Dorina Chelărescu este medic pediatru, a terminat Facultatea de medicină, de pediatrie, în urmă cu 41 de ani şi profesează de 20 de ani într-o policlinică din Bucureşti, unde vede generaţii de bebeluşi. Povestea unui medic de şcoală veche, care alege să iasă din ţară de 7-8 ori anual, la congrese şi în călătorii, în câteva minute de lectură.


Cine din mediul dumneavoastră, dintre cei din jurul dumneavoastră, părinţii, poate, au influenţat decizia de a deveni medic pediatru?

Dr. Dorina Chelărescu: Părinţii mei? Sau cei din jur? Nici vorbă! Eu mi-am dorit să devin medic de la vârsta de 10 ani, fiindcă îmi plăceau copiii şi mediul medical. Aşa că am decis că voi deveni medic pediatru. Şi asta am şi făcut.


Ce înseamnă că „vă plăcea mediul medical”? De regulă, acesta este înfricoşător pentru copii!

Dr. Dorina Chelărescu: Mama mă ducea să-mi fac analize, mă ducea la doctor, iar mie îmi plăcea acolo, îmi plăcea modul în care eram tratată şi mi-am dorit să fac şi eu acelaşi lucru. În plus, eram un copil curajos.


Şi aţi rămas aşa?

Dr. Dorina Chelărescu: Desigur. Sunt o luptătoare. Cei din generaţia mea ştiu de mici că viaţa e grea şi trebuie să lupţi pentru ea.

Mai ales că eu profesez de mai mulţi ani, am prins şi anii ‘80, când meseria de medic se desfăşura în condiţii mult mai grele.

Ce s-a schimbat între timp?

Dr. Dorina Chelărescu: Atitudinea doctorilor, relaţia cu pacienţii, s-au modificat condiţiile de lucru, aparatura medicală de care dispunem şi pe care nu am avut-o, relaţia cu colegii, fiindcă, de 20 de ani, lucrez într-o policlinică şi am consulturi inter-clinice cu alţi medici, ceea ce înseamnă mare lucru şi era imposibil de făcut în anii ‘80.


Mă gândeam că îmi veţi răspunde ceva legat de tehnologie. Şi aproape toate cele menţionate de dumneavoastră ar fi fost posibile şi atunci, nu?

Dorina Chelărescu: Nu ar fi fost posibile, fiindcă toate acestea nu existau în anii ‘80. Atunci nu era posibil accesul la informaţie, nu existau calculatoare, aveam doar două-trei reviste româneşti la care eram abonată.

Or, după 1990, accesul la informaţia medicală a devenit copleşitor. Acum, chiar trebuie să te lupţi, să te organizezi pentru a ţine pasul cu multitudinea de surse de unde poţi lua informaţie medicală.


Ce este frumos la meseria dumneavoastră?

Dr. Dorina Chelărescu: Fascinant este că primeşti un copil bolnav, cu febră, istovit, îl vezi, îl consulţi, iar, după două zile de tratament, revine plin de veselie, sărind într-un picior. Deci, vezi foarte simplu impactul tratamentului asupra bolii.

Iar copilul nici nu trebuie să-ţi povestească despre suferinţa lui; nu trebuie să vorbească. Este suficient să îl ai în faţă şi să-l consulţi.


Cine v-a ghidat, cine v-a fost mentor?

Dr. Dorina Chelărescu: Am avut profesori mari, am făcut o şcoală bună. Ştiţi când am terminat eu facultatea? În 1980. Sunt 41 de ani de când profesez.

Am avut profesori excepţionali, mi-am completat informaţiile şi formarea în Spitalul „Grigore Alexandrescu”; şi atunci era spital de urgenţă alocat pentru Capitală şi 10 judeţe din jurul metropolei; iar acolo am avut profesori şi colegi excepţionali de la care am putut să învăţ: profesorul Meilă, profesorul Ciofu, doctorul Ulmeanu, care este acum profesor; sau profesorul Orăşanu, care a plecat la stele. Oameni extraordinari.

Eu am mers acolo pentru specializare şi i-am descoperit, ca pe nişte minţi formidabile.


De ce i-aţi pomenit acum?

Dr. Dorina Chelărescu: Îmbătrânind împreună, de-a lungul timpului, m-au convins despre ce cunoştinţe formidabile au; îi întrebai ceva şi nu se mai opreau să-ţi povestească, să te lămurească. Sunt oameni cu multă disponibilitate de a-i învăţa şi pe alţii.

Iar şcoala pe care am făcut-o noi era de aşa natură, încât noi trebuia să învăţăm mult mai mult şi mult mai greu. La noi, nu admitea nimeni absenţele. Dacă lipseam de două ori de la un curs, nu mai puteam intra în examene.

Acum, lucrurile stau altfel, şcoala se face altfel.

Dar eu am încercat să mă păstrez competitivă, să merg la congrese, în ţară sau în străinătate, în fiecare an. Îmi face mare plăcere, merg pentru a mă ţine la curent cu noile informaţii şi studii.


V-aţi gândit să vă retrageţi?

Dr. Dorina Chelărescu: Cred că mai am nişte ani de petrecut în meserie. Şi mai am un motiv absolut personal: soţul meu a plecat la stele, am rămas singură şi nu mă văd stând acasă, să şterg praful sau să hrănesc animalele de pe stradă.

De ce aş face asta când am o meserie care-mi place şi mă împlineşte? De ce să mă retrag?


Să vedeţi lumea, de pildă?

Dr. Dorina Chelărescu:  O văd. Ies cam de 7 sau 8 ori anual din ţară. Pandemia mi-a schimbat acest ritm, iar congresele nu s-au mai ţinut decât online. Dar asta nu înseamnă că nu am ieşit din ţară. Şi încă merg în excursii foarte îndepărtate, pe cele mai apropiate le las pentru când voi fi mai în vârstă. (râde) Cât mă mai ţin oasele călătoresc departe.


Cât de departe aţi ajuns?

Dr. Dorina Chelărescu: Am fost pe toate continentele, inclusiv în Australia. În Antarctica nu am ajuns, fiindcă nu-mi place frigul deloc.


Care sunt cele mai interesante lucruri care v-au rămas a le povesti?

Dr. Dorina Chelărescu: Mi-au plăcut foarte mult şi America latină, are oameni formidabili, peisaje superbe; mi-a plăcut Australia, cu nişte oameni calzi; am ajuns în Japonia, care mi s-a părut foarte interesantă, dar este o civilizaţie pe care nu am înţeles-o; mi-a plăcut şi nordul Canadei, Alaska. Am fost peste tot şi mi-a plăcut ce am văzut.


Aveţi o meserie care s-ar face foarte uşor în toate aceste locuri despre care povestiţi. Nu aţi fost tentată să plecaţi din România?

Dr. Dorina Chelărescu: Eu am fost tentată, dar soţul meu nu a vrut, iar singură nu am vrut să mă încumet. Am făcut o şcoală bună şi nu am avut nicio clipă gândul că nu aş fi făcut faţă. Colegii mei, care au emigrat, au făcut treabă bună pe unde au ajuns.


Ce lăsaţi în urma dumneavoastră?

Dr. Dorina Chelărescu: Am un copil al meu, dar fiica mea, văzând la mine cât e de citit şi de învăţat, a zis că nu vrea să fie studentum permetuum, cum sunt eu.

Las în urma mea mii de pacienţi pe care i-am crescut de când au venit pe lume, care acum sunt adulţi şi cu care am o relaţie foarte bună, cărora le cresc copiii acum, de fapt, îi ajut, îi învăţ să îi crească.



Pediatru