Seniorii noştri… în România

În cursul lunilor iunie-iulie 2016, unui nu­­­măr de 100 de respondenţi, pacienţi cu afec­ţiuni cronice, cu vârste între 60 și 85 de ani, în­­scrişi pe lista unui medic de fa­mi­lie din me­­diul urban, le-a fost solicitat răs­punsul la o singură întrebare: dacă aţi pu­tea alege în­­tre a trăi mai mult, având o ca­li­tate a vie­ţii mo­des­tă, sau a trăi calitativ mai bine, cu o du­ra­tă poate mai redusă faţă de prima ca­te­go­rie, ce aţi alege? Peste 75% din­tre respondenţi au ales ca­li­ta­tea vieţii în detrimentul duratei pre­lun­gite, gre­vată de „calitate modestă”. 25% au mers pe prin­ci­piul mioritic: „ce ne este dat nu pu­tem ocoli...”
Să definim: 

• pacient cronic - au fost intervievaţi pacienţi cu afecţiuni cardiovasculare, boli respiratorii cronice, diabet zaharat complicat, neu­ro­lo­gic sechelari, pacienţi oncologici;
• „calitate modestă a vieţii” - stare de să­nă­ta­te precară, acces redus la îngrijiri me­dicale în clinici de profil specializate pen­tru afec­ţiu­ni­le de care suferă, acces redus la medicaţie ori­ginală, singurătate, servicii de îngrijire la domiciliu absente, posibilităţi fi­nanciare reduse pentru acces în clinici de recuperare.

80% dintre respondenţi au concluzionat re­sem­naţi: „Nu avem cum să schimbăm noi ceva, nu vedeţi că nu se schimbă nimic pentru noi? Auzim doar promisiuni, cuvinte deşarte... Am muncit degeaba o viaţă... Eşti bun doar cât munceşti... Celor de sus nu le pasă...”
În general, în viaţă, noi, românii, ne con­ducem după percepte morale de tip creştin. 
Ca medici funcţionăm după principiul Jurământului hipocratic... „Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți... să am grijă de el la nevoie”. Cum este în viaţa reală? Un medic pensionar are după 40 de ani de muncă o pensie de 1.200 lei lunar. Are cumva posibilitatea de a beneficia gratuit de medicaţie, servicii medicale de diagnostic şi recuperare pentru afecţiunile de care suferă, îngrijiri la domiciliu? Are cumva parte de recunoaşterea socială specială a muncii depuse? Nu, nu are alte drepturi prevăzute prin lege, deşi s-a îngrijit o viaţă de binele semenilor săi. În medie, un pensionar în România are între 600 și 1.200 lei lunar. În concluzie, am spune, este echitate, nu există discriminare pentru pensionari!
Ce face un senior cu pensia sa în România?
Medicaţia de care are nevoie valorează între 200 și 600 lei lunar. De compensat, se compensează 7 medicamente. Restul se cumpără. Mai are în întreţinere, poate, un alt membru al familiei, lumina, poate telefonul. În cazul unui pacient cronic din categoria celor de mai sus, acesta ar necesita tratament de recuperare, îngrijiri speciale la domiciliu, care ar putea degreva statul de destule chel­tuieli şi ar creşte ca­li­ta­tea în­grijirii acestor pacienţi, a vieţii lor în an­sam­blu, durata supravieţuirii lor în re­la­ti­vă siguranţă. Ar fi un tratament uman!
Ce poate oferi acum sistemul sanitar? Fon­duri nu avem să suplimentăm, pentru că suplimentarea de la Buget către nevoile din Sănătate nu este prevăzută în „acest exer­ciţiu financiar” - cum extrem de pompos mi-a fost dat să aud de la înalţi demnitari, sănătoşi tun de altfel şi, desigur, cu mult sub vârsta despre ale cărei minime nevoi de supravieţuire discutăm. Avem personal calificat pentru acest sector? Avem acest tip de personal, în număr suficient corelat cu nevoile din teritoriu? Echipa medicului de familie are în componenţă asistent de „ocrotire a vârstnicului”? Răspunsul este sinistru: nu avem asistent de ocrotire nici măcar pentru copiii pe care îi avem în grijă, cu atât mai puţin pentru problemele vârstnicului. Suntem oare dispuşi să în­ţe­le­gem că îngrijirea acestor seniori ar trebui să fie mândria noastră ca neam, că fiecare zi din viaţa lor este un dar pentru dânşii şi pentru noi şi nu sunt buni doar ca să meargă la vot în zi de sărbătoare - când, nu-i aşa?, con­tează fiecare semnătură de om, încă viu - şi, eventual, putem să le dăm cu largheţe 1 kg de făină, 1 kg de zahăr, poate şi ceva ulei, ca să arătăm că „ne pasă”?! O dată la 4 ani este suficient să „vorbim” despre aportul şi implicarea lor în bunul mers al exerciţiului democratic în societate!
Personal nu avem, nici medici şi nici asis­tenţi, pentru că au plecat, iar care nu au plecat se gândesc când şi cum să o facă. Fonduri nu avem, asta este o problemă teoretic „clarificată”. De ce - în condiţiile în care contribuţia pentru Sănătate este singura sumă strânsă constant la Buget - tot nu sunt bani pentru sănătate, asta este o „problemă” care ne depăşeşte pe toţi cei din domeniul sănătăţii, iar de afectat, ne afectează pe toţi! 
Ce face medicul de familie pentru a creşte calitatea supravieţuirii acestor pacienţi? Încă tremură pentru că, dacă va îndrăzni ca simplu medic specialist de medicină de familie să prescrie îngrijiri la domiciliu unui pacient de pe lista sa, externat din spital după un infarct cerebral sau miocardic, diabet zaharat complicat sau pacient on­co­logic, se va trezi cu „control” din partea func­ţionarilor Casei de Asigurări şi va fi găsit vinovat „a priori” de a nu fi dat, poate, acelaşi număr de înregistrare de pe fişă cu cel din calculator sau te mai miri ce altceva se va găsi şi nu va justifica măsura stabilită în deplină cunoștință de cauză şi pentru interesul pacientului, aflat în îngrijirea şi responsabilitatea sa. Orice vină este şi trebuie încondeiată şi găsit un ţap ispăşitor. Cel mai la îndemână rămâne, fireşte, medicul de familie! 
Unde intră aici discuţia despre „calitatea şi demnitatea vieţii pacientului vârstnic şi tarat”, dar care poate avea încă ani buni şi frumoşi în faţă, tratat cu profesionalism de către corpul medical, cu respect şi consideraţie de către societatea pe care a deservit-o ani îndelungaţi?!
Mă întreb, retoric, cum rămâne cu celebra Poruncă a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”...?

Dr. Valeria Herdea

Președinte AREPMF,
Senior Editor