Rezistenţa la antibiotice – mecanisme, cauze şi măsuri de prevenire şi combatere

Introducere

Rezistenţa antimicrobiană (RAM) este o problemă deosebit de serioasă cu care se confruntă sănătatea globală contemporană, aşa cum subliniază Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), şi reprezintă o ameninţare gravă la adresa sănătăţii, a dezvoltării şi a securităţii alimentare la nivel mondial⁽¹⁾. Rezistenţa antimicrobiană poate afecta pe oricine, indiferent de vârstă sau zonă geografică, necesitând acţiuni ample de prevenire şi combatere. RAM este exacerbată de utilizarea masivă şi incorectă a medicamentelor antimicrobiene în toate sectoarele: sănătate umană şi animală, în alimentaţie, agricultură, dar şi de lipsa accesului la serviciile de sănătate şi de prezenţa reziduurilor antimicrobiene în natură (sol, apă, culturi).

Substanţele antimicrobiene sunt medicamente ce acţionează împotriva microorganismelor patogene, prin împiedicarea multiplicării sau prin omorârea acestora, şi cuprind: antibiotice şi antimicobacteriene – utilizate pentru tratamentul infecţiilor bacteriene şi, respectiv, al tuberculozei şi al altor infecţii micobacteriene; medicamente antivirale – utilizate în tratamentul infecţiilor virale; antifungice – pentru tratamentul infecţiilor micotice, precum şi medicamente antiparazitare – pentru tratamentul afecţiunilor cauzate de paraziţi⁽²⁾. Această problemă este importantă mai ales pentru bacterii. De-a lungul timpului, agenţii patogeni bacterieni, care au cauzat şi cauzează infecţii comune, dar şi severe, au dezvoltat rezistenţă la foarte multe antibiotice lansate pe piaţă. În faţa acestei realităţi, a devenit tot mai stringentă nevoia de a acţiona pentru a opri o criză globală în curs de dezvoltare în domeniul asistenţei medicale^(3,4).

Unele bacterii prezintă rezistenţă intrinsecă sau înnăscută la anumite antibiotice. Din cauza unor mutaţii genetice, unii agenţi bacterieni, iniţial sensibili, pot deveni rezistenţi la anumite antibiotice, aceasta reprezentând rezistenţa dobândită. Atunci când bacterii (din aceeaşi specie sau din specii diferite) se întâlnesc în organismul unei persoane, îşi pot împrumuta genele de rezistenţă, devenind rezistente la unul sau la mai multe antibiotice. Iar aceste bacterii rezistente se pot răspândi la alte persoane.

Mecanisme de rezistenţă la antibiotice

De-a lungul timpului, bacteriile au dezvoltat diferite strategii pentru a rezista la acţiunea antibioticelor. Aceste strategii pot fi grupate în două mecanisme principale:

1. Împiedicarea antibioticului să acţioneze asupra ţintei bacteriene la o concentraţie suficient de mare. Acest fenomen se realizează prin mai multe căi^(5,6):

• Pomparea antibioticului din celula bacteriană cu ajutorul pompelor de eflux (care se găsesc la nivelul peretelui celular), scăzând, astfel, concentraţia antibioticului în interiorul celulei bacteriene.
• Scăderea permeabilităţii peretelui bacterian, ceea ce împiedică intrarea antibioticului în celulă.
• Distrugerea/inactivarea antibioticului de către anumite enzime bacteriene. Un exemplu este b-lactamaza, care distruge componenta activă (inelul b-lactamic) a penicilinelor. Unele bacterii produc b-lactamaze cu spectru extins (BLSE) ce pot degrada o gamă largă de antibiotice b-lactamice, precum peniciline, cefalosporine etc. Bacteriile producătoare de BLSE (cel mai frecvent întâlnite aparţin familiei Enterobacteriaceae) sunt dobândite în comunitate şi în spitale şi sunt răspândite în întreaga lume^(7,8). Identificarea bacteriilor producătoare de BLSE în laboratoarele clinice poate fi o provocare, astfel încât prevalenţa acestora poate fi subestimată. Carbapenemele, o clasă de antibiotice cu spectru larg, reprezintă cel mai bun agent antimicrobian pentru infecţiile cauzate de astfel de microorganisme.
• Modificarea antibioticului. Bacteriile pot produce uneori enzime capabile să modifice structura antibio­ticului, prin adăugarea diferitelor grupări chimice, ceea ce împiedică legarea antibioticului la ţinta acestuia de la nivelul peretelui celulei bacteriene.

2. Modificarea sau ocolirea ţintei asupra căreia acţionează antibioticul se realizează prin^(5,6):

• Camuflarea ţintei bacteriene, pe care se fixează antibioticul şi acţionează asupra bacteriei. Ca urmare a modificărilor ADN-ului bacterian, se produc modificări în compoziţia sau structura ţintei bacteriene şi împiedică antibioticul să interacţioneze cu ţinta.
• Exprimarea de proteine alternative. Unele bacterii sunt capabile să producă proteine alternative, care pot fi folosite în locul celor care sunt inhibate de antibiotic. De exemplu, Staphylococcus aureus, care prezintă gena de rezistenţă mecA, poate produce o nouă proteină cu o afinitate scăzută pentru antibioticele b-lactamice, devenind rezistent la aceste medicamente. Acesta este mecanismul de bază în cazul tulpinilor de Staphylococcus aureus rezistent la meticilină (SARM).
• Reprogramarea ţintei. Uneori, bacteriile îşi pot modifica structura celulară. De exemplu, enterococii rezistenţi la vancomicină (ERV) formează un perete celular diferit în comparaţie cu bacteriile susceptibile, antibioticul nemaifiind capabil să interacţioneze cu acest perete celular.

Transferul rezistenţei la antibiotice

Bacteriile pot schimba gene între ele într-un proces numit transfer orizontal de gene⁽⁹⁾. Acest lucru se poate întâmpla atât între bacterii din aceeaşi specie, cât şi între specii diferite şi prin mecanisme diferite. Transferul genetic are ca rezultat variaţia genetică a bacteriilor. Există mai multe modalităţi prin care bacteriile îşi transferă genele.

• Conjugarea: transferul ADN-ul se realizează de la o celulă bacteriană la alta.
• Transducţia: bacteriofagii (virusuri ce infectează bacteriile) transferă gene de la o bacterie la alta.
• Transformarea: bacteriile pot prelua ADN-ul direct din mediul lor.

Orice genă poate fi transferată de la o bacterie la alta în aceste moduri, inclusiv genele de rezistenţă la antibiotice⁽¹⁰⁾. Dar genele transferate nu vor fi întotdeauna integrate în ADN-ul bacteriei primitoare, aceasta având mecanisme prin care poate degrada fragmentele de ADN primite – dacă acesta este dăunător bacteriei.

Bacteriile multirezistente

Unele bacterii sunt rezistente la mai multe antibiotice din clase diferite, numite şi bacterii multirezistente sau multidrogrezistente (MDR). Acest lucru se poate întâmpla în două moduri distincte:

1. O bacterie poate avea mai multe gene de rezistenţă diferite, fiecare oferind rezistenţă la un anumit antibiotic. Acumularea genelor de rezistenţă are loc adesea pe fragmente de ADN, numite plasmide, care pot fi transferate între bacterii.

2. A doua posibilitate este ca rezistenţa la mai multe antibiotice să se realizeze printr-un singur mecanism de rezistenţă. De exemplu, un mecanism de rezistenţă este pomparea antibioticului din celula bacteriană. Uneori, o singură pompă de eflux poate recunoaşte şi scoate din celula bacteriană, în acelaşi timp, mai multe antibiotice diferite. Aceasta se mai numeşte şi rezistenţă încrucişată.

Bacteriile multirezistente, în special cele rezistente la majoritatea antibioticelor utilizate în mod obişnuit pentru tratarea infecţiilor, denumite şi bacterii „superbug”⁽¹¹⁾, pun serioase probleme. Opţiunile de tratament pentru infecţiile cu bacterii multirezistente sunt puţine sau chiar inexistente, în unele cazuri recurgându-se la antibiotice de ultimă instanţă, ce pot avea efecte adverse toxice pentru pacient⁽²⁾. De asemenea, răspândirea rezistenţei la antibiotice poate fi realizată prin transferul plasmidelor (cu mai multe gene de rezistenţă) către alte bacterii. În spitale sau în unele ferme mari de animale de producţie, unde bacteriile sunt expuse în mod continuu la antibiotice, rezistenţa la mai multe antibiotice poate fi selectată şi răspândită mai departe, iar reducerea rezistenţei antibacteriene este tot mai greu de realizat.

Printre bacteriile multirezistente putem enumera: SARM, ERV, Enterobacteriaceae producătoare de BLSE (Escherichia coli şi Klebsiella pneumoniae), Pseudomonas aeruginosa, Clostridium difficile⁽²⁾. Infecţiile cu bacterii ce produc BLSE sunt greu de tratat şi devin din ce în ce mai frecvente la nivel global. De asemenea, se semnalează faptul că tot mai mulţi oameni din întreaga lume sunt purtători asimptomatici de bacterii producătoare de BLSE, dar care le pot transmite mai departe şi pot cauza infecţii foarte severe^(7,8). Conform estimărilor recente, mai mult de 50% din populaţiile din unele părţi ale Asiei de Sud-Est sunt colonizate cu bacterii producătoare de BLSE⁽⁷⁾, însă procentajul este în creştere şi în alte zone ale lumii. Alte bacterii multirezistente sunt: Acinetobacter baumannii, Streptococcus pneumoniae etc.

Cauze ale dezvoltării rezistenţei antibiotice

Factorii majori care determină rezistenţa la antibio­tice sunt:

1. Utilizarea excesivă şi incorectă a antibioticelor în medicina umană^(2,12) 

Expunerea continuă/excesivă la antibiotice (de exemplu, în spitale sau în fermele mari de animale de producţie) poate favoriza selectarea rezistenţei la mai multe medicamente, precum şi răspândirea mai departe a acestor bacterii care au căpătat rezistenţă.

O utilizare incorectă a antibioticelor poate fi realizată prin: i) administrarea greşită a antibioticelor (cel mai frecvent în viroze); ii) scurtarea sau prelungirea duratei tratamentului; iii) reducerea sau creşterea dozajului; iv) nerespectarea frecvenţei corecte de administrare a antibioticului, conform recomandărilor. În astfel de cazuri, concentraţia antibioticului în organism nu va fi cea optimă pentru a omorî bacteriile şi acestea vor supravieţui, sau, în cazul excesului de antibiotice, bacteriile vor încerca să se adapteze prin mutaţii genetice, devenind în ambele cazuri rezistente.

2. Răspândirea bacteriilor rezistente şi transmiterea acestora în populaţiile umane, animale, dar şi între oameni şi animale sau în mediu⁽²⁾.

Bacteriile rezistente se răspândesc prin mai multe căi, acest fenomen fiind influenţat de diferiţi factori. Igiena şi salubrizarea precare, dar şi controlul slab al infecţiilor sunt factori importanţi ce contribuie la răspândirea bacteriilor rezistente în unităţile de îngrijire a sănătăţii, în ferme şi în comunitate.

Astfel, răspândirea bacteriilor rezistente se poate realiza în mai multe moduri:

• De la persoană la persoană

Bacteriile sunt peste tot, ele sunt o parte normală a mediului înconjurător, la care vom fi expuşi în mod continuu. Fiecare persoană are un bagaj bacterian unic; unele tipuri de bacterii pot fi aceleaşi între populaţii, în timp ce altele diferă⁽¹³⁾. Bacteriile se pot răspândi de la o persoană la alta prin contacte directe între oameni, dar şi indirect (de exemplu, contaminarea unor suprafeţe cu bacterii, ce pot fi transferate unei alte persoane care atinge suprafaţa contaminată). O bună igienă a mâinilor este importantă pentru a limita răspândirea agenţilor patogeni şi riscul de a deveni purtător de bacterii rezistente.

• De la animale la oameni şi invers

Ca şi oamenii, toate animalele au bacterii care trăiesc în şi pe corpul lor. În multe ferme de animale, antibioticele sunt utilizate pentru prevenirea şi tratarea infecţiilor, dar şi pentru promovarea creşterii. Aceste antibiotice aparţin aceloraşi clase/familii precum cele utilizate la oameni (de exemplu, b-lactamine, macrolide, aminoglicozide, tetracicline, chinolone). Deci bacteriile purtate de animale pot prezenta rezistenţă şi la antibioticele utilizate pentru tratarea infecţiilor la oameni^(2,12). Infecţiile care pot fi transmise de la animale la oameni sunt numite şi boli zoonotice sau zoonoze, care se transmit fie direct – prin contact cu animalul infectat sau fluidele acestuia, fie indirect – prin vectori, precum căpuşe, purici şi ţânţari^(13,14).

Astfel, prin contactul cu animalele (fie că sunt animale de companie, fie că sunt animale crescute pentru hrană) se pot transfera la om bacterii rezistente la antibiotice, cum ar fi Salmonella, Campylobacter şi E. coli enterohemoragic, care pot provoca o infecţie, cum ar fi diareea^(2,15,16). Tulpinile bacteriene rezistente pot fi, de asemenea, transferate în flora intestinală normală a consumatorului, fără a provoca o infecţie, însă pot provoca infecţii mai târziu, în anumite situaţii oportune, şi se pot răspândi la alte persoane.

Bacteriile rezistente sunt detectate frecvent la porci, pui, în carne şi alte produse obţinute de la aceste animale. Acestea pot fi comune la animale şi om, existând mai multe cazuri în care fermierii şi familiile lor poartă aceleaşi bacterii rezistente ca şi animalele lor^(17-19). De asemenea, medicii veterinari sunt expuşi riscului de a purta bacterii rezistente asociate animalelor sau de a face infecţii cauzate de aceste bacterii, cum ar fi anumite tulpini de SARM⁽²⁰⁾. 

• Prin alimente

Animalele din fermă sau din godpodării, crescute pentru obţinerea produselor alimentare, pot fi colonizate cu bacterii rezistente la antibiotice, aşa cum am descris anterior. În timpul sacrificării sau la procesarea cărnii, aceste bacterii (de exemplu, Salmonella, Campylobacter, Escherichia coli enterohemoragic) pot fi transferate în produs. Astfel, consumul de alimente contaminate cu bacterii rezistente poate provoca infecţii^(2,15,16). Reducerea riscului de răspândire a rezistenţei la antibiotice prin intermediul alimentelor trebuie să includă întregul lanţ alimentar, cum ar fi prevenirea bolilor şi igiena adecvată în fermele de animale, la gătitul şi manipularea corectă a alimentelor.

• Prin apă

Bacteriile se pot răspândi prin apă potabilă sau prin surse de apă care sunt utilizate în diferite scopuri (de exemplu, pentru irigare, spălarea ustensilelor de gătit sau în scopuri igienice). Bacteriile rezistente au fost găsite în multe surse de apă, cum ar fi fântânile pentru apă potabilă, râurile şi efluenţii de la staţiile de tratare a apelor uzate. Prin apa contaminată se pot răspândi mai multe infecţii bacteriene, inclusiv febra tifoidă şi holera^{(21 -23)}.

• Călătoriile şi comerţul

Bacteriile nu cunosc graniţe, iar călătoriile şi comerţul internaţional ajută la diseminarea bacteriilor rezistente în întreaga lume. Animalele pentru producţia de alimente şi alimentele sunt transportate peste graniţe, în majoritatea zonelor lumii, în aceste transporturi fiind implicate şi bacteriile.

Infecţii asociate asistenţei medicale (IAAM)

Un aspect important de menţionat este transmiterea bacteriilor în instituţiile de asistenţă medicală. Infecţiile asociate asistenţei medicale sunt infecţii pe care pacienţii le contractează în timpul tratamentului pentru o altă afecţiune într-un spital, dar şi în alte instituţii ale sistemului de sănătate (de exemplu, instituţii de îngrijire pe durată lungă, azile, îngrijire la domiciliu etc.) şi reprezintă o ameninţare asupra sănătăţii pacienţilor, iar continua creştere a rezistenţei antimicrobiene îngreunează şi mai mult prevenirea şi tratamentul unor astfel de infecţii⁽²⁾.

În infecţiile bacteriene asociate asistenţei medicale, bacteriile cauzale pot proveni de pe mâinile personalului medical sau, în foarte multe cazuri, de pe mâinile şi din flora pielii pacienţilor (de exemplu, SARM) sau din flora intestinală (diferite enterobacterii producătoare de BLSE sau ERV). O treime din bacteriile asociate cu IAAM atât în spitale, cât şi în unităţi de îngrijiri pe termen lung sunt rezistente la antibiotice⁽²⁴⁾.

Localizarea infecţiilor bacteriene asociate îngrijirii sănătăţii depinde de specia bacteriană şi de starea pacientului⁽¹²⁾. Astfel, putem enumera: infecţii ale tractului urinar legate de cateter (cel mai frecvent agent cauzal – E. coli), pneumonia asociată ventilatorului, infecţii ale sângelui legate de canulele intravenoase şi alte dispozitive (cauzate de Enterobacteriaceae producătoare de BLSE), infecţii ale plăgii postoperatorii (infecţia cu SARM), infecţii la nivelul valvelor cardiace cauzate de ERV, infecţii la locul inciziei chirurgicale sau al plăgilor – asociate cu Acinetobacter baumannii rezistent la carbapeneme etc.

Situaţia rezistenţei antimicrobiene la nivel mondial şi european

Creşterea globală a rezistenţei la antibiotice reprezintă o ameninţare gravă, prin scăderea semnificativă a acţiunii antibioticelor comune împotriva infecţiilor bacteriene.

Un studiu⁽²⁵⁾ evidenţiază faptul că RAM a cauzat în 2019 aproximativ 4,95 milioane de decese, din care 1,27 milioane au fost cauzate de bacteriile rezistente la antibiotice. Acest studiu a inclus o estimare a ratei mortalităţii la nivel regional pentru toate vârstele, atribuită rezistenţei antibacteriene, cea mai mare fiind în vestul Africii Subsahariane (27,3 decese la 100000 loc., între 20,9 şi 35,3) şi cea mai scăzută în Australasia (6,5 decese la 100000 loc., între 4,3 şi 9,4). Cei şase agenţi patogeni principali responsabili pentru decesele asociate cu rezistenţa sunt: Escherichia coli rezistentă la cefalosporine de generaţia a treia şi fluorochinolone, urmată de Staphylococcus aureus rezistent la meticilină, Klebsiella pneumoniae rezistentă la carbapeneme, Streptococcus pneumoniae rezistent la b-lactamine şi macrolide, Acinetobacter baumannii rezistent la carbapeneme şi Pseudomonas aeruginosa rezistent la b-lactamine, aminoglicozide şi fluorochinolone. Cele mai multe din tulpinile bacteriene aparţinând acestor specii au prezentat multirezistenţă. În acest context, se subliniază nevoia urgentă de acţiuni coordonate la nivel global pentru abordarea rezistenţei bacteriene⁽²⁵⁾.

Aceste aspecte, împreună cu starea slabă a investiţiilor în cercetare şi dezvoltarea de noi medicamente antimicrobiene, au determinat OMS să evidenţieze faptul că rezistenţa bacteriană la antibiotice este o problemă majoră de sănătate la nivel mondial, RAM reprezentând una dintre primele 10 ameninţări pentru sănătatea publică cu care se confruntă omenirea.

Raportul global al OMS privind rezistenţa antimicro­biană şi folosirea sistemului de supraveghere din 2022⁽²⁶⁾ subliniază rate alarmante de rezistenţă în rândul agenţilor patogeni bacterieni prevalenţi. De exemplu, rapoartele din 76 de ţări evidenţiază rate medii de rezistenţă de 42% pentru E. coli rezistent la cefalosporine de generaţia a treia şi de 35% pentru SARM. Pentru infecţiile tractului urinar cauzate de E. coli, unu din cinci cazuri a prezentat în 2020 o susceptibilitate redusă la antibioticele standard, precum ampicilină, cotrimoxazol şi fluorochinolone, ceea ce îngreunează tratarea eficientă a infecţiilor comune. Klebsiella pneumoniae, o bacterie intestinală comună, a prezentat, de asemenea, niveluri crescute de rezistenţă împotriva antibioticelor critice. Acinetobacter baumannii rezistent la carbapeneme este clasificat de OMS drept agentul patogen „de prioritate 1”, din cauza creşterii prezenţei sale în spitale. Acest agent patogen provoacă infecţii invazive la pacienţii internaţi şi la pacienţii cu comorbidităţi; cel mai frecvent se evidenţiază: pneumonia nosocomială, infecţii urinare şi infecţii ale fluxului sanguin, care pot duce la septicemie^(27-29). Nivelurile crescute de rezistenţă pot conduce la o utilizare crescută a medicamentelor de ultimă instanţă, cum ar fi carbapenemele, pentru care, în unele regiuni ale globului, este semnalată deja apariţia rezistenţei, cu creşterea riscului de a nu mai putea fi tratate infecţiile. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) anticipează o creştere de două ori a rezistenţei la antibioticele de ultimă instanţă până în 2035, în comparaţie cu nivelurile din 2005, subliniind nevoia urgentă de supraveghere şi administrare corectă a antimicrobienelor la nivel mondial.

Centrul European pentru Controlul Bolilor transmisibile (ECDC) pune la dispoziţia celor interesaţi un atlas online care actualizează permanent informaţiile privind rezistenţa germenilor la antimicrobiene şi situaţia principalelor boli infecţioase raportate, începând din anul 2000⁽³⁰⁾. Sistemul European de Supraveghere a Rezistenţei la Antibiotice (EARSS) semnalează variaţii mari în ceea ce priveşte procentajul bacteriilor rezistente în cadrul ţărilor Uniunii Europene⁽³¹⁾, iar datele proiectului de Supraveghere la nivel European a Consumului de Antibiotice (ESAC) subliniază faptul că utilizarea antibioticelor în rândul statelor membre ale UE este foarte variată. Ştim că nivelul consumului de antibiotice se corelează direct proporţional cu gradul de rezistenţă la antibiotice⁽²⁾. De exemplu, conform atlasului online pus la dispozitie de ECDC⁽³⁰⁾, pe primele locuri, cu procentajul cel mai mic de rezistenţă la antibiotice, se situează ţările nordice (Finlanda – 9,9%, Islanda – 10,2%, Norvegia – 10,5% şi Danemarca – 10,7%), iar cu procentajul cel mai mare de rezistenţă se evidenţiază Cipru (46,4%), Bulgaria (40,6%) şi Grecia (37,8%). În România, procentajul mediu de rezistenţă la antibiotice este de 28,3%, deşi în ţara noastră este semnalat un consum excesiv de antibiotice (în 2017, România se situa pe locul al patrulea, după Grecia, Cipru şi Spania⁽³²⁾).

Consecinţele rezistenţei antimicrobiene (RAM)

RAM este deja o provocare majoră pentru sănătatea globală. Astfel, bolile infecţioase, considerate boli ale trecutului sau ale sărăciei, vor deveni comune şi netratabile. Tratarea infecţiilor cauzate de bacterii rezistente este o problemă gravă, costul acestor tratamente fiind mai ridicat, deoarece necesită o îngrijire mai îndelungată, utilizarea unor antibiotice de ultimă instanţă mai scumpe, dar care pot avea efecte secundare severe, sau realizarea tratamentului în spital – fiind necesară administrarea intravenoasă a antibioticelor, în locul tratamentului la domiciliu prin administrarea antibioticelor pe cale orală^(2,12). Situaţia se înrăutăţeşte odată cu apariţia de noi tulpini bacteriene multirezistente^(2,12,33,34). Astfel de bacterii pot deveni în final rezistente la toate antibioticele existente, prezentând riscul întoarcerii la „epoca de dinaintea antibioticelor”, caz în care foarte multe proceduri medicale nu ar mai fi posibile (de exemplu, transplantul de organe, chimioterapia, terapia intensivă, chiar şi  cele mai simple intervenţii chirurgicale). Infecţiile bacteriene s-ar răspândi şi nu ar mai putea fi tratate, cauzând decesul.

În timp ce, în ţările cu venituri mari, creşterea RAM a condus la trecerea la antibiotice de a doua sau a treia generaţie (mai scumpe), pacienţii din ţările cu venituri mici şi medii nu au, adesea, acces la antibioticele eficiente, care salvează vieţi. Numărul deceselor din cauza lipsei de acces la antibiotice în ţările cu venituri mici poate fi mai mare decât cel al deceselor cauzate de RAM^(35,36).

Prevenire şi combatere

Utilizarea documentată şi corectă a antibioticelor poate preveni dezvoltarea rezistenţei antimicrobiene. OMS a elaborat o strategie globală şi indicaţii pentru a ajuta ţările să introducă sisteme de monitorizare a utilizării corecte a antibioticelor, precum şi a rezistenţei la antibiotice⁽³⁷⁾.

Proiectul „Cercetarea globală asupra rezistenţei la antimicrobiene” (Global Research on Antimicrobial Resistance; GRAM) este un parteneriat strategic între Institute for Health Metrics and Evaluation (IHME) din SUA şi Universitatea Oxford din Marea Britanie, care reuneşte cercetători din întreaga lume, în scopul dezvoltării unei baze de date privind rezistenţa la antimicrobiene. Acest proiect subliniază necesitatea îmbunătăţirii activităţilor de supraveghere, prevenire şi control al rezistenţei la antimicrobiene, pentru a creşte gradul de conştientizare la nivel mondial cu privire la RAM, precum şi necesitatea utilizării raţionale a antimicrobienelor în întreaga lume. De asemenea, susţine nevoia dezvoltării cercetărilor pentru a identifica teste de diagnostic rapide şi specifice în vederea detectării infecţiilor cauzate de bacterii rezistente, dar şi pentru dezvoltarea de noi medicamente⁽³⁸⁾.

Consiliul Uniunii Europene a adoptat intensificarea acţiunilor UE de combatere a rezistenţei la antimicrobiene, care se axează pe „prevenirea şi controlul infecţiilor, supravegherea şi monitorizarea, inovarea şi disponibilitatea antimicrobienelor eficiente, utilizarea prudentă şi cooperarea între statele membre şi la nivel mondial”⁽³⁹⁾. Pentru 2030 sunt stabilite mai multe obiective ale UE, elaborate împreună cu ECDC, care să combată RAM, ţinând seama de particularităţile naţionale, fără a compromite sănătatea şi siguranţa pacienţilor. Aceste măsuri vor permite o mai bună monitorizare a infecţiilor şi a consumului de antibiotice în următorii ani. Astfel, se au în vedere: i) reducerea cu 20% a consumului total de antibiotice la oameni; ii) utilizarea adecvată a antibioticelor (numai pe baza reţetei şi a recomandărilor medicului, respectându-se dozajul corect, intervalele de administrare şi durata tratamentului), astfel încât cel puţin 65% din consumul total de antibiotice la om trebuie să fie eficient şi să se reducă la minimum apariţia rezistenţei. În unele ţări au avut deja loc campanii de informare a publicului, cu un bun rezultat în ceea ce priveşte reducerea consumului de antibiotice (de exemplu, Franţa, Belgia, Slovacia, Republica Cehă, Slovenia şi Suedia au raportat o scăderea a consumului de antibiotice de către pacienţii din ambulatoriu)⁽²⁾; iii) reducerea/controlul infecţiilor provocate de principalele bacterii rezistente la antibiotice, care se va aplica în principal spitalelor.

Fiecare dintre noi (cadre medicale şi pacienţi) poate juca un rol important în reducerea rezistenţei la antibiotice. Este important ca prescrierea antibioticului să se facă numai când este necesar şi, pe cât este posibil, să se aleagă antibioticul care acţionează ţintit pe agentul patologic, evitând antibioticele cu spectru larg.

De fiecare dată când apar şi se dezvoltă bacterii rezistente la antibiotice, este esenţială luarea de măsuri pentru controlul infecţiilor (izolarea şi tratarea corectă), pentru a preveni răspândirea la alţi pacienţi sau la alte persoane.

Se impune creşterea gradului de conştientizare a populaţiei cu privire la importanţa conformării la tratamentul recomandat, precum şi asupra riscului pe care-l reprezintă rezistenţa bacteriilor la antibiotice. De asemenea, trebuie subliniată importanţa prevenirii infecţiilor şi a transmiterii agenţilor patogeni prin respectarea regulilor de igienă (în principal spălarea mâinilor), dar şi importanţa vaccinărilor.

NOU! În urma cercetărilor efectuate în scopul descoperirii de noi antibiotice active pe bacteriile rezistente, la începutul acestui an s-a anunţat dezvoltarea unei noi clase de antibiotice, care poate ucide bacteriile rezistente la majoritatea medicamentelor actuale, cu acţiune specifică asupra Acinetobacter baumannii rezistent la carbapeneme^(40,41). A. baumannii poate ucide până la 60% dintre persoanele infectate şi este responsabil pentru aproximativ 20% din infecţiile asociate îngrijirii medicale. De peste 50 de ani nu a mai fost dezvoltată o nouă clasă chimică de antibiotice cu activitate împotriva A. baumannii. Antibioticul zosurabalpin este acum în etapa studiilor clinice şi se dovedeşte foarte eficient împotriva bacteriei Acinetobacter baumannii rezistentă la carbapeneme.

Concluzii

Cei doi factori importanţi care conduc la apariţia şi dezvoltarea rezistenţei la antibiotice sunt: i) utilizarea excesivă a antibioticelor, care contribuie la apariţia şi selecţia de microorganisme rezistente la antibiotice în populaţiile umane; ii) răspândirea şi transmiterea încrucişată a agenţilor patogeni rezistenţi la antibiotice în cadrul populaţiilor umane şi animale, dar şi între oameni şi animale sau mediu.

Prin urmare, principalele căi de control şi prevenire a rezistenţei antimicrobiene sunt: utilizarea raţională şi corectă a antibioticelor; respectarea normelor de igienă; depistarea, izolarea şi identificarea agenţilor patogeni rezistenţi la antibiotice; controlul infecţiilor şi, nu în ultimul rând, vaccinarea.  

CONFLICT OF INTEREST: none declared.

FINANCIAL SUPPORT: none declared.

This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.