Am să evoc pe scurt activitatea unor psihiatri cu existenţa cărora m-am intersectat pe parcursul vieţii mele şi care m-au impresionat prin ataşamentul lor faţă de cultură. Generaţia aceasta, care s-a format la mijlocul secolului XX, era încă inserată în tradiţia culturii europene, punând la mare cinste cultura, în viaţa oricărui intelectual, indiferent de profesia practicată.

La sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut, când eram student în ultimii ani la Medicină la Cluj şi mă interesam de psihiatrie, îl vizitam des pe dr. Iuliu Albini, psihiatru distins, ce-mi împrumuta cu generozitate cărţi clasice şi recente din domeniu. Am susţinut în ianuarie 1959 examenul de specialitate cu prof. E. Pamfil – care a fost imediat după aceea ridicat de securitate –, iar dr. Albini şi dr. Bîlcea erau în Clinica de Psihiatrie din Cluj figuri luminoase, atente la studenţii care, asemenea mie şi colegului meu dr. O. Hanganu, erau interesaţi de această specialitate. Dr. Albini locuia lângă Operă, fiind un frecvent vizitator al acesteia şi în apropiate relaţii cu cântăreţii şi dirijorii de acolo. Dar mai ales teatrul îl preocupa intens. Mulţi ani a şi jucat într-o trupă de amatori, exprimând o pasiune pentru spectacolul dramatic, care la fiul său – devenit şi el psihiatru – s-a transpus în excelenta practicare a psihodramei moreniene. Dar domeniul în care dr. Iuliu Albini a excelat a fost cel al fotografiei artistice, participând decenii la rând la expoziţii naţionale şi internaţionale. Cum terminam Medicina în 1961 şi voiam să mă dedic de la început psihiatriei, I. Albini mi-a recomandat să merg la Sanatoriul de Nevroze care funcţiona pe atunci la Săvârşin în fostul castel al regelui Mihai, condus pe vremea aceea de dr. Dan Arthur. Mi-a şi dat o scrisoare de recomandare către colegul său. Şi astfel am ajuns să lucrez la Săvârşin, între anii 1963 şi 1965.

Epopeea mea de la Săvârşin ar putea fi povestită ca o legendă miraculoasă, pentru tinerii psihiatri din prezent. Dar acum nu am să comentez cele desfăşurate aici, adică asimilarea unor importante probe de psihodiagnostic (precum Szondy, TAT-Murray asu Rorschach)  sau a unor tehnici de psihoterapie (training autogen Schultz, logoterapie, psihodramă), ci am să descriu ca martor direct atmosfera culturală pe care o întreţinea dr. Dan Arthur.

Terminase Facultatea de Medicină la Cluj, care pe timpul războiului se mutase la Sibiu, frecventând şi terminând în acelaşi timp şi Facultatea de Filosofie-Psihologie. Am aflat treptat că această dublă opţiune de studiu era deosebit de frecventă în acea perioadă, mai ales printre tinerii orientaţi spre facultăţi umaniste (de exemplu, Facultatea de Litere şi Filosofie), deoarece calitatea de student în Medicină te scutea temporar de trimiterea pe front. Mulţi dintre oamenii de cultură din această generaţie cu care am discutat mai târziu – de exemplu, N. Balotă – mi-au confirmat că nici nu intenţionau să termine Medicina, adunând totuşi câţiva ani de studiu în acest domeniu. Dan Arthur încheiase ambele facultăţi, luându-şi teza de licenţă în Psihologie cu o lucrare cu titlul „Analiza destinului”, efectuată cu proba Szondy. Era un om deosebit de cult şi menţinea legături cu foştii săi colegi, care-l vizitau deseori la Săvârşin, precum Ion Negoiţescu, Radu Enescu (din Oradea), O. Cotruş (pe atunci în Timişoara). În atmosfera cultural-spirituală de aici am aflat, în acei ani ’60 ai secolului trecut, despre Heidegger şi cartea sa Fiinţă şi timp (de exemplu, despre „impersonal” – Das Man –, tema „autenticităţii” etc.). Sau despre Noica şi Jurnalul său filosofic, pe care ulterior, după mulţi ani, a încercat să-l pună în practică la Păltiniş, despre Urmuz (pe care l-am citit aici integral), despre muzica acelor timpuri (Messien, Boulez, Stochausen etc.) şi altele. Atmosfera culturală era întreţinută şi de faptul că mulţi intelectuali ai ţării, care activau în diverse domenii, veneau frecvent să se reculeagă puţin la acest „munte vrăjit” care era Săvârşinul. Dar eram vizitaţi şi de alţi colegi psihiatri.

O dată a venit aici şi dr. St. Bălănescu din Sibiu, care era din aceeaşi generaţie cu mine. După ce am ajuns cadru didactic la Clinica Psihiatrică din Timişoara, atât dr. Dan Arthur, cât şi St. Bălănescu au venit să-şi facă un doctorat la prof. Eduard Pamfil. Bălănescu a fost şi primul din seria sa care şi-a încheiat doctoratul cu tema „Ţinutul imaginar al isteriei”. Pe atunci citea cu insistenţă opera lui Heidegger şi era pasionat de lucrările lui Mircea Eliade. În 1977, la Sibiu, mi-a făcut cunoştinţă cu Aurel Cioran (fratele lui Emil Cioran), cu care era prieten. Astfel, prin Aurel Cioran am ajuns să îl cunosc pe Constantin Noica, urmând o perioadă de fructuoase întâlniri cu acesta. Ulterior a plecat definitiv în Germania. De la el am avut o carte a lui Victor Frankl despre logoterapie, o metodă care face apel la dimensiunea spirituală a omului. Am încercat să implementez această abordare la Timişoara în anii ’80, împreună cu tânărul (pe atunci) dr. Furnică. După 1990, logoterapia s-a dezvoltat mult, mai ales în varianta Existenzanalyse a lui Längle din Viena.
 

Asset 1

Revin acum la generaţia dr. Dan Arthur, mai ales a medicilor care au studiat la Cluj şi Sibiu. Între aceştia se numără şi dr. Alexandru Olaru din Craiova, care a fost profesor de psihiatrie la clinica din acest centru universitar în anii ’70-’80. El a terminat şi Medicina, şi Filosofia la Universitatea Cluj‑Sibiu. Mărturisea că la terminarea studiilor a oscilat în ce direcţie să se îndrepte. Era mândru de studiile sale filosofice şi odată mi-a arătat, la el acasă, carnetul de studii în filosofie, cu examenele promovate excelent, notele fiind semnate de profesorii D.D. Roşca, Lucian Blaga şi alţii. Prof. Alexandru Olaru a rămas toată viaţa profund ataşat de cultură, de la artele plastice la dramaturgie, poezie şi proză. Doctoratul şi l-a făcut tot la prof. Eduard Pamfil, la Timişoara, cu o teză privitoare la „nebunii” din opera lui Shakespeare (1972), lucrare pe care a şi publicat-o ulterior. Dar încă din 1970 a editat o broşură, Despre arta psihopatologică, în care face o competentă trecere în revistă a cercetărilor întreprinse în plan internaţional în domeniul psihopatologiei expresiei, analizând opiniile principalilor comentatori. Lucrarea conţine şi reproduceri comentate ale celor 15 lucrări ale unei bolnave de schizofrenie. Prof. Al. Olaru a avut o deosebită activitate publicistică în domeniul culturii, colaborând la mai multe reviste: Ramuri, Tribuna, Cronici, România literară, Arta, Tribuna românească etc. A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor Olteni (1996) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Craiova (1997). O lucrare semnificativă a prof. Al. Olaru o reprezintă Studii de psihopatografie (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1996). Lucrarea are 346 de pagini şi abordează teme ale interferenţei dintre existenţa şi opera unor scriitori şi psihopatologie. După cum era firesc, o atenţie deosebită i-a acordat-o lui Eminescu. A mai analizat aspecte care interferează cu psihopatologia din opera lui Arghezi, Bacovia, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Gib I. Mihăescu, Anton Pann şi alţii. Dintre artiştii internaţionali i-a analizat pe Baudelaire, Tolstoi, Turgheniev şi von Kleist. Interesante sunt şi comentariile privitoare la Per Gynt, piesa lui Ibsen. Este prezent şi un articol ocazionat de pictura lui Ion Ţuculescu (care era doctor, ca profesie de bază).

Dar lucrurile nu se pot rezuma la această generaţie. Oameni deosebiţi în relaţionarea cu cultura am întâlnit şi în generaţia mea, precum şi în generaţiile mai tinere. Ceea ce am vrut în acest scurt excurs al meu este faptul de a scoate la lumină valenţele multiple ale multor psihiatri români şi demersul lor de a explora natura umană în totalitatea sa.