stâng). Ficatul se caracterizează printr-un aspect omogen, cu eco­structură caracteristică (săgeată). Parenchimul he­pa­tic este traversat de structuri canaliculare (ductusuri bili­are)


La delfini, rinichii sunt polilobaţi, de formă ovoidă, situaţi în poziţie retroperitoneală. Topografic, rinichiul stâng este legat de stomac, ansele intestinale şi de ficat, iar cel drept, de ficat, ampula duodenală şi intestine. Un rinichi poate măsura 13 cm lungime şi 6 cm lăţime, cântărind aproximativ 186 g.

Rinichii sunt acoperiţi de o fascie renală, subţire şi fibroasă, care nu aderă la lobii renali. Toate mamiferele au rinichi metanefros.

La multe mamifere marine, precum şi la delfini, rinichii sunt multilobaţi, unde fiecare lob are componentele unui rinichi metanefros. Această caracteristică este asemănătoare cu cea a rinichiului multilobat de bovină, doar că rinichiul delfinilor prezintă mai mulţi lobi de dimensiune mai mică.
 

Figura 3. Aspectul ecografic al rinichiului stâng. Se prezintă sub forma unei structuri polilobate de aspect ovoid, cu cortex slab reprezentat, medulara mult mai bine reprezentată (hipoecogenă)
Figura 3. Aspectul ecografic al rinichiului stâng. Se prezintă sub forma unei structuri polilobate de aspect ovoid, cu cortex slab reprezentat, medulara mult mai bine reprezentată (hipoecogenă)
Figura 4. Rinichiul drept (săgeată). Se evidenţiază ca o structură distinctă, adiacentă lobului hepatic drept (săgeată punctată)
Figura 4. Rinichiul drept (săgeată). Se evidenţiază ca o structură distinctă, adiacentă lobului hepatic drept (săgeată punctată)
Figura 5. Rinichiul drept. În centrul imaginii se identifică un lob renal. Este vizibilă delimitarea corticomedulară (săgeată punctată)
Figura 5. Rinichiul drept. În centrul imaginii se identifică un lob renal. Este vizibilă delimitarea corticomedulară (săgeată punctată)

La cele mai multe specii de delfini, zona corticală este mai subţire decât zona medulară, comparativ cu speciile de mamifere terestre. Între zona corticală şi cea medulară se află un brâu fenestrat, acesta fiind unic la cetacee. Funcţia acestui brâu nu a fost încă elucidată complet, însă datorită poziţiei reuşeşte să cureţe rapid medulara de urină.

Ca la toate celelalte mamifere, unitatea funcţională a rinichiului este nefronul, care produce urina. Fiecare nefron este alcătuit dintr-o componentă de filtrare, localizată în capsula Bowman, şi un sistem de tubuli specializaţi în absorbţie şi secreţie.

Splina delfinilor este impresionant de mică, reprezentând doar 0,2% din greutatea corpului, comparativ cu cea a animalelor terestre. Are o formă discoidală plată, culoarea fiind de roşu-albăstrui închis. La un adult, splina nu depăşeşte 15-20 cm în diametru.
 

Figura 6. Interfaţa reno-splenică. În dreapta imaginii se identifică rinichiul stâng (săgeată) – cu netă delimitare corticomedulară. În stânga sus se identifică splina (săgeată punctată)
Figura 6. Interfaţa reno-splenică. În dreapta imaginii se identifică rinichiul stâng (săgeată) – cu netă delimitare corticomedulară. În stânga sus se identifică splina (săgeată punctată)

Splina este legată de marea curbură a primului stomac prin marele epiplon şi este localizată, în general, în partea stângă a cavităţii abdominale. Aceasta este acoperită de o capsulă groasă, fiind reprezentată de tunica fibroasă.
 

Figura 7. Splina. Se prezintă sub forma unui organ parenchimatos, cu ecotextură fină (săgeată punctată), ecogenitate moderat crescută. Capsula splenică bine evidenţiată (săgeată)
Figura 7. Splina. Se prezintă sub forma unui organ parenchimatos, cu ecotextură fină (săgeată punctată), ecogenitate moderat crescută. Capsula splenică bine evidenţiată (săgeată)

Delfinii sunt animale poligastrice, ce derivă dintr-o singură mărire a tubului gastric primitiv; ar putea fi spus că singurul stomac al delfinului este împărţit în mai multe camere. Cele trei camere ale stomacului sunt alcătuite dintr-o primă cameră, sau primul stomac, care este aglandular şi se crede că nu are loc nicio absorbţie în această parte, a doua cameră, sau stomacul propriu-zis, aici având loc producţia de suc gastric, şi a treia cameră, numindu-se şi stomac piloric. Complexul stomacal poate fi observat la animalul în viaţă prin tehnica ecografică.
 

Figura 8. Splina normală. Se caracterizează printr-un  aspect omogen (săgeată), înalt ecogen, structură paren­chi­matoasă net delimitată de structurile adiacente prin capsula splenică (ecogenă)
Figura 8. Splina normală. Se caracterizează printr-un aspect omogen (săgeată), înalt ecogen, structură paren­chi­matoasă net delimitată de structurile adiacente prin capsula splenică (ecogenă)

Peretele stomacului este căptuşit cu o mucoasă simplă de culoare roz-violet. Se poate observa prezenţa pliurilor, având o direcţie neregulată, acoperite de un mucus. Structura mucoasei gastrice este similară cu cea a mamiferelor monogastrice şi conţine glande gastrice cu celule piramidale, cu rol în secreţia mucusului, celule parietale, care secretă acidul clorhidric, şi celule fundice, cu rol în secreţia pepsinogenului.
 

Figura 9. Stomacul. Se prezintă sub forma unui organ cavitar. Perete cu aspect caracteristic, se distinge net interfaţa lumen-mucoasă (săgeata întreruptă). Componentele parietale specifice pot fi identificate şi apreciate cu uşurinţă
Figura 9. Stomacul. Se prezintă sub forma unui organ cavitar. Perete cu aspect caracteristic, se distinge net interfaţa lumen-mucoasă (săgeata întreruptă). Componentele parietale specifice pot fi identificate şi apreciate cu uşurinţă
Figura 10. Stomac normal (componentele parietale specifice se delimitează net – săgeata punctată), destins prin conţinut (săgeată), hipoecogen, cu particule alimentare în suspensie
Figura 10. Stomac normal (componentele parietale specifice se delimitează net – săgeata punctată), destins prin conţinut (săgeată), hipoecogen, cu particule alimentare în suspensie
Figura 11. Interfaţa gastrosplenică. În partea stângă se evidenţiază splina (săgeată). În dreapta imaginii se evidenţiază stomacul (săgeata punctată), moderat destins prin conţinut
Figura 11. Interfaţa gastrosplenică. În partea stângă se evidenţiază splina (săgeată). În dreapta imaginii se evidenţiază stomacul (săgeata punctată), moderat destins prin conţinut

O caracteristică-cheie macroscopică a intestinului, întâlnită la familia Delphinidae, este absenţa generală a subdiviziunilor externe. După stomac, intestinul apare ca un tub continuu răsucit, care se termină în anus. Nu există o delimitare evidentă între intestinul subţire şi cel gros şi nu există nici apendice vermiform. Această dispunere aparent simplificată este un rezultat al dietei, care este alcătuită în mare parte din proteine, toate de origine animală.

Vezica urinară ia naştere din porţiunea proximală a alantoidei, iar uretra, din sinusul urogenital. Structura vezicii urinare nu este diferită faţă de cea a mamiferelor terestre, prezentând un epiteliu pseudostratificat şi un muşchi striat circular situat în apropierea deschiderii uretrei.
 

Figura 12. Intestin subţire. Se prezintă sub forma unui organ cavitar. Peretele intestinal (săgeată) respectă arhitectura parietală specifică, lumenul moderat evidenţiat prin conţinut
Figura 12. Intestin subţire. Se prezintă sub forma unui organ cavitar. Peretele intestinal (săgeată) respectă arhitectura parietală specifică, lumenul moderat evidenţiat prin conţinut
Figura 13. Intestin gros. Se prezintă sub forma unui organ cavitar tubular, cu perete a cărui arhitectură este bine reprezentată, lumenul cu ecogenitate crescută (săgeată)
Figura 13. Intestin gros. Se prezintă sub forma unui organ cavitar tubular, cu perete a cărui arhitectură este bine reprezentată, lumenul cu ecogenitate crescută (săgeată)
Figura 14. Vezică urinară moderat destinsă prin con­ţi­nut. Perete fin ecogen, lumen cu conţinut omogen transsonic (săgeată)
Figura 14. Vezică urinară moderat destinsă prin con­ţi­nut. Perete fin ecogen, lumen cu conţinut omogen transsonic (săgeată)

Caracterul limitativ al posibilităţilor de expunere şi contenţie a delfinilor în vederea efectuării examenelor ecografice restricţionează considerabil realizarea investigaţiilor imagistice în absenţa antrenorilor şi respectiv a dresorilor, iar timpul extrem de limitat al expunerii pacientului în vederea aplicării sondelor ecografice pe ariile ecotopografice specifice presupune efectuarea acestor investigaţii doar de către specialişti cu experienţă, care pot realiza eficient şi expeditiv investigaţia ecografică.  

Conflict of interests: The authors declare no conflict of interests.

Bibliografie

  1. Bechet Jeune, Paris Castellini, MA, Mellish J-A. Marine mammal physiology. Requisites for ocean living. CRC Press, 2016, Boca Raton, FL.
  2. Johnson FR, Harrison RJ, Ultrastructural characteristics of the dolphin stomach. J. Anat. 7, 2006. 
  3. Ketten DR. The marine mammal ear: specializations for aquatic audition and echolocation. In: Webster DB, Popper AN, Fay RR. (Eds.), The Evolutionary Biology of Hearing. Springer, New York, NY, 1992.
  4. Pietro Saviano Handbook of Ultrasonography in Dolphins Abdomen, Thorax & Eye, 2013.
  5. Sandu I, Codreanu M. Studiu privind optimizarea screeningului ultrasonografic la specia Tursiops truncatus, lucrare licenţă, USAMVB, 2018.

Articole din ediţiile anterioare

DIAGNOSTIC PARACLINIC - IMAGISTICĂ | Ediţia 1 34 / 2021

Relevanţa clinico-diagnostică a examenului ecografic în patologia chistică a prostatei la câine

Valerica I. Constantinescu, Mario Codreanu

Bolile prostatice reprezintă aproximativ 8-10% din câinii nesterilizaţi, prezentaţi medicilor în vederea evaluării medicale veterinare de specialit...

22 noiembrie 2021
IMAGISTICĂ | Ediţia 3 28 / 2017

Particularităţi ecografice ale afecţiunilor hepatice la carnivorele de companie

Prof. dr. Gheorghe Solcan, Mario Codreanu

Ecografia este o metodă de investigaţie medicală care se bazează pe reflectarea ultrasunetelor de către ţesuturi. Este o metodă neinvazivă şi uşor ...

14 septembrie 2017
IMAGISTICĂ | Ediţia 4 / 2016

Coordonate în evaluarea ecografică la iepure

Mario Codreanu, Radu Constantinescu

Ficatul este un organ parenchimatos, cu aspect caracteristic, străbătut de structuri vasculare. Ficatul iepurelui este, anatomic, situat în zona ep...

10 noiembrie 2016
IMAGISTICĂ | Ediţia 2 27 / 2017

Coordonate în evaluarea ecografică a splinei la câine și pisică

Dana Cristian

Ecografia este una dintre cele mai accesibile metode imagistice, având valoare diagnostică ridicată întrucât prin ecografie se pot obține date în c...

22 iunie 2017