Dr. Roxana Cozubaş este specialist oftalmolog pediatru, dar şi antreprenor, un medic popular printre pacienţii săi. Roxana a ales să devină medic din vremea jocului cu păpuşile, dar la facultate, în perioada în care se produc marile opţiuni de carieră, Roxana a ales să îşi dea examenele finale şi rezidenţiatul, dar să profeseze în vânzări. Aşa se face că, vreme de trei ani, a ocupat de la postul de vânzătoare la cel de director al unei reţele de 34 de magazine pentru copii, unde a învăţat să-şi exerseze şi să-şi şlefuiască toate abilităţile de management şi de interacţiune cu oamenii, fie ei clienţi sau nu. Acum, Roxana, împreună cu Răzvan, partenerul ei de viaţă, conduce un cabinet de oftalmologie pediatrică şi îşi echilibrează viaţa cu munca şi vacanţa, în aşa fel încât să ţină un echilibru despre care a învăţat că poate deveni precar.

Dacă ne întoarcem în momentul când ai hotărît să devii medic ce mi-ai povesti? Cine te-a inspirat?

Dr. Roxana Cozubaş: Vrei să mă întorc în copilărie, în antichitate. (râde)  Cred că, la fel ca majoritatea fetiţelor crescute în comunism (acum nu cred că se păstrează tendinţa asta, adică printre copiii care vin la consultaţii rar aud să spună cineva că vrea să devină medic), şi eu mi-am dorit să devin doctoriţă, mai ales doctor de păpuşi. Şi-mi amintesc cum le făceam injecţii, cum se îmbolnăveau, iar eu le vindecam, le doftoriceam.

N-aş zice că am fost un copil bolnăvicios, dar am avut şi eu partea mea de injecţii, de care nu îmi amintesc cu foarte mare bucurie, evident, iar acesta probabil că a fost motivul pentru care m-am orientat către pediatrie, tocmai pentru a mă convinge că nu vor avea parte şi alţi copii de asemenea tratamente.

Şi am intrat la Facultatea de medicină dorindu-mi să fac pediatrie, de pe la 4-5 ani. Mi-amintesc că mă plimbam cu tata, care mă lua de la grădiniţă, adică undeva prin zona Militari sau APACA, şi-mi amintesc cum mergeam spre Facultatea de medicină, iar acolo îmi arăta locul în care urma să fiu studentă. (râde)

Ulterior, când am devenit studentă aş zice că am fost prima din familie care a luat în piept acest sistem medical, despre care ştim bine cu toţii cum funcţionează, cu plusurile şi mai ales cu minusurile lui. Prin anul III, când am început să lucrez pe partea clinică, cu pacienţi, s-a produs o schimbare la mine şi am realizat că e ceva ce nu voiam să fac mai departe. Eu nu sunt genul de om care se îmbrăţişează sau se pupă foarte uşor cu oamenii, iar în acea etapă de studiu deja mi se părea că trebuie să atingem prea mult pacienţii şi nu neapărat cu mănuşi, ci cu mâinile goale.

Aşa că am luat o pauză. Şi au urmat trei ani în care nu am făcut medicină. Dar mi-am dat examenele, am trecut de rezidenţiat, iar la un moment dat, într-o discuţie cu cineva, am avut revelaţia, eu şi Răzvan, partenerul meu de viaţă, că am putea încerca oftalmologia.

Ce ai făcut în aceşti ani de reflecţie, înainte de a te întoarce la medicină?

Dr. Roxana Cozubaş: Din anul IV de facultate am început să lucrez într-un magazin de haine pentru copii. Am început de la munca de consultant în vânzări, practic vânzătoare, mă ocupam de hăinuţe, puericultură mică: biberoane sau cărucioare, mobilier pentru camera copilului şi aşa mai departe. Prin anul V am ajuns şef de magazin, într-unul dintre sediile lanţului respectiv, iar doi ani mai târziu am devenit director şi conduceam 17 magazine. Aş minţi dacă aş spune că beneficiile materiale nu au influenţat decizia de a merge mai departe în zona de vânzări. Să ne amintim că în acea perioadă un rezident avea un salariu de 5 milioane de lei vechi, adică 500 de lei. Aşa încât e lesne de înţeles cum, în aceşti trei ani în care am stat departe de medicină, mi-am continuat cariera în vânzări.

Am învăţat enorm în acea perioadă şi am să-ţi dau doar un exemplu: înainte de a apărea criza economică din 2008, gestionam undeva spre 34 de magazine şi mergeam foarte des în Europa pentru achiziţii: în Austria, Germania sau Franţa, la furnizori de haine pentru copii, de unde alegeam colecţiile următoare. Îmi amintesc că atunci, chiar înainte de 2008, am făcut achiziţii de 1 milion de euro. A fost o dezvoltare care mi-a prins foarte bine. Iar acum, dacă aş da timpul înapoi, aş face, fără regrete, aceleaşi alegeri. Dacă e să mă gândesc la rece, nu am pierdut trei ani, fiindcă rezidenţiatul, ca durată s-a schimbat, iar eu am prins rezidenţiatul de patru ani, nu pe cel de cinci ani. Practic, au fost doar doi ani „pierduţi”, dar câştigaţi ca experienţă de vânzări, de retail, de public speaking.

Cum te-a schimbat pe tine această experienţă şi cum se leagă asta cu ce eşti tu acum, adică antreprenor?

Dr. Roxana Cozubaş: Am avut întotdeauna această curiozitate faţă de învăţare, dorinţa permanentă de a încerca să mă perfecţionez. Înainte de a intra în vânzări am făcut un curs de contabilitate primară, iar trei luni, trei zile pe săptămână, timp de vreo patru ore, după cursuri, am învăţat să ţin actele, ceea ce îmi foloseşte şi acum, fiindcă mi-a format o anumită structură de gândire cu care pot să verific şi să am o imagine foarte clară a ceea ce se întâmplă astăzi cu cabinetul meu.

Dar cel mai mare beneficiu a venit în lucrul cu pacientul, respectiv cu clientul. Gândeşte-te că aveam 21 de ani când m-am angajat, deci eram foarte la început şi mi-amintesc că nu aveam nici cinci zile de când mă angajasem şi a venit într-o vizită de tip mistery shopping chiar CEO-ul companiei, iar când el a intrat, toate celelalte colege ale mele, care l-au recunoscut imediat, au fugit în spate, unde brusc şi-au făcut de lucru. Eu, neştiind cine e, am rămas şi am încercat să îl ajut. Avea nevoie de o căciuliţă pentru bebeluş, dar noi nu primisem marfa încă şi ştiam prea bine acest detaliu, am încercat să îi ofer o geacă cu glugă care să ţină loc de căciuliţă. (râde) Când i-am spus asta, îmi amintesc că a început să râdă şi a plecat. Atunci au ieşit şi fetele şi mi-au spus că era chiar CEO-ul companiei.

Deci, lucrul cu clientul şi relaţionarea umană cu cei care intră în spaţiul tău au fost ceva ce am exersat şi şlefuit în acei ani de lucru. Am avut mămici pe care le-am ghidat şi sfătuit la primul şi apoi la al doilea copil, le-am văzut familiile cum au crescut şi s-au dezvoltat.

Cum îţi este în acest rol de antreprenor? Ce-ţi place?

Dr. Roxana Cozubaş: Mi-a plăcut că am făcut lucrurile aşa cum mi-am dorit. Cabinetul pe care l-am pus la punct în urmă cu patru ani este un spaţiu pe care l-am creat pe interesul pacienţilor noştri, adică am dedicat un spaţiu destul de generos sălii de aşteptare, unde copiii au şi un spaţiu de joacă, reviste sau cărticele pentru cei mai mari, dar şi desenele animate favorite, în care am inserat, pentru părinţi, şi interviuri de-ale mele cu explicaţii ale afecţiunilor ochiului sau cu sfaturi practice pentru fiecare dintre cei care ajung în cabinet.

Au fost, bineînţeles, multe suişuri şi coborâşuri, dar încercăm să le facem faţă.

Ştii cum se zice: dacă îl vezi acasă pe soţul sau iubitul tău, bine ar fi să iei o pauză la serviciu. Voi cum sunteţi în această zicală?

Dr. Roxana Cozubaş: Nici vorbă de asta. Dintre toate cuplurile pe care le cunosc, noi petrecem cel mai mult timp împreună. Adică, în afară de ziua de luni, când nu avem „cabinete” comune, în restul zilelor lucrăm cot la cot, în cabinete alăturate.

În plus, trei zile din săptămână luăm un prânz tihnit împreună. Apoi, ne luăm serile pe care ni le rezervăm plimbărilor împreună, precum şi un sistem foarte sofisticat de vacanţe pe care le plănuim şi ni le luăm împreună, cu sfinţenie.

Filozofia noastră este să lucrăm atât cât trebuie, fiindcă am văzut ce înseamnă exagerarea.

Cum arată burnout-ul medicului? Voi sunteţi antrenaţi pentru rezistenţă de lungă durată, dar totuşi!

Dr. Roxana Cozubaş: Uitându-mă în urmă, fiindcă am avut momente când lucram foarte, foarte mult, faţă de ce fac acum. Ca să înţelegi, acum termin sâmbăta, la ora 15.00. în urmă cu ceva timp, nu mult, e drept, aveam program sâmbăta, până la ora 20.00, iar  duminica, până la ora 14.00. Ajungeam seara, iar primul lucru pe  care îl făceam era să îmi iau ceva de mâncare şi închipuie-ţi că alegerile mele nu erau deloc cele mai sănătoase.

La mine, situaţia de burnout aşa s-a tradus, nu în lipsa somnului. Spun întotdeauna că am dormit atât de mult când eram mică, îmi plăcea, încât acum pot să mă mulţumesc cu 6-7 ore de somn pe noapte. Dincolo de asta însă am grijă să îmi fac alegerile care mă duc spre o viaţă cât mai bună şi cât mai lungă; până la urmă, îmi doresc să trăiesc 126 de ani. (râde)