Dr. Daniel Vîlcioiu este medic specialist Ortopedie şi Traumatologie, doctor în ştiinţe medicale, cu supraspecializare în Chirurgia Mâinii. Pentru a-şi alege specialitatea, a urmat mai multe semne. De ce îi place atât de mult să opereze mâini? Pentru că simte că face pionierat în România.

Când şi de ce aţi decis să deveniţi medic?

Dr. Daniel Vîlcioiu: Cred că se întâmpla chiar în copilărie, influenţat de mama mea care este medic. Mergeam foarte des la cabinet, la dispensar şi ştiu că de mic le spuneam învăţătorilor, diriginţilor, profesorilor, că vreau să mă fac medic. Şi mi-am urmat visul. În liceu am mai jonglat cu Stomatologia versus Medicina Generală, descurajat de faptul că medicii din România nu erau prea bine plătiţi, de condiţiile din spitale care nu erau foarte bune. Eram încurajat de diverşi profesori să fac Stomatologie, dar în clasa a XII-a am ales Medicina Generală.

Ce v-a rămas din perioada aceea de dispensar, în care vine toată lumea cu tot felul de probleme?

Dr. Daniel Vîlcioiu: Se făcea chirurgie cu anestezie locală, mici intervenţii, îmi aduc aminte de perfuzii, de medicamente, de mirosul specific care acum, din fericire, nu mai este. Îmi aduc aminte că mă jucam cu seringi, aveam o trusă de mică chirurgie şi cu care operam jucării de pluş, prin clasa a cincea. Făceam pe doctorul, chirurgul...

Cum credeţi că a schimbat modernitatea interacţiunea dintre pacientul care mergea pentru orice afecţiune la acelaşi medic şi cel care merge la medici specialişti?

Dr. Daniel Vîlcioiu: A fost schimbată decisiv. Acum 20 de ani, era o frică foarte mare de mers la spital, la doctor, la chirurgie, în vreme ce acum se practică foarte multă chirurgie modernă pentru diverse afecţiuni. Mediul privat a ajutat în mod clar şi a venit cu condiţii mai bune, cu programări ce se respecta, cu saloane cu condiţii bune. Iar asta a ajutat pacientul. Pe mine m-a ajutat foarte mult că am văzut tot felul de pacienţi ai mamei mele când participam ca spectator la filmul medic-pacient şi m-am obişnuit. Poate mai sunt medici pentru care comunicarea directa cu pacientul este o etapă dificilă, eu prefer să fiu cât mai destins pentru a le face experienţa cât mai plăcută. Şi acesta e şi feedback-ul din partea pacienţilor.

Cum aţi ales specialitatea?

Dr. Daniel Vîlcioiu: Acum sunt specializat în Chirurgia Mâinii. Este o supra-specializare. Mă ocup de patologii greu şi foarte greu de tratat, pentru că mâna în sine este foarte complexă şi există foarte multe structuri anatomice importante grupate la milimetru. Sunt puse ca într-un raft la milimetru, perfect. Fiecare are traiectul lui, fiecare merge într-un punct exact şi chirurgia nu permite greşeli. Trebuie să fie foarte precisă. Pe milimetrul acela intri, pe milimetrul acela operezi. La picioare, la genunchi, la şold, există o marjă de câţiva centimetri de a diseca pentru a ajunge undeva anume. La mână se operează cu lupe chirurgicale şi toată mişcarea se face din pumni şi din degete. Nu implică antebraţ, coate, nu împingem, nu tragem. Specializarea am ales-o urmând anumite semne, după medici care îmi atrăgeau atenţia şi după care mergeam şi stăteam în preajma lor, făceam gărzi. Am început cu chirurgia generală la Spitalul Colţea în anul III de facultate. A fost frumos, dar nu s-a definitivat, nu s-a dovedit a fi ceea ce-mi doresc. Pe urmă, la Spitalul Floreaca, Chirurgia Plastică, prof. Ioan Lascăr, dr. Dragoş Zamfirescu şi cursurile de acolo au fost cea mai mare atracţie şi cel mai mare magnet.

De ce?

Dr. Daniel Vîlcioiu: Era o chirurgie frumoasă, reconstructivă. Pe lângă faptul că mulţi pacienţi veneau cu mâinile sau cu degetele în pungi şi plecau cu ele acasă, mişcându-le... replantările erau spectaculoase. Chiar mi-am făcut lucrarea de diplomă, în anul 6 de facultate, pe replantări prin desmănuşare – adică atunci când nu se taie cu cuţitul, ci când se smulge. Se întâmplă frecvent asta, din cauza verighetei, pe care o poţi prinde în ceva şi îţi smulge degetul. Au păţit de la vedete ca Jimmy Fallon, la soldaţi care uită să-şi scoată verighetele la antrenament şi le pot bloca într-un gard de exemplu, iar  corpul va smulge efectiv, degetul M-am lipit de echipa aceea, am început să fac gărzi, să mă pregătesc pentru rezidenţiat.

Care sunt semnele de care vorbiţi?

Dr. Daniel Vîlcioiu: În primul rând, apariţia unui mentor. În cazul meu, doctorul Dragoş Zamfirescu. Simţi în ce face, cum face, cum vorbeşte că vrei să fii ca el. ulterior mi s-a întâmplat asta şi cu alţi medici din străinătate, pe care îi am pe listă tot ca mentori pe care, la fel, îi vedeam ce fac, cum prezintă, cum operează şi îmi doream să fac acelaşi lucru. Cred că ăsta e cel mai important semn. Şi apoi, să te duci, fără să fii plătit, pe timpul tău liber, şi să fii acolo. Până la urmă, sistemul educaţional e bun în România dacă îţi doreşti tu foarte mult, pentru că îţi pune la dispoziţie resurse. Mie mi-a pus: să mă duc la Spitalul Floreasca în anul 6, să asist la operaţii, să fac anumite intervenţii, la laboratorul de microchirurgie am avut acces. Am avut acces peste tot, dar a venit mult de la mine. Deci, e important să te simţi bine şi să ai un mentor.

Nu mă aşteptam ca mâna să fie atât de complexă...

Dr. Daniel Vîlcioiu: Mâna este prelungirea mintii. Este foarte bine reprezentată în scoarţa cerebrală. Pentru mână, faţă, buze, limbă avem aproape jumătate din creier destinat. Pentru nervii senzitivi şi pentru musculatură. Ce facem noi când suntem bebeluşi? Mişcăm mult buzele, limba şi mânuţele. Ce facem când creştem? Punem mâna, pipăim, gustăm şi iar punem mâna... practic se dezvoltă foarte bine creierul prin senzorii mâinii. Evident că nu am avea calculatoarele pe care le avem şi telefoanele dacă nu am avea mişcarea de opoziţie a degetului mare şi fineţea din mână pentru a le produce/fabrica. Deci, mâna e un fel de creier. Şi să ştiţi că, în liceu, pe final, îmi doream psihiatrie sau neurochirurgie. M-a atras foarte mult partea de creier, dar mi-am dat seama că rezultatele nu erau asa cum îmi doream eu. Sunt genul de rezultate pe care mi le doresc şi eu pentru mine şi ştiu că le pot oferi. În neurochirurgie, psihiatrie, neurologie rezultatele sunt foarte slabe, din păcate. Să vizitezi o secţie de psihiatrie sau de neurologie sau de neurochirurgie nu e o mare plăcere. Şi m-am convins, în timpul facultăţii, de asta.

Deci, la creier m-am gândit, la inimă nu prea, deşi în anul 6 toţi colegii voiau să fie cardiologi. Eu voiam chirurgie plastică sau ortopedie ca să fiu cât mai aproape de mână, de oase, de chirurgie constructivă.

Care este cel mai mare succes pe care l-aţi avut?

Dr. Daniel Vîlcioiu: Cei doi copii. Profesional, consider un succes că practic şi că ajut mulţi oameni zi de zi.

Aveţi un caz pe care o să-l ţineţi minte tot timpul?

Dr. Daniel Vîlcioiu: Acum o lună s-a prezentat la noi o doamnă cu o tumoră de os, aproape cât jumătate de antebraţ. Am făcut trei operaţii într-o lună, biopsie ca să vedem ce tumoră este, să o scoatem şi apoi să-i transferăm 12 cm de os de la picior la mână, cu tot cu vase de sânge, cu muşchi şi cu piele – împreună cu doctorul Dragoş Zamfirescu şi cu doctorul Amit Beedasy, colegul meu de chirurgie plastică. Alternativa era amputaţia de mână. Dacă mai stătea tumora mult acolo, şansele de amputaţie creşteau şi mai mult. I-am salvat mâna şi nu o să uităm acest caz prea curând. În majoritatea operaţiilor se salvează funcţia unui deget sau a unor degete, sau a pumnului... funcţia... acum am salvat mâna. Şi nu e singurul caz. Este cel mai recent. Sunt multe cazuri spectaculoase, dar nu vă imaginaţi că salvez mâini în fiecare zi. Salvez funcţii în fiecare zi.

Un alt caz, pe care nu o să-l uit niciodată, este cel al unei paciente care are mâinile crescute – gigantodactilism. Este un caz foarte rar. Nu ştiu câţi colegi din lume pot spune că au avut un asemenea caz. Am operat-o de vreo 5 ori. Corpul pacientei este normal, iar mâinile disproporţionate, este uzură prea mare: nervi întinşi la maximum, tendoanele la fel... şi se tot fac operaţii de adaptare. Pacienta practică şi snowboardul, a căzut, şi-a rupt un deget şi a trebuit să o operez din nou. Este o persoană foarte bine integrată şi social, şi profesional şi foarte activă.

Mai sunt şi multe cazuri din Urgenţe, de la Floreasca. Am stat acolo şapte ani şi jumătate şi chiar erau spectaculoase. La 2-3 noaptea, intrai în operaţie şi chiar salvai mâna sau piciorul cuiva. Era totul dramatic, ca în filme, cu sângerări, trebuie să fii rapid, să prinzi vase, să salvezi şi viaţa de multe ori.

V-aţi întrebat vreodată ce aţi face dacă aţi rămâne fără funcţiile mâinilor?

Dr. Daniel Vîlcioiu: Am căutat asigurator pentru mâini, să văd dacă îmi pot asigura mâinile. Din păcate, în România nu am găsit încă. Nu aş vrea să îmi imaginez cum ar fi, dar sigur că există viaţă şi după.

Pe mâna cărui chirurg v-aţi lăsa să vă opereze mâinile?

Dr. Daniel Vîlcioiu: Depinde pentru ce patologie. Am opţiuni rapide: doctorul Dragoş Zamfirescu, care este chirurg plastician. Există multe probleme la mână ce ţin de ligamente, ortopedie, oase, şurubăraie şi cred că aş merge în Spania pentru asta, la un prieten. De-asta am spus că depinde mult de ce aş păţi. Dacă aş rămâne fără un deget, l-aş suna pe doctorul Dragos Zamfirescu să ne întâlnim la spital. Iar, dacă mi-aş rupe vreun ligament sau un os, cred că aş lua avionul spre Madrid.

Ce continuă să vă placă la această meserie?

Dr. Daniel Vîlcioiu: Faptul că simt că fac un fel de pionierat în România. Nu am mai întâlnit un coleg care să se dedice exclusiv mâinii. Eu, prin competenţa mea, pot opera inclusiv genunchi, glezne, coloană vertebrală, umeri, şolduri. Dar nu o fac. Aş vrea să se dezvolte ceva cărţi, poate chiar în limba română despre chirurgia mâinii. Momentan, sunt capitole de câteva rânduri în cărţi mai stufoase. Asta îmi place mult şi îmi place că operez cu anestezie locală. Majoritatea pacienţilor vin ca la stomatolog, fără analize, îmbrăcaţi, le dăm o bluză, intră într-o sală mică, operez ligamentele de lângă nervi, eliberez tendoanele blocate, eliberez palma care este contractată, se ridică, pleacă acasă şi nu este nevoie de toate procedurile foarte sofisticate: internare cu o zi înainte, consult pre-anestezic, analize de sânge, EKG, ecografie de inimă, operaţie cu anestezie generală, care poate fi problematică, post-operator, reanimare, stat în spital pe secţie şi pe urmă externat. Şi mie mi-ar fi frică să fac toate aceste lucruri. Dar ce fac eu este o chirurgie rapidă, drive-thru, cum a zis un pacient. L-am operat în aceeaşi zi cu consultaţia, pentru că avea un os rupt şi umblase vreo două luni din medic în medic cu diferite analize. Eu i-am spus că trebuie să punem cât mai repede un şurub acolo. I-am spus: chiar şi azi, facem cu anestezie locală. Am făcut toate procedurile ce ţin de acte, i-am prins oasele cu un şurub, s-a îmbrăcat şi a plecat acasă cu problema rezolvată. A zis că a simţit că s-a operat în sistem drive-thru şi mi-a plăcut. Mi-a rămas în minte expresia. Eu ziceam înainte pit stop, ca la Formula 1, dar drive-thru sună mult mai bine.