Un curs de anatomie topografică

 

1863, aug. 1, Iaşi (160 de ani) – Dr. Ludovic Russ senior (1816-1888), organizatorul Serviciului de chirurgie din cadrul Spitalului „Sf. Spiridon” (1848), a predat de la această dată „14 capitole” din Cursul de anatomie topografică, chirurgie superioară şi operativă, pansamente şi instrumente, în clinica Spiridoniei, pentru studenţii Universităţii Mihăilene din Iaşi (înfiinţată în 1860) şi elevii şcolilor de chirurgie şi farmacie, înfiinţate la iniţiativa dr. Nicolae Negură (1832-1884)(1).

 

1918, sept. 9, Iaşi – 105 ani de la constituirea Societăţii de neurologie, psihiatrie şi psihologie (din 1921 şi de endocrinologie), din iniţiativa dr. Constantin I. Parhon.

Prima promoţie

1933, iulie 1, Bucureşti (85 de ani) – La Institutul Medico-Militar, sub directoratul col. dr. N. Marinescu, s-a organizat sărbătorirea primei serii de absolvenţi după reorganizarea acestuia din anul 1926 (53 de me­dici umani, 181 de medici veterinari şi 25 de farmacişti)(2).

Ziua mondială de luptă împotriva hepatitei

La 28 iulie, în întreaga lume, este marcată Ziua mondială de luptă împotriva hepatitei, scopul fiind de a creşte gradul de conştientizare privind prevenţia, diagnosticarea şi tratarea acestei boli. Prima celebrare a unei zile internaţionale privind hepatita a fost sărbătorită de Alianţa Mondială pentru Hepatită (WHA), la 19 mai 2008(3).

Tema din 2023 a acestei zile a fost „One life, one liver” („O viaţă, un ficat”). Fiecare dintre noi are o singură viaţă şi un singur ficat. Hepatita le poate devasta pe ambele, se aminteşte pe site-ul www.who.int.

Comemorări 

†1903, sept. 7, Băile Herculane – 120 de ani de la decesul dr. Alexandru Popovici (n. 17 ian. 1836, Oraviţa), renumit balneolog

Născut într-o familie de ţărani, va deveni un medic apreciat, atât în Europa, cât şi pe continentul african, unde se spune că ar fi ajuns farmacistul-şef al unui sultan din Egipt (revista Familia nr. 29/24 iulie 1877, p. 333). După studii de chirurgie şi medicină generală la Olmütz (Cehia) şi Erhlangen (Germania), finalizate în 1866, se angajează la Băile Herculane, fiind primul medic balneolog român şi „preferatul protipendadei bănăţene”. Pleacă apoi la Viena (1872), unde îşi pregăteşte teza de doctorat, pe care o va susţine în 1875, dar deja era apreciat şi solicitat în mai multe state din Europa. Tipăreşte la Pesta prima monografie în limba română a staţiunii: Băile lui Ercule sau Scaldele de la Meedia (1872, tradusă în germană în 1885); este cunoscută şi lucrarea originală Electrohomeopatia. Medicina şi tămăduirea poporului. Sistemul Mattei, Editura şi Tipografia Românul – Carol Göbl, Buc., 1884. După cum se ştie, obişnuia să viziteze România în sezonul rece, când băile erau închise, fiind un medic binecunoscut şi apreciat, „ca un om foarte înzestrat, legat şi de ţara liberă” (N. Iorga)(4).

 

†1918, sept. 19/20, Iaşi – 105 ani de la moartea mr. medic gazetar Avram/Adolf Steuerman-Rodion (n. 30 nov. 1872, Iaşi)

A rămas în istoria presei şi culturii româneşti ca model al intelectualului evreu, confruntat cu numeroasele probleme etnice care au fost prezente în România în primele decenii ale secolului XX. A susţinut teza de doctorat „Reflecţii asupra unui nou tratament al cancerului epitelial” (1898). S-a risipit într-o activitate multiplă, atras de beletristică şi politică; a condus ziarul Răsăritul şi a fost timp îndelungat redactor la jurnalul Opinia din Iaşi; a publicat numeroase volume de versuri, proză, eseuri, amintiri şi culegeri literare. Menţionăm volumul de evocări O toamnă la Paris (1897), precum şi două volume de versuri aflate sub influenţa liricii lui H. Heine: Lirice (1899) şi Spini (1915). Fiind puternic afectat de experienţele dramatice de pe front şi de nedreptăţile etnice cu care s-a confruntat, s-a sinucis cu o supradoză de morfină. Cu excepţia retipăririlor din diferitele reviste româneşti, trei selecţii postume ale operei lui Rodion au fost publicate, sub formă de cărţi, după război: Frontul Roşu (1920, sonete); Cartea băiatului meu (1924, memorii); Îndepărtări (1936, eseuri)(5).

 

†1923, iulie, Braşov – 100 de ani de la moartea dr. Nicu Bacinschi (n. 1877, Rădăuţi)

Părinţii – tatăl, Epifanie Bacinschi, preot în satul Horodnicul de Sus şi apoi protopop de Rădăuţi, mama, Elisabeta (n. Isopescu) – l-au îndrumat spre teologie. Şi-a dat Bacalaureatul în 1895, la Suceava, apoi s-a înscris la Facultatea de Medicină din Viena, pe care a absolvit-o în 1900. A fost medic la Spitalul Central Cernăuţi (1901-1902); medic al muncitorilor minieri şi forestieri din Iacobeni, Câmpulung Moldovenesc (1903-1906); Frătăuţii Vechi, Rădăuţi (1906), unde tuberculoza făcea ravagii în rândul populaţiei şi singurele „remedii” erau sfaturile igieno-sanitare; a fost singurul şi primul medic din judeţul (atunci) Rădăuţi care a avut aparat Roentgen propriu şi un automobil, care îl ajuta să se deplaseze pe distanţe mari. Se refugiază în România, la Turnu-Severin (1914), unde este numit medic epidemiolog. A fost considerat „trădător român”, deoarece părăsise teritoriul austro-ungar (1917). A scris un Jurnal cuprinzând evenimentele din timpul războiului când, în calitate de medic „ofiţer de rezervă” , a îngrijit răniţi şi bolnavi (1918, Rădăuţi). A fost internat la Sanatoriul „Dr. Deppner”, din Braşov (1923), dar boala secolului, „moartea albă”, împotriva căreia luptase, îl doboară. A fost înhumat în cimitirul românesc din Şchei (1923, iulie)(6).

 

†1938, iulie 23, Stulpicani – 85 de ani de la moartea dr. Isidor Bodea (n. 8 martie 1866, Arad)

Între 1895 şi 1901, la Viena, urmează Facultatea de Medicină, ca intern şi extern, unde se perfecţionează şi se specializează la Kaiser Franz Joseph Kinder Spital. Se înscrie alături de alţi tineri români naţionalişti în Societatea Academică Literară „România Jună”, cu o activitate rodnică împreună cu viitorul prof. dr. balneolog Marius Sturza (preşedinte) şi dr. Alex. Vaida-Voievod (prim-ministrul României întregite). Era o adevărată şcoală de formare a conştiinţei românismului, de la tribuna ei auzindu-se chemări la lupta de eliberare de sub Imperiul Habsburgic şi dualist austro-ungar, condiţionate de Unirea Bucovinei cu Patria Română. A fost medic primar pediatru la Cernăuţi (1906), unde a ridicat, într-un frumos parc, o clădire nouă, funcţională, pentru Spitalul de Pediatrie, cu sprijinul unui sponsor mărinimos, dr. Mozeş Fischer din Tufeşti, Bacău, la care dr. I. Bodea va fi numit director (1908). A acordat atenţie educaţiei sanitare în rândul elevilor din şcolile oraşului şi în special al celor din Internatul de Băieţi, patronat de Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (SCLRB). La începutul verii anului 1917, a donat prin SCLRB o sumă de bani necesară pentru achiziţionarea de ziare româneşti şi pentru Crucea Roşie Română; lui i s-a alăturat şi dr. O. Gheorghian. În locuinţa lui din Cernăuţi au avut loc întâlnirile conspirative ale membrilor marcanţi ai SCLRB din timpul Primului Război Mondial, când s-au pregătit condiţiile şi programul Unirii Bucovinei cu România.

Contemporani cu destrămarea Imperiului, au dat viaţă şi unui renumit ziar, Glasul Bucovinei (22 oct. 1918). Dintre aceştia, numiţi pe bună dreptate „fondatorii Unirii”, au făcut parte: prof. dr. Octavian Gheorghian, directorul Maternităţii din Cernăuţi, dr. Eudoxiu Procopovici, oftalmolog, directorul Spitalului Central, dr. Nicu Dracea-Dracinschi, inspector general sanitar şi poet ş.a.; prin această gazetă s-a dat glas bucuriei şi speranţei ca urmare a marelui eveniment din 28 nov. 1918, declarat în Sala Sinodală a Mitropoliei – „Unire şi numai Unire”. S-a pensionat în 1932, lăsând Spitalul de Copii din Cernăuţi, pe care l-a condus timp de 24 ani, în grija dr. Astra Nandriş-Călugăreanu (1898-1987).

În 23 iulie 1938, la vârsta de 72 de ani, viaţa pământeană i se sfârşeşte la Stulpicani, în tragicul accident de avion al companiei poloneze LOT, în cursa Varşovia-Cernăuţi-Bucureşti, când venea la înmormântarea Reginei Maria. Se odihneşte în cripta-monument din Cimitirul central de la Cernăuţi(7).

 

†1948, iul. 18, Bucureşti – 75 de ani de la moartea prof. dr. şi scriitor Grigore T. Popa (n. 1 mai 1892, Şurăneşti-Dăneşti, jud. Vaslui)

A fost decan ieşean de nivel european, strâns legat cu „mintea, inima şi literatura” de oraşul celor şapte coline, unde a urmat Facultatea de Medicină. Fiind un student eminent, a fost remarcat de prof. dr. Francisc Rainer, care l-a reţinut încă de pe băncile facultăţii, la Catedra de anatomie; pătruns de spiritul distinsului anatomist, în anul 1920, când acesta se transferă la Bucureşti, îl urmează. Au urmat ani de perfecţionare în „ştiinţa formei vii” dar şi în specializările de biologie morfologică umană, oferite de o bursă Rockefeller (1925-1928). Se întoarce în ţară în 1928 şi este numit „profesor şef de disciplină Anatomie şi Embriologie la Facultatea de Medicină din Iaşi”. A fost director al Institutului de Anatomie, prorector al Universităţii ieşene (1938-1940), epitrop al Spiridoniei şi preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti.

Anul 1936 i-a adus onorantul statut de membru corespondent al Academiei Române şi fondator, împreună cu M. Sadoveanu şi G. Topârceanu, al prestigioasei reviste Însemnări ieşene. Se întoarce la Bucureşti în 1942 ca succesor al prof. F. Rainer. Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi îi poartă numele din anul 1992(8,9).

 

†1948, sept. 14, Bucureşti – 75 de ani de la moartea prof. dr. Constantin I. Angelescu (n. 22 iunie 1869, Craiova)

Din 1901 până la sfârşitul perioadei interbelice, a fost deputat sau senator în toate legislaturile; din ianuarie 1914 a fost membru al guvernului în repetate rânduri; ministrul instrucţiunii publice (1922-1928 şi 1933-1937); prim-ministru interimar al României (30 dec. 1933 – 3 ian. 1934); cel dintâi ministru plenipotenţiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918. După Al Doilea Război Mondial, a prezidat Asociaţia de Prietenie Româno-Americană; a murit în Sanatoriul francez „Saint Vincent de Paul”, azi Institutul de Endocrinologie „C.I. Parhon”(10,11).

 

†1953, sept. 5, Paris – 70 de ani de la moartea dr. Constantin Levaditi (n. 19 iulie 1874, Galaţi)

A fost unul dintre fondatorii inframicrobiologiei moderne, român naturalizat în Franţa, membru corespondent (1910), de onoare (1926) şi titular al Academiei Române (1948); membru titular al Academiei de Medicină a Franţei. A urmat liceul la Bucureşti, apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti (1892-1898); specializarea a făcut-o la Paris, în Laboratorul de Patologie Generală şi Experimentală şi la Institutul „Pasteur” (1898-1900), apoi la Frankfurt-pe-Main, în Institutul de Terapie Experimentală (1900-1901).

A obţinut doctoratul în medicină al Universităţii din Paris, cu teza „Contribution à l’étude des Mastzellen et Mastzellen – Leucocytose” (1902), continuându-şi cercetările la Institutul „Pasteur” şi la Institutul „Fournier”. Studiile lui privind eritemele polimorfe, ectodermozele neurotrope, sifilisul, poliomielita, encefalita, vaccino- şi chimioterapia au o valoare deosebită; a introdus bismutul în terapeutica sifilisului şi a perfecţionat metoda de impregnare cu argint a spirocheţilor în secţiuni. A fost laureat a şase mari premii internaţionale: al Academiei de Medicină din Paris (1906), Grand Prix Pasteur, Strassbourg (1922), „Cameron” al Universităţii din Edimburg (1928), al Ligii franceze împotriva pericolului venerian (1928), „John Scott” al Universităţii din Philadelphia (1929) şi Marele Premiu pentru Chimioterapie „P. Ehrlich” (1930). Opera ştiinţifică, vastă şi complexă, conţine numeroase priorităţi mondiale. În sifiligrafie şi chimioterapia sifilisului, este primul care descoperă „spirocheta congenitală”, aducând astfel proba peremptorie a transmiterii infecţiei de la mamă la făt (1905); este al doilea din lume care a introdus penicilina în tratamentul sifilisului (1944). Ca virusolog, este socotit drept unul din ctitorii acestei ştiinţe pe plan mondial. Ca epidemiolog, a condus la Cluj o vastă operă de profilaxie a bolilor venerice (în colaborare cu Iuliu Moldovan) şi a realizat unul din primele filme ştiinţifice europene de propagandă împotriva pericolului venerian. Alături de V. Babeş, este descoperitorul formei actinomicotice a bacilului tuberculozei. A fost un renumit şef de şcoală, în laboratorul său de la Institutul „Pasteur” din Paris formându-se o serie de virusologi de prestigiu, între care şi din România: Şt. S. Nicolau, N. M. Constantinescu, G. Stroescu, N. Cajal(12).

 

†1973, aug. 10, Bucureşti – 50 de ani de la moartea dr. Maria Ropală-Cicherschi (n. 18 dec. 1881)

A fost cadru didactic universitar de Medicină legală la Facultatea de Medicină din Iaşi şi membră a Societăţii Franceze de Medicină Legală. A obţinut titlul de doctor în medicină cu teza „Contribuţiuni la studiul biologic al criminalităţii feminine sub aspect medico-legal” (1907), sub conducerea prof. George Bogdan. În 1919 a fost numită asistent la Catedra de medicină legală a Facultăţii de Medicină din Iaşi, urmând apoi stagii de perfecţionare la Paris cu profesorii Victor Balthazar (medicină legală) şi Henri Claude (psihiatrie legală), devenind prima femeie medic legist din Europa.

După întoarcerea în ţară, a fost numită şef de lucrări şi, din 1921, medic legist al Tribunalului din Iaşi. A participat la elaborarea primului Tratat de medicină legală al profesorului G. Bogdan. Dimitrie Bolintineanu scria despre ea: „Ţara care naşte astfel de femei merită şi viaţa şi mărirea ei”. A încetat din viaţă la vârsta de 92 de ani, în urma unei congestii pulmonare, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu, pe piatra funerară fiind inscripţionat: „Maria Ropală Cicherschi – prima femeie medic legist din Europa”(13,14).

 

†1978, sept. 4, Bucureşti – 45 de ani de la moartea dr. şi filozof Ştefan Odobleja (n. 13 oct. 1902, Valea Izvorului, Mehedinţi), precursor mondial al ciberneticii generalizate, pe care el însuşi a denumit-o „psihologia consonantistă”

A urmatat studii liceale la Turnu-Severin, iar în 1922, prin concurs, a devenit bursier al Institutului Medico-Militar din Bucureşti. Ca medic militar, şi-a exercitat funcţiile profesionale în diferite garnizoane din Brăila, Turnu-Severin, Lugoj, Lipcani, Dorohoi, Turda, Târgovişte, Cernavodă, Bucureşti şi Dej. A luat parte la cel de-al Doilea Război Mondial ca medic de regiment şi şef de ambulanţă. În anul 1946, a solicitat trecerea în rezervă şi a rămas în activitatea de medic la Turnu-Severin. Încă din studenţie a manifestat interes şi aptitudini deosebite pentru activitatea ştiinţifică, realizând cercetări în domeniul neurologiei şi descoperind mecanismele de transmitere a sunetelor în organismele vii. Pe lângă domeniul strict al medicinei, a avut preocupări în domeniile metodologia cunoaşterii ştiinţifice şi logică, în psihologie şi epistemologie. Originalitatea şi clarviziunea sa au depăşit cu mult tiparele şi modelele cunoaşterii ştiinţifice tradiţionale, fiind socotit unul din marii gânditori şi creatori ai secolului XX. Numele lui se înscrie cu litere de aur în istoria celei mai noi şi revoluţionare ştiinţe – cibernetica. Principalele sale lucrări sunt: La Phonoscopie, Paris, 1935; Psychologie consonantiste (1938-1939), fiind prima variantă a unei concepţii cibernetice generalizate, reuşind să realizeze paradigma de bază a gândirii cibernetice; Psihologia consonantistă şi cibernetica, 1978, traducere din franceză.

În 1966 apare în limba română lucrarea lui Norbert Wiener Cibernetica, tradusă după originalul tipărit în 1948. Se constată de către oamenii de ştiinţă avizaţi că ideile şi aspectele teoretice ale ciberneticii îi aparţin primului autor şi, cu adevărat, Odobleja este precursorul acestei ştiinţe, care în viitorul apropiat, prin colaborarea între medicină şi inginerie, a făcut posibilă „crearea inteligenţei artificiale, a maşinilor moderne, impusă de cibernetică”.

Ca semn de recunoaştere faţă de întreaga sa operă, a fost ales post-mortem membru al Academiei Române, în anul 1990(15).

 

†1993, aug. 29, Baia Mare – 30 de ani de la moartea dr. Silviu Stoica (n. 18 ian. 1927, Târnăveni)

A urmat primele clase primare la Târnăveni, apoi a continuat studiile la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj, pe care le-a absolvit în 1945, avându-l ca diriginte pe cel care avea să fie Cardinalul Alexandru Todea. Apoi, s-a înscris la Facultatea de Medicină din Cluj, iar în urma reformei învăţământului a fost repartizat la Facultatea de Pediatrie (1948), absolvită în 1951. Şi-a început activitatea la Dispensarul de copii cu staţionar din comuna Oraşul Nou, jud. Satu Mare, până în 1952, după care a urmat un curs de specializare de ftizio-pediatrie de şase luni. Revenit la Baia Mare, ca ftiziopediatru în secţia cu acelaşi profil din cadrul Spitalului Unificat Baia Mare, care acoperea regiunea Maramureş, confruntată cu numeroase cazuri de meningită tuberculoasă, a publicat studii în reviste de specialitate, fiind evidenţiat în Munca Medico-Sanitară (1960). A fost director adjunct al Spitalului Unificat Baia Mare (1964-1966), iar în cadrul noului Spital de Boli Pulmonare, deschis în 1966, a condus ca medic specialist o secţie de 75 de paturi. După cursul de perfecţionare, urmat în 1951 şi condus de prof. dr. Marius Nasta, a devenit medic primar ftiziopediatru, în urma examenului promovat (1972).

În anii 1970 a obţinut aprobarea funcţionării unei clase primare în cadrul secţiei de copii. A fost numit de către Direcţia Sanitară a Judeţului Maramureş coordonator al activităţii desfăşurate în spitalele din judeţ, în care funcţionau secţii de ftiziopediatrie. S-a pensionat pentru limită de vârstă (1987), rămânând în continuare în aceeaşi activitate până în anul 1991(16).

 

†1998, iul. 18, Iaşi – 25 de ani de la moartea prof. dr. Mihai Duca (n. 17 nov. 1922, Ripiceni, jud. Botoşani)

Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, a fost unul din cei mai valoroşi specialişti ai virologiei, un mare profesor şi mentor. În 1948 a devenit cadru didactic la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, Catedra de microbiologie (virologie şi bacteriologie), unde a funcţionat timp de 46 de ani. A fost singurul profesor de virologie din istoria medicinei ieşene şi întemeietorul celei de-a doua Catedre de virologie din România. A publicat peste 200 de lucrări ştiinţifice, majoritatea cercetări de virologie(17).

 

†1998, sept. 17, Iaşi – 25 de ani de la moartea dr. vete­rinar Alexandru Grecianu (n. 31 martie 1930, Râmnicu Vâlcea)

Şi-a început activitatea didactică în 1965 la Universitatea Agronomică şi de Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad”, unde a predat cursuri de microbiologie-imunologie la Facultatea de Medicină Veterinară şi de patologie animală la Facultatea de Zootehnie. Activitatea de cercetare ştiinţifică s-a concretizat în elaborarea a 140 de lucrări, publicate în diverse reviste de specialitate(18).

 

†2003, aug. 30 – 20 de ani de la moartea conf. dr. István Stössel (n. 18 martie 1926, Baia Mare)

A urmat Liceul de Stat „Gheorghe Şincai” din oraşul natal, apoi cel din Oradea, unde şi-a dat Bacalaureatul. A fost medic licenţiat la Facultatea de Medicină a Universităţii din Timişoara; asistent universitar; şef de lucrări; conferenţiar; medic primar psihiatru; doctor în ştiinţe medicale. A condus Spitalul de Psihiatrie din Timişoara, apoi a emigrat în Germania la sfârşitul anilor 1980. A publicat, în colaborare cu D.S. Ogodescu, volumele Normalitate psihică, boală, limbaj (1972, Bucureşti) şi Omul şi universul informaţional (1978, Timişoara)(19).

 

†2008, sept. 11, Baia Mare – 15 ani de la moartea dr. Liviu Dragomir (n. 20 iunie 1932, com. Copalnic Mănăştur)

Absolvent al Facultăţii de Medicină Generală din Cluj (1959), a lucrat în circumscripţia sanitară Băseşti (1959-1961). A fost medic la Spitalul Regional de Cardiologie din Covasna şi la Spitalul Orăşenesc Târgu Secuiesc (1966-1971), fiind şeful Secţiei de neurologie de la Spitalul Judeţean din Baia Mare (1972-1997), „având o activitate prodigioasă de peste patru decenii”(20).

 

†2013, aug. 10, Bucureşti – 10 ani de la moartea prof. dr. docent Ion Gherman (n. 19 ian. 1920, Pilipăuţi-Dorohoi)

În ampla sa biografie – medic, cercetător şi profesor – aflăm o autoritate medicală în specialitatea parazitologie clinică, fiind şef de secţie în cadrul Centrului de gastroenterologie de la Spitalul Clinic Fundeni (1960-1990), profesor şi şef de catedră (Parazitologie) la Universitatea din Kinshasa, Zair (Africa), şi la Universitatea Ecologică din Bucureşti.

Doctor în ştiinţe medicale (1971), doctor docent şi medic primar gradul I, cu peste 350 de lucrări ştiinţifice publicate sau comunicate, 30 de monografii din specialitatea parazitologie, de primă importanţă pentru cercetarea ştiinţifică, în care a stabilit principii inalienabile de responsabilitate şi probitate profesională, de etică şi deontologie medicală. A fost membru al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti Români (SMSPR), cu o bogată activitate înscrisă în ziarele România Liberă, Curentul, Cotidianul, Viaţa medicală, dar şi autor de cărţi, în care a stabilit adevărul istoric legat de golgota românilor din Bucovina, Basarabia şi Ţinutul Herţa: Istoria tragică a Bucovinei, a Basarabiei şi a Ţinutului Herţa (1993); Cronica Ţinutului Herţa – Pământ dintodeauna românesc, Ed. Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 1996; Cartea albă a unor vechi teritorii româneşti condamnate la uitare, Ed. Cerna, Bucureşti, 1999 etc. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Mărcuţa(21).

 

†2013, aug. 15, Sighetu Marmaţiei – 10 ani de la moartea dr. Ivan Dan (n. 22 apr. 1927, Vişeu de Sus)

A absolvit Facultatea de Igienă a I.M.F. Cluj în anul 1952. A trecut Examenul de Stat (1954) cu calificativul „Foarte bine”. A fost medic secundar la Spitalul Unificat Sighet, secţia de boli contagioase; a efectuat stagiul de pregătire în specialitatea boli infecţioase, sub directa îndrumare a prof. Matei Balş, în Clinica de boli infecţioase (1.11.1956 – 30.06.1957), punând bazele unei colaborări fructuoase şi de lungă durată cu această clinică. A fost medic specialist şef de secţie (1.07.1957); medic primar (1963); a urmat un curs de perfecţionare în boli de import şi tropicale la I.M.F. Bucureşti (1974-1975); a condus subcentrul antirabic raional, fără a fi retribuit; din 1963, a fost profesor de microbiologie la Şcoala Sanitară din Sighet. Din 1978, a participat activ la programul de pregătire al medicilor stagiari în specialitatea boli infecţioase, făcând ulterior parte din comisia de examinare la nivel judeţean în această specialitate. A primit insigna „Evidenţiat în munca medico-sanitară” (1980) de la Ministerul Sănătăţii; Diploma de Excelenţă (2004) din partea Colegiului Medicilor, Asociaţia Medicilor Pensionari; Diploma de Excelenţă (2009) din partea Primăriei Municipiului Sighetu Marmaţiei, pentru recunoaşterea meritelor profesionale(22).

Aniversări

1788, sept. 12, Heiligen­stadt, Germania – 235 de ani de la naşterea dr. Marian Theodore Charlotte Heidenreich von Siebold († 8 iulie 1859, Darmstadt)

Fiica medicilor Damian şi Regina von Siebold a fost asistentă timpurie a părinţilor ei. A obţinut doctoratul la Universitatea din Giessen în 1817, după susţinerea tezei asupra sarcinii extrauterine, fiind considerată unul dintre primii ginecologi din Germania. A asistat la naşterea viitoarei regine Victoria (24 mai 1819) la Palatul Kensington din Londra, la naşterea vărului primar şi soţului reginei Victoria, Prinţul Albert de Saxa-Coburg-Gotha (26 august 1819), la Palatul Rosenau de lângă Coburg, cât şi la naşterea altor oameni eminenţi din diferite ţări. La 9 iunie 1854, ziua de naştere a Marelui Duce Ludwig al III-lea von Hessen und bei Rhein, ea a fost singura femeie care a primit Crucea de Cavaler a Ordinului de Merit al lui Filip Magnanimul.

În Darmstadt, Heidenreichstrasse poartă numele ei. Fundaţia Heidenreich-von Siebold, înfiinţată la Darmstadt după moartea ei, „pentru a sprijini femeile sărace care au născut recent”, a fost fuzionată ulterior în Fundaţia Darmstadt pentru Caritate. Facultatea de Medicină a Universităţii din Göttingen derulează Programul „Heidenreich von Siebold” pentru promovarea femeilor de ştiinţă din 2006. Premiul „Charlotte Heidenreich von Siebold”, care poartă numele ei, este acordat la fiecare doi ani de către Fundaţia Entega(23).

 

1868, sept. 18, Ulmeni, jud. Sălaj (în prezent Maramureş) – 155 de ani de la naşterea prof. dr. Zakariás Donogány († 14 martie 1917, Budapesta), otorinolaringolog

A obţinut diploma de medic la Universitatea „Franz Josif” din Cluj (1891). A lucrat la Institutul de Anatomie, apoi ca asistent universitar la Clinica de boli interne a Universităţii din Budapesta (1891-1896). A obţinut o bursă de studii la Viena, München, Londra şi Paris (1897-1899); a fost asistent la Clinica ORL a Spitalului „Sf. Rokus” din Budapesta (1899-1905); profesor universitar în specialitatea ORL, continuând să lucreze în acelaşi spital timp de mai mulţi ani; a lucrat în Secţia ORL a Spitalului „Sf. Ioan cel Nou” (1911-1914) şi la un spital al săracilor; a fost medic la recrutarea tinerilor în timpul Primului Război Mondial. A avut preocupări în domeniile afecţiunilor maligne ale căilor respiratorii superioare şi ale chirurgiei rinologice, cu intervenţii operatorii asupra amigdalelor. A fost primul care a întocmit o bibliografie de specialitate în domeniul otorinolaringologiei. A încetat din viaţă, fiind victima gripei spaniole, prezentă în acea vreme în întreaga lume(24).

 

1873, sept. 23, Râmnicu-Vâlcea – 150 de ani de la naşterea gen. de brigadă dr. Alexandru Papiu (†1939)

Fiind student la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1893), a intrat prin concurs la Institutul Medico-Militar, unde a fost coleg de promoţie cu viitorii savanţi C. Levatidi, Ştefan Nicolau ş.a. A fost doctor în medicină (1898); medic de batalion cl. a II-a la Regimentul 11 Siret; medic de medicină internă la Spitalul Militar Central (1900-1915); şeful serviciului medical în acelaşi spital (1915-1918). A participat la campania din Bulgaria (1913) şi la Primul Război Mondial (1916-1918), fiind medic-şef al Armatei din Transilvania, înaintat în gradul de general (1919). A condus Centrul de instrucţie sanitară Bucureşti, organizând şcolile sanitare militare, care „au făcut progrese însemnate” (1924-1932). A scris şi editat în colaborare o serie de manuale pentru învăţământul medico-militar, „pe care adesea le tipăreşte cu sacrificii personale”. A fost trecut în rezervă (oct. 1932) şi distins cu Ordinul „Serviciul credincios” în grad de Comandor(25).

 

1883, aug. 18, com. Săveni, jud. Botoşani – 140 de ani de la naşterea prof. dr. Mihai P. Ciucă († 20 feb., Bucureşti)

Membru al Academiei Române, microbiolog, parazitolog, epidemiolog şi igienist, a funcţionat ca profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi (1922-1934) şi la Universitatea din Bucureşti. În istoria igienei româneşti, numele lui este legat de primele vaccinări antirabice, de eradicarea malariei, de organizarea primului centru de malarioterapie (la Iaşi) şi de modernizarea învăţământului de igienă din România.

A contribuit la înfiinţarea Spitalului Izolare din Iaşi. Competenţa şi activitatea sa în domeniul malariei l-au situat în rândul malariologilor de prestigiu internaţional. Pentru bogata şi îndelungata sa activitate ştiinţifică, a fost distins cu diverse titluri: Legiunea de Onoare (Franţa), Universalis Meritis, laureat al Premiului de Stat (România) etc. A fost unul dintre cei mai recunoscuţi experţi cu funcţii de coordonare, secretar general al Comisiei internaţionale de luptă împotriva paludismului a Ligii Naţiunilor (1924-1939). A deschis două centre de impaludare terapeutică, la Socola şi Berceni. A fost înmormântat în cripta Institutului „Cantacuzino”, alături de mentorul său Ion Cantacuzino şi de prof. C. Ionescu-Mihăieşti(26-28).

 

1883, sept. 12, Bucureşti – 140 de ani de la naşterea prof. dr. C. Ionescu-Mihăieşti († 14 apr. 1962, Bucureşti)

După absolvirea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, a urmat stagii de pregătire în SUA şi Marea Britanie (la Institutul Lister din Londra), specializându-se în bacteriologie, virusologie şi imunologie. Între 1927 şi 1929, a studiat şi izolat pentru prima oară în ţara noastră, la Institutul „Cantacuzino”, în timpul epidemiei de poliomielită, „o serie de tulpini virale”, folosind primul în virusologie termenul de „sexualitate” în legătură cu fenomenul de exaltare a virusului poliomielitic.

A fost director al Institutului „Cantacuzino”, când s-au ridicat două corpuri de clădire şi s-a organizat producerea vaccinului antipoliomielitic. A fost profesor de bacteriologie, mai întâi la Universitatea din Iaşi şi, din 1930, la cea din Bucureşti. A fost membru fondator al Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), membru titular (1945) al Academiei Române, vicepreşedinte al Societăţii Române de Hematologie, înfiinţată în 1932 de I. Cantacuzino, colecţionar de cărţi rare şi tablouri(29).

 

1893, iul. 18, Huși, jud. Vaslui – 130 de ani de la naşterea prof. dr. Emil Hurmuzache († 24 iulie 1979, Iași)

Continuator al ilustrei tradiţii a pediatriei ieşene, a contribuit la organizarea învăţământului pediatric şi la îmbunătăţirea asistenţei infantile. A fost profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi timp de aproape o jumătate de secol. A condus Centrul pentru Ocrotirea Copilului din Iaşi, a activat la dispensarele pentru profilaxia tuberculozei şi la primele dispensare de puericultură, contribuind ştiinţific şi organizatoric la înfiinţarea primelor sanatorii din ţară pentru combaterea reumatismului la copii. A publicat 300 de lucrări ştiinţifice(30).

 

1903, aug. 15, Craiova – 120 de ani de la naşterea acad. Ştefan-Marius Milcu († 1 dec.1997, Bucureşti)

A fost comemorat în cadrul SRIM, Filiala Bucureşti, Seminar Gomoiu-Samarian – Vătămanu, luni, 30 oct. 2017, şi prin prezentarea cărţii Ştefan Marius Milcu. Însemnări memorialistice, Cristiana Glavce, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2006, de către dr. Arety Candide Dinulescu şi ist. Antoaneta Lucaşciuc.

 

1913, iul. 12, Păstrăveni, jud. Neamţ – 110 ani de la naşterea prof. univ. dr. Mircea Munteanu († 24 sept. 2002, Iaşi)

Profesor de frunte al Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi şi cercetător de seamă în domeniul dermatologiei, a publicat cursuri şi manuale de nivel universitar, desfăşurând o bogată activitate de educaţie sanitară şi antiveneriană. Lista lucrărilor publicate însumează peste 300 de titluri, din care multe au apărut în presa de specialitate de peste hotare. A fost membru al Academiei Române de Ştiinţe Medicale şi al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi(32).

 

1918, sept. 3, Petruşeni, jud. Bălţi – 105 ani de la naşterea dr. Leonid Barbu Teodorescu (†1992, Iaşi)

Figură proeminentă a şcolii de medicină ieşene şi a specialităţii de otorinolaringologie, a activat la Spitalul „Sf. Spiridon”, la Clinica ORL şi la Spitalul CFR, unde a înfiinţat Clinica a II-a ORL din Iaşi, pe care a condus-o timp de un sfert de veac. A fost prezent în viaţa universitară ieşeană, la Institutul de Medicină şi Farmacie, timp de aproape patru decenii. A fost autor sau coautor la tratate de ORL, a elaborat peste 200 de studii, articole şi note, multe dintre ele publicate în reviste de specialitate de peste hotare(33).

 

1923, iulie 2, Sibiu – 100 de ani de la naşterea dr. Virgil Crişan († 14 dec. 1996, Sibiu)

A urmat cursurile şcolii primare şi ale Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, apoi ale Facultăţii de Medicină Umană „Regele Ferdinand” (1942-1948), absolvind la Cluj. A fost medic extern prin concurs, intern benevol şi ulterior preparator la Clinica de Neurologie. A fost trimis din motive politice ca medic de circă în Maramureş (Borşa, Poiana şi Leordina); medic secundar neuropsihiatric la Spitalul Sighetu Marmaţiei (1953-1957); a fost transferat ca medic secundar la Secţia de neurochirurgie din Sibiu, nou înfiinţată. A dat examenul de specialitate în chirurgie enerală, lucrând până în 1969, când a fost transferat la Secţia de neurochirurgie din Sibiu, ca medic primar neurochirurg până la pensionare (1985). S-a perfecţionat în ţară (1970, Cluj; 1976, Bucureşti) şi în străinătate (Stokholm, Clinica de Chirurgie, 1980, 1981, 1984). A fost poliglot (germană, engleză, franceză, maghiară şi rusă), membru al Societăţii Române de Istoria Medicinii, al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei, cercetător de carte anatomică veche la Biblioteca documentară a Muzeului Brukental din Sibiu. A publicat numeroase articole de specialitate, precum şi volumul în limba germană Instrumentarul în istoria neurochirurgiei (1991, Düsseldorf), dar şi Primul ajutor în artele marţiale (1985), reprezentând un unicat în Europa. A manifestat interes şi faţă de nataţie, schi şi judo(34).

1938, sept. 22, sat Berinţa, com. Copalnic-Mănăştur, jud. Maramureş – 85 de ani de la naşterea acad. dr. Augustin Buzura († 10 iulie 2017, Bucureşti), scriitor

După absolvirea şcolii elementare din satul natal, a urmat cursurile Liceului „Gh. Şincai” din Baia Mare (1955). A lucrat în mai multe servicii, dintre care ultimul ca funcţionar la Filiala Uniunii Scriitorilor din Cluj (1957-1964). A absolvit Facultatea de Medicină Generală din cadrul IMF Cluj, cu lucrarea de licenţă „Shakespeare în psihiatrie” (1964). A rămas un investigator al psihiatriei, pe care o va reţine în opera literară, dar a renunţat la profesia de medic. În 1970 apare romanul care are ca erou principal un tânăr medic psihiatru (Absentul, Ed. Dacia, Cluj), apoi Recviem pentru nebuni şi bestii (1999, Ed. Univers Bucureşti) şi Nici vii, nici morţi (2012, Ed. RAO, Bucureşti). Din 1990, a fost redactor-şef al revistei Tribuna din Cluj. A fost preşedintele Fundaţiei Culturale Române şi al Institutului Cultural Român (2003-2004); membru al Academiei Române (1992); Cetăţean de Onoare al Municipiului Baia Mare; Doctor Honoris Causa al Universităţii de Nord din Baia Mare ş.a.(35)

Aniversări-comemorări 

 

1848, aug. 15, Iaşi – 175 de ani de la naştere şi 95 de ani de la moartea prof. dr. Gabriel Socor († 29 aug. 1928, Iaşi)

Se numără printre ctitorii Facultăţii de Medicină din Iaşi, fiind şi cel dintâi profesor de fiziologie umană de la această prestigioasă şcoală.

Fiziolog şi clinician, Gabriel Socor a pus bazele medicinei experimentale la Iaşi, desfăşurând o valoroasă activitate ştiinţifică în domeniile fiziologiei şi oftalmologiei, mai mult de patru decenii. În 1889, a organizat Laboratorul de fiziologie din Iaşi, care avea să devină în scurt timp unul dintre cele mai utilate din ţară. A publicat peste 60 de lucrări ştiinţifice în domeniile fiziologiei umane şi oftalmologiei(36).

 

1873, sept. 18, Craiova – 150 de ani de la naştere şi 75 de ani de la moartea dr. Aurelian Metzulescu (†1948, Craiova)

După terminarea claselor primare şi a Liceului „Carol I” din Craiova (1891), a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1891-1897). A fost doctor în medicină (1897); medic în judeţul Olt şi în Craiova (din 1900); medic primar al Spitalului de Boli Contagioase (1906-1935), unde a introdus cu succes noi metode de seroterapie în unele boli contagioase. În 1929, Spitalul de Boli Contagioase din Craiova este vizitat de doctorul M.D. Mackensie, expert al Societăţii Naţiunilor, interesat de tratamentul scarlatinei în acest spital. A fost fondator al Spitalului TBC „Dr. A. Metzulescu” din Craiova (1935); a creat Liga temperanţei (1938) şi un vast program de sănătate publică şi a întemeiat Societatea Numismatică şi de Arheologie, Societatea Foştilor Luptători. A organizat, la Craiova, Primul Congres Naţional asupra Maladiilor Contagioase (1934). A fost onorat de somităţile medicinei româneşti; a susţinut înfiinţarea învăţământului superior la Craiova (25 mai 1929). A fost colecţionar şi pasionat numismat; a realizat prin mijloace proprii Muzeul Militar şi de Istorie din Craiova (1920); a primit Premiul „Prof. Dr. V. Babeş” al Academiei Române pentru lucrarea Tratamentul scarlatinei grave prin serul şi sânge de convalescent; a colaborat la Arhivele Olteniei. Este autor al lucrărilor: Câteva consideraţiuni asupra Holerei din 1913 (Craiova, 1914); Câteva consideraţiuni asupra posiţiilor occipitoposterioare; Câteva consideraţiuni asupra Scarlatinei şi Tratamentul ei Profilactic prin Tinctura iodi (apărută până în 1914); Harta Tuberculozei în Craiova (1908); Tratamentul muşcăturilor de vipere(37).

 

1883, ian. 30, com. Ucea de Jos, jud. Braşov – 140 de ani de la naştere şi 55 de ani de la moartea dr. Vasile Cucu († 18 iulie 1968, Bucureşti)

A fost medic militar, apoi medic civil în comuna Comlăuş, jud. Arad; delegat cu credenţional – supleant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, reprezentând comuna Sântana-Arad. A fost inspector sanitar la CFR Arad, apoi medic-şef al municipiului Arad, până la pensionare (1921-1938).

S-a mutat cu familia la Bucureşti, unde cei doi copii erau studenţi: Viorica (care va deveni conf. dr. farmacist la Facultatea de Farmacie din Cluj) şi Bujor (care va deveni medic stomatolog). Între 1940 şi 1942 a urmat cursurile învăţământului stomatologic, devenind specialist, şi a obţinut dreptul de liberă practică a stomatologiei, când şi-a deschis cabinet particular la domiciliu (1942-1948). A fost distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler (1922) şi Crucea „Meritul Sanitar” (1925). A fost înmormântat în Cimitirul Bellu(38).

 

1923, iunie 18, Botoşani – 100 de ani de la naştere şi 10 ani de la moartea dr. Maria Gherman († 18 iulie 2013, Baia Mare)

Externă şi internă la Clinicile din Cluj (1945-1948), a absolvit Facultatea de Medicină de la Cluj (1948). După ce şi-a luat doctoratul, a fost medic la circumscripţia sanitară II Vişeu de Sus (1949-1950), când a răspuns şi de cazurile de tifos internate la Spitalul din Borşa. A fost medic secundar la Spitalul Orăşenesc din Sighet (1951); din mai 1952, a fost transferată la Secţia boli interne de la Spitalul din Baia Mare. A urmat mai multe cursuri de pregătire profesională la Bucureşti şi Cluj; medic specialist interne (1959); medic primar (1972); a muncit cinci ani peste limita vârstei de pensionare şi după aceea a mai dat, timp de doi ani, consultaţii de boli interne la Policlinica „Sfânta Maria” din Baia Mare. A redactat şi prezentat 80 de lucrări medicale din cazuistica spitalelor din Sighet şi Baia Mare, în cadrul diferitelor simpozioane, congrese sau publicate în Revista de Medicină Internă. Pentru activitatea depusă, a fost evidenţiată în Munca medico-sanitară (1957 şi 1965), i s-a înmânat medaliile „Meritul Sanitar” şi „Ordinul Muncii” – clasa a III-a, precum şi „Medalia Muncii”(39).

 

1923, sept. 20, Bucureşti – 95 de ani de la naştere şi 35 de ani de la moartea dr. Alexandru Popescu (†1983, Bucureşti)

A absolvit cursurile Liceului „Aurel Vlaicu” din Bucureşti (1942), apoi Facultatea de Medicină şi Institutul Medico-Militar din Bucureşti (1948). A fost medic-şef la Regimentul I Cavalerie, apoi medic secundar în Laboratorul de bacteriologie al Spitalului Militar Central (SMC) (1950); şef laborator analize medicale la Policlinica garnizoanei Bucureşti (1953-1954); şef laborator analize medicale la Centrul medical al Aviaţiei (1954-1956); aceeaşi funcţie la CAT (1956-1958), după care este numit şef laborator protecţie antibacteriologică la SMC (1958); medic primar bacteriologie, hematologie, cercetător ştiinţific principal SMC; şeful secţiei de microbiologie şi igienă din cadrul Centrului de cercetări ştiinţifice medico-militare (1966-1968); cercetător ştiinţific principal şi şeful centrului de radiobiologie MFA; şeful centrului de cercetări ştiinţifice militare (1969-1983); şeful direcţiei medicale şi inspector general sanitar al Armatei; profesor de microbiologie şi protecţie împotriva armelor biologice la Facultatea de Medicină Militară. Este autor a numeroase lucrări, între care şi coautor al manualelor Probleme de medicină militară (1965) şi Bacteriologie medicală (1965), având 140 de lucrări ştiinţifice comunicate. A fost doctor în ştiinţe medicale (1969); medic emerit (1973); docent (1974); membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale; membru în comitetele de conducere ale societăţilor de patologie infecţioasă şi microbiologie, al Societăţii de Hematologie din Viena, al Societăţii Franceze de Microbiologie şi al altor organisme naţionale şi internaţionale. A scris despre diagnosticul rapid în holeră şi morvă şi despre diagnosticarea utilizând anticorpii prin imunofluorescenţă, comunicând numeroase lucrări ştiinţifice cu aplicaţii practice pentru medicina militară(40). 

 

Conflict de interese: niciunul declarat
Suport financiar: niciunul declarat
Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.