Activitatea unor condiţionări pe bază de condroitin sulfat, bedinvetmab, mavacoxib şi extract din midii verzi la specia canină în afectul locomotor – un microstudiu

Patologiile locomotorii

Osteoartrita

Osteoartrita este o afecţiune frecventă a articulaţiilor sinoviale, care afectează milioane de animale din întreaga lume şi evoluează cu durere. Denumită, de asemenea, osteoartroză sau boală articulară degenerativă, este o boală a întregului organ articular, inclusiv a tuturor ţesuturilor asociate acestuia, dar este cel mai frecvent asociată cu pierderea şi disfuncţia cartilajului articular^(3,15).

Etiologia osteoartritei este complexă, iar căile specifice care duc la dezvoltarea acesteia rămân incerte, de obicei secundară unui anumit tip de traumă (traumatism exogen caracterizat prin fractură articulară sau luxaţie articulară) sau o forţă normală asupra unei articulaţii anormale^(3,20).

Osteoartrita este, de obicei, o afecţiune degenerativă cu progresie lentă, care afectează cel mai frecvent articulaţiile foarte mobile sau diartrodiale, fiind caracterizată prin deteriorarea cartilajului articular, formarea de osteofite şi remodelare osoasă, modificări ale ţesuturilor periarticulare şi un grad scăzut de inflamaţie nepurulentă variabilă^(20,35).

Studiile estimează că 20% din populaţia de câini din Regatul Unit şi SUA suferă de osteoartrită (OA). Un alt termen utilizat de unii clinicieni, pentru că indică un proces patologic care nu este întotdeauna asociat cu inflamaţia, este boala degenerativă a articulaţiilor (BDA)^(12,19).

Există două forme de osteoartrită: primară şi secundară.

• OA primară. Aceasta este rezultatul defectului de biosinteză al cartilajului articular şi de structură, fiind puţin frecventă la câini⁽¹⁹⁾. Ipoteza elaborată de Aspden şi col. (2001) ar fi că OA este de fapt o tulburare sistemică ce afectează întregul sistem musculoscheletic şi implică unele alterări ale metabolismului lipidic⁽²⁰⁾.
• OA secundară. Aceasta este determinată de acţiunea forţelor normale, dar care suferă modificări în caz de supraponderalitate, fracturi, infecţii, atropatii mediate imun etc. sau de forţele normale care acţionează anormal, ca de exemplu osteochondroza şi displazia de şold⁽¹⁹⁾.

Prevalenţa OA diferă în literatura de specialitate veterinară, variind de la 2,5% la 20% pentru câinii cu vârsta mai mare de 1 an şi crescând la peste 80% pentru câinii cu vârsta mai mare de 8 ani⁽³⁵⁾.

Displazia coxofemurală (de şold) la câine

Displazia coxofemurală sau de şold la câine (DSC) este o afecţiune locomotorie, frecvent întâlnită la câini şi provoacă laxitatea exagerată a articulaţiei şi dezvoltarea anormală a acesteia, care vor genera apariţia artritei^(18,19).

Displazia de şold este caracterizată printr-o dezvoltare anormală sau o creştere exagerată în volum a articulaţiei coxofemurale, de obicei ca proces bilateral (figura 1).

Aceasta se manifestă prin grade diferite de relaxare a ţesuturilor moi din jur, instabilitate şi malformaţie a capului femural şi a acetabulului, care vor conduce la apariţia de OA. Cel mai precoce semn clinic de OA, ca urmare a acţiunii displaziei de şold canine, este durerea la extinderea membrelor pelviene⁽¹⁹⁾.

La naştere, articulaţiile şoldului la căţeii care vor dezvolta displazie de şold canină (DSC) nu se pot distinge de articulaţiile care se vor dezvolta normal. După naştere, laxitatea a fost asociată cu creşterea volumului de lichid sinovial, precum şi cu umflarea, deteriorarea şi alungirea excesivă a ligamentului capului femurului. Căţeii displazici au o apariţie întârziată şi o progresie anormală a mineralizării capului femurului în comparaţie cu căţeii nedisplazici, iar rasele predispuse au adesea musculatura bazinului redusă, la câinii afectaţi fiind demonstrată o compoziţie atipică a fibrelor musculare pectineale⁽⁷⁾.

La animalele displazice cu articulaţii subluxate sunt necesare forţe musculare mai mari pentru a genera o mişcare echivalentă a şoldului în comparaţie cu animalele sănătoase. Acest fapt, coroborat cu suprafaţa de contact mai mică a suprafeţelor articulare opuse incongruente cauzate de subluxaţie, are ca rezultat uzura anormală a suprafeţelor articulare, cu sinovită şi ulterior dezvoltarea osteoartritei⁽⁷⁾.

Etiologia laxităţii încă nu este pe deplin înţeleasă, dar include factori genetici, endocrini şi nutriţionali. Displazia de şold canin este diagnosticată în principal la câinii de talie medie şi mari, fiind identificate puternice predispoziţii de rasă. Afecţiunea este considerată o trăsătură poligenică, cu o heritabilitate care variază de la 0,2-0,3 la 0,5-0,6 (H²)⁽⁷⁾.

Se pare că în laxitatea articulară sunt implicaţi doi factori endogeni, şi anume:

• Producţia anormală de colagen la nivelul capsulei articulare şi în jurul ligamentului femural.
• Osificarea endocondrală neregulată a oaselor, care constituie articulaţia coxofemurală, generând necongruenţa suprafeţelor articulare^(7,19).

Prezentarea clinică a DSC a fost împărţită în două forme: severă şi cronică.

Forma severă

Apare la vârsta de 5-12 luni şi prezintă semne de şchiopătură debilitantă marcantă, cum ar fi mers vizibil anormal, dureri, toleranţă scăzută la efort, refuzul de a merge pe scări, atrofia muşchilor coapsei, din când în când se aude un clic la deplasare, iar în cazuri severe se poate observa şi o depărtare exagerată a membrelor posterioare faţă de linia mediană a corpului⁽¹⁹⁾.

Forma cronică

Cuprinde marea majoritate a cazurilor clinice. Câinii afectaţi de această formă pot fi complet asimptomatici, cu dureri uşoare sau pot manifesta dureri severe şi incapacitate de deplasare după perioade de odihnă, după exerciţii fizice excesive sau consecutive unei activităţi. Această formă de multe ori devine evidentă odată cu înaintarea în vârstă şi se caracterizează prin deteriorarea lentă a acestor semne: mersul fioros, „săritura-iepuraş” atunci când animalul aleargă, rigiditate, preferinţa decubitului⁽¹⁹⁾.

Unghiul Norberg-Olson (N-O)

Unghiul Norberg-Olson reprezintă un indice cantitativ de evaluare a laxităţii articulare şi a prezenţei subluxaţiei, prin obţinerea unei măsurători numerice, care permite şi evaluarea gradului de acoperire acetabulară cranială a capului femural (reprezintă poziţia capului femural faţă de cavitatea acetabulară)^(18,19).

În funcţie de aspectele radiologice ale articulaţiei coxofemurale, FCI (Federation Chinologique Internationale) clasifică displazia coxofemurală în patru grupe, în funcţie de stadiul evolutiv, fiecare grupă fiind caracterizată în tabelul 1.

Luxaţia de patelă

Luxaţia rotuliană este una dintre cele mai frecvente afecţiuni ortopedice întâlnite la câini (Gibbons şi col.). Este în primul rând o afecţiune de dezvoltare, luxaţiile traumatice fiind mai puţin frecvente decât cele cu o etiogeneză ereditară⁽²⁷⁾.

O mare parte din literatura de specialitate asociază câinii de rasă mare cu luxaţia laterală a rotulei; cu toate acestea, luxaţia rotuliană medială este mai frecvent recunoscută la câinii de toate staturile. S-a sugerat că luxaţia rotuliană medială creşte stresul asupra ligamentului cruciat cranial, predispunând la degenerare şi ruptura sa⁽¹⁶⁾.

Luxaţia patelei constituie o afecţiune ortopedică ce este caracterizată prin deplasarea patelei din şanţul trohlear. După direcţia de deplasare a patelei, se disting două tipuri de luxaţie:

a) Luxaţia patelară medială – defineşte dislocarea rotulei spre interiorul genunchiului, fiind forma cel mai frecvent întâlnită, reprezentând, după numeroşi autori, 85% din cazurile diagnosticate. De obicei, acest tip de luxaţie este congenitală, neavând în etiologia ei cauze traumatice.

b) Luxaţia patelară laterală – constă în dislocarea rotulei spre exteriorul genunchiului.

Etiologia acestei forme de luxaţie este atât de natură congenitală, cât şi traumatică. Luxaţia rotuliană este cel mai frecvent întâlnită ca urmare a unei malaliniere congenitale sau de dezvoltare a mecanismului cvadricepsului. Luxaţia rotuliană traumatică este mai puţin frecventă, dar poate apărea ca urmare a rupturii structurilor retinaculare⁽¹⁴⁾.

Incidenţele cranio-caudale permit identificarea deplasării mediale (figura 3 c) sau laterale (figura 3 b) a patelei. Aceste incidenţe trebuie să includă şoldul, femurul şi extremitatea proximală a tibiei pentru a evalua gradul de torsiune sau curbare al acestora. Animalele cu luxaţii de gradul 1 nu prezintă de obicei şchiopătură, iar luxaţia se constată accidental la examenul fizic, în special la câinii din rase mici⁽¹⁴⁾.

Câinii cu luxaţii de gradul 2 pot „sări” ocazional atunci când merg sau aleargă. Şchiopătura poate deveni mai severă şi mai persistentă pe măsură ce eroziunea cartilajului de pe creasta trohleară medială şi de pe suprafaţa articulară a rotulei creşte⁽¹⁴⁾.

În cazul luxaţiilor de gradul 3 (figura 2), problema poate varia de la o săritură intermitentă până la o şchiopătare severă⁽¹⁴⁾. Câinii cu o luxaţie de gradul 4 nu pot extinde complet membrul şi se deplasează cu articulaţia în flexie, ceea ce duce la poziţia ghemuită a membrelor posterioare⁽¹⁴⁾.

Luxaţia de şold

Luxaţiile coxofemurale sunt în general rezultatul unui traumatism extern, între 59% şi 83% dintre acestea fiind cauzate de traumatisme provocate de accidente de maşină. Majoritatea luxaţiilor coxofemurale sunt unilaterale şi, din cauza forţelor masive necesare pentru a produce luxaţia, aproximativ 50% au asociate leziuni majore, adesea traumatisme toracice (figura 4)⁽²⁷⁾.

În cazurile mai grave, unul sau mai mulţi muşchi fesieri pot fi parţial sau complet rupţi. Leziuni la nivelul cartilajului articular al capului femural sau al acetabulului pot fi prezente. Rareori, porţiuni din marginea dorsală a acetabulului sunt fracturate sau o parte din capul femural poate fi fracturat. Aceasta este de obicei o fractură prin avulsie la nivelul inserţiei ligamentului rotund⁽²⁷⁾. Poate fi congenitală, pe fondul laxităţii articulare crescute, asociată displaziei de şold (figura 5 c), dar cel mai frecvent dobândită, secundar traumatismelor (figura 5 a şi b) produse în scheletul matur atât la câine, cât şi la pisică. Cel mai frecvent, capul femural se deplasează în direcţie cranio-dorsală. Radiografiile obţinute atât în incidenţă laterală, cât şi ventro-dorsală de bazin confirmă direcţia deplasării capului femural în raport cu cavitatea acetabulară. Pot fi observate în acetabul fragmente mici de os avulsionate din zona de inserţie a ligamentului rotund pe capul femural. În luxaţiile cronice, nereduse de şold, formarea de ţesut osos nou la nivelul ilimului poate determina formarea unei pseudoarticulaţii.

 

 

Tratamentul în afecţiunile articulare
Tratamentul medicamentos

Problemele articulare sunt o afecţiune întâlnită frecvent la câinii de toate rasele şi vârstele. Acestea pot fi cauzate de diverşi factori, inclusiv vârsta ­înaintată, predispoziţia genetică, traumatismele sau bolile degenerative.

Afecţiunile articulare, cum ar fi osteoartrita şi displazia de şold, pot cauza dureri, rigiditate şi dificultăţi în mişcare, afectând astfel calitatea vieţii animalelor de companie. Pentru a ameliora simptomele şi a îmbunătăţi mobilitatea câinilor cu probleme articulare, medicaţia adecvată joacă un rol crucial în tratamentul lor. Există o varietate de medicamente disponibile pentru a gestiona şi a controla durerea, inflamaţia şi deteriorarea articulaţiilor.

Unul dintre cele mai comune tipuri de medicamente folosite pentru problemele articulare la câini sunt antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS). Aceste medicamente acţionează prin blocarea enzimelor care provoacă inflamaţia şi durerea, reducând astfel simptomele asociate afecţiunilor articulare.

De asemenea, AINS-urile pot îmbunătăţi mobilitatea şi flexibilitatea articulaţiilor. Pe lângă antiinflamatoarele nesteroidiene, suplimentele alimentare sau nutraceuticele pot fi, de asemenea, utilizate ca parte a regimului de tratament pentru problemele articulare la câini. Acestea conţin adesea substanţe precum condroitină, glucozamină, omega-3 ş.a.m.d., care ajută la menţinerea sănătăţii articulare şi a cartilajului, încetinind progresia bolii şi susţinând vindecarea.

În categoria formelor medicamentoase întâlnim o gamă largă de condiţionări farmaceutice, şi anume:

Glucozamina şi condroitin sulfat

Condroitina-S este formată dintr-o unitate disacaridică repetată constând din acid D-glucuronic (GlcA) şi N-acetil-d-galactosamină (GalNAc), de 20-50 kDa. Ele sunt sintetizate intracelular, pornind de la precursori de glucoză sau glucozamină, şi sunt secretate de condrocite sub forma unui complex macromolecular pentru a fi eliberate în matricea extracelulară sau pentru a rămâne localizate la suprafaţa celulară (figura 6)^(5,6,28,33).

Bedinvetmab

Bedinvetmab este un anticorp monoclonal canin (mAb) care vizează Factorul de Creştere a Nervilor (FCN)⁽³²⁾. Aceşti anticorpi monoclonali sunt de obicei derivaţi din izotipul γ-imunoglobulinei (sau IgG) şi au o structură comună bazată pe două lanţuri grele şi două lanţuri uşoare, formând o structură în formă de Y^(8,28,32).

Scoica cu buze verzi

Este o midie care se găseşte pe coastele Noii Zeelande. Numele său provine de la marginile verzi sau „buzele” cochiliei sale. Această midie cu buze verzi din Noua Zeelandă este cunoscută sub denumirea ştiinţifică de Perna canaliculus^(13,35).

Mavacoxib

Mavacoxib este un medicament antiinflamator nesteroidian (AINS) din clasa coxibilor. El este 4-(5-(4-fluorofenil)-3-(trifluorometil)-1H-pirazol-1-yl)-benzensulfonamidă şi, de asemenea, este un pirazol diaril-substituit. Principalul mod de acţiune este prin inhibarea ciclooxigenazei (COX)^{(11,23,28,31)}.

Colagenul de tip II

Colagenul de tip II este principala proteină structurală a cartilajului şi reprezintă aproximativ 50% din matricea extracelulară a cartilajului. Fragmentele derivate din degradarea colagenului au fost cercetate ca potenţiali markeri pentru remodelarea patologiilor cartilajului, cum ar fi OA⁽³⁴⁾.

Acidul hialuronic

Este un glicozaminoglican nesulfat, fiind o componentă majoră a lichidului sinovial. În prezent, nu există produse de uz canin pentru folosirea acestuia injectabil, ci doar de uz ecvin, pentru administrări intravenoase şi intraarticulare^(8,26).

 

Alte forme de tratament

Fizioterapia

Masajul, activarea activă şi pasivă, stimularea electrică transcutanată a nervilor (TENS), terapia laser, ultrasunete, terapia magnetică ş.a.m.d. sunt modalităţi de tratament alternative care pot ajuta în patologiile articulare la câini⁽³⁾.

Acupunctura

Reprezintă o formă a medicinei alternative care are ca principiu tratarea şi prevenirea bolilor prin acţiunea reflexă a organismului, ca urmare a stimulării anumitor puncte specifice (puncte de acupunctură denumite Shi Xue) cu ace metalice fine. Scopul general al acupuncturii este de a consolida şi de a stimula general organismul, asigurând un echilibru fiziologic prin propriile mecanisme adaptive homeostatice⁽¹⁹⁾.

Tratamentul chirurgical

Este utilizat pentru diferite afecţiuni locomotorii, cum ar fi displazia de şold, luxaţia patelară, luxaţia coxofemurală ş.a.m.d.

Scopul şi obiectivele studiului

Toate tipurile de leziuni tisulare pot fi generatoare de durere. Ocazional, durerea poate apărea în absenţa acestor factori cauzali. Înţelegerea mecanismelor durerii este cheia succesului în prevenirea şi tratamentul acesteia.

• Răspunsul la durere este unic pentru fiecare individ în parte şi implică două componente: componenta senzorială este nocicepţia, care reprezintă procesarea neuronală a stimulilor nocivi;

Modificările comportamentale asociate cu durerea cronică se pot dezvolta treptat şi pot fi subtile, astfel încât pot fi detectate doar de o persoană foarte familiarizată cu animalul (de obicei, proprietarul). În prezent, câteva instrumente au fost descrise pentru a evalua durerea cronică a câinilor, iar acestea au furnizat informaţii despre modificări la nivelul stării, al dispoziţiei şi al comportamentului câinilor din cauza durerii cronice. În linii mari, acestea pot fi clasificate după cum urmează: vitalitate şi mobilitate, dispoziţie şi comportament, nivelul de suferinţă şi indicatori ai durerii⁽¹⁷⁾.

Pentru tratamentul durerii cronice la câini, clinicienii din ziua de azi utilizează medicamente antiinflamatorii nesteroidiene şi steroidiene, atât sub formă injectabilă, cât şi sub formă de comprimate. Acestea pot fi foarte eficiente, reducând pragul durerii şi simptomele asociate într-un timp foarte scurt, iar acest aspect întăreşte folosirea lor pe scară largă. Însă un lucru omis de cei mai mulţi clinicieni este faptul că utilizarea antiinflamatoarelor pe termen lung poate crea o serie de efecte adverse nedorite, ca de exemplu: afectarea tractului gastrointestinal, afectarea rinichilor şi a ficatului, reacţii alergice şi probleme hematologice, acestea fiind doar câteva din multitudinea de efecte nedorite⁽²¹⁾.

Din acest motiv, în studiul nostru, am dorit să aprofundez utilizarea nutraceuticelor precum condroitin sulfat şi glucozamină, bedinvetmab, extractul din midii verzi ş.a.m.d. în tratamentul durerii cronice, în special la pacienţii canini geriatrici, care sunt mai susceptibili efectelor adverse ale antiinflamatoarelor clasice.

Scopul general al acestui studiu a fost de a evalua eficacitatea combinaţiilor de medicamente în tratarea durerii. Pentru pacienţii cronici a fost utilizat un chestionar bazat pe feedbackul proprietarului, în timp ce pentru pacienţii cu dureri acute a fost utilizat un chestionar bazat pe evaluarea clinicienilor veterinari.

În acest studiu au fost incluşi 15 câini care au prezentat simptome asociate durerii locomotorii, împărţiţi în două grupe, şi anume:

• Grupa 1 (câini care în urma examinării clinice au fost incluşi în studiu) şi
• Grupa 2 (câini care au fost incluşi în studiu pe baza rezultatelor pozitive la tratament). Proprietarii câinilor au completat chestionarul subiectiv pentru a evalua nivelul durerii animalului lor de companie înainte şi după implementarea tratamentului, iar pentru comparaţie s-au efectuat analize de sânge şi examene complementare pentru confirmarea sau infirmarea diagnosticului de patologie locomotorie şi, de asemenea, pentru a exclude alte patologii ce ar putea influenţa rezultatele.

Obiectivele principale ale prezentului studiu au fost:

• de a determina gradul de durere folosind chestionarul
• de a evalua chestionarul comparativ cu tehnicile de examinare generale şi paraclinice
• de a demonstra eficacitatea terapiei medicamentoase şi ameliorarea simptomelor asociate durerii locomotorii folosind suplimente farmaceutice de lungă durată.

Materiale şi metodă

Animalele

Acest studiu a inclus 15 câini ai căror proprietari au fost de acord să participe în experimentul clinic. Din cei 15 subiecţi selectaţi, doar nouă au putut fi incluşi în protocolul terapeutic (au fost diagnosticaţi cu o patologie locomotorie din cele care se urmăreau). Toţi proprietarii au fost informaţi privind protocolul terapeutic care va fi implementat la momentul respectiv; de asemenea, au fost informaţi şi de efectele care se urmăreau.

Câinii incluşi în studiu erau atât pacienţi ai unei clinici veterinare din Arad, cât şi pacienţi personali, adică au fost trataţi individual, cu consultarea medicului veterinar din Clinica de Animale Mici din Arad. Pentru a nu influenţa rezultatele, înainte de începerea studiului, carnetele tuturor câinilor au fost verificate pentru vaccinurile anuale şi deparazitările la zi, iar dacă acestea nu erau în valabilitate, au fost făcute. Nu a fost necesară o aprobare specială pentru efectuarea experimentului datorită faptului că proprietarii au fost de acord cu protocolul terapeutic prezentat în prealabil.

Toţi proprietarii au apelat la acest protocol deoarece câinii lor erau vizibil afectaţi de patologiile locomotorii aferente fiecărui pacient în parte, dorind astfel să îmbunătăţească calitatea vieţii patrupedului lor. Criteriul de selecţie, în primul rând, a fost pe baza diagnosticului pozitiv de patologie locomotorie, iar al doilea criteriu a fost vârsta care ar încadra câinii în categoria de „pacienţi geriatrici”. Excepţie a făcut un singur caz, care din cauza severităţii patologiei de care suferea, am decis să facă parte din studiu.

În tabelul 2 sunt prezentaţi pacienţii eligibili, categorizaţi după nume, rasă, vârstă, kilograme şi sex.

În tabelul 3 se regăsesc patologiile locomotorii diagnosticate prin metodele de examinare clasice şi paraclinice de care suferea fiecare pacient în parte, alături de simptomele reprezentative aferente fiecărui câine.

 

 

Prezentarea cazurilor

Cazul 1

Un Beagle pe nume Sadie, în vârstă de 10 ani, femelă, sterilizată, de 13,6 kilograme. În urmă cu aproximativ doi ani a început să se deplaseze mai greu, să prefere decubitul, iar aşezarea era făcută cu dificultate. În tot acest timp nu prezenta o pierdere a apetitului, nici schimbare în comportamentul ei normal. Însă, în urmă cu aproximativ un an, s-a observat apariţia bruscă a durerii exprimate prin gemete la ridicare, care persista câteva secunde şi în deplasare. S-a observat dificultate la deplasare, exprimând o rigiditate accentuată faţă de normal. Coada era ţinută în poziţie atârnândă, câteodată fiind menţinută între membre. De asemenea, s-a mai observat la deplasare o răsucire spre medial a membrului pelvian stâng. Când animalul lua poziţia patrupodală, apărea o tendinţă de înclinare a trenului posterior spre dreapta.

Cazul 2

Este reprezentat de Mike, din rasa Labrador Retriever, în vârstă de 12 ani, de 23,9 kilograme, de sex mascul, necastrat. El prezenta încă de la o vârstă fragedă un defect de creştere al radiusului şi ulnei, în sensul că a avut loc, la un moment dat, în creşterea sa, o proliferare a ţesutului osos, determinând o deformare de orientare a celor două oase. Astfel, poziţia cotului este mult mai laterală decât normal. Ca simptomatologie, acesta prezenta o bază largă de campare, dificultate la deplasare şi mers vaccilant.

Cazul 3

Moria, din rasa Rottweiler linia sârbă, în vârstă de 13 ani, femelă, sterilizată, de 35 de kilograme. Este sub tratament de câţiva ani, cu perioade de repaus, iar în perioadele respective simptomatologia era exprimată prin gemete la ridicare şi deplasare, prefera decubitul şi nu mai făcea sprijin patrupodal. La nivelul membrului pelvian stâng prezenta un tremor accentuat în momentul palpării regiunii.

Cazul 4

Ciobănesc German, în vârstă de 3 ani, femelă nesterilizată, cu greutatea de 38 de kilograme. Mira a fost un caz particular pentru acest studiu, întrucât nu se încadrează în media de vârstă geriatrică. Starea generală a fost bună spre foarte bună, energică şi jucăuşă. Însă, din momentul în care te apropii de ea, anomaliile devin clare. În poziţie şezândă, membrele posterioare sunt mereu orientate spre lateral, iar în poziţia patrupodală jaretele ambelor membre pelviene sunt orientate spre medial, în timp ce călcâiele şi falangele sunt orientate spre lateral. Un alt aspect observat a fost modul anormal de alergare, care este întotdeauna ca un ţopăit de iepure, cu pendularea trenului posterior.

Cazul 5

Nero, de 13 ani, rasa Ciobănesc German, de 40,5 kilograme, mascul necastrat. Simptomele erau discrete, prezentând doar o şchiopătură pe membrul pelvian stâng şi oboseală rapidă după un minim de efort. Lua poziţie decubitală după câteva minute de mers alert. Refuza alergarea, iar dacă alerga, şchiopătura se agrava la cald.

Cazul 6

Sara, un Golden Retriever în vârstă de 13 ani, femelă sterilizată, de 39,5 kilograme. Ca şi în cazul Moriei (cazul 3) şi al Sarei (cazul 6), era sub tratament din vara anului anterior, în urma unui accident rutier, simptomatologia fiind reprezentată de şchiopătură pe membrul drept pelvian, animalul refuzând deplasarea şi preferând decubitul. De asemenea, aceasta se ridica greu din decubit, chiar târându-şi trenul posterior înainte de ridicare.

Cazul 7

Lady, un Ciobănesc German de 32 de kilograme, în vârstă de 13 ani, femelă sterilizată. Simptomele prezente în acest caz sunt dificultate accentuată la deplasare şi oboseală rapidă dupa efort.

Cazul 8

Tobi, de 8 ani, Cocker Spaniel, mascul necastrat, de 20 de kilograme. Tobi prezenta şchiopătură accentuată pe membrul pelvian stâng şi dificultate la urcarea scărilor. Ca greutate corporală, animalul se încadra în clasa II de obezitate.

Cazul 9

Charlie, de 9 ani, Beagle, mascul castrat, de 15 kilograme. Sensibilitate la palparea zonei lombare şi tremor la nivelul musculaturii membrului pelvian stâng.

Metodele de diagnostic

Pentru a pune diagnosticul de patologie locomotorie, pentru fiecare pacient în parte din acest studiu s-au utilizat metodele clasice de examinare clinică, iar pentru confirmarea diagnosticului s-au utilizat metode paraclinice.

 

Examinarea clinică

Toţi cei 15 câini luaţi în considerare pentru acest studiu au fost supuşi unui examen clinic preliminar, deoarece fiecare dintre ei a exprimat simptome diverse, fie şchiopătură intermitentă, fie mers rigid, fie exprimarea unei dureri cronice sau acute, care ar putea sugera o patologie locomotorie. Dintre aceştia, doar nouă cazuri au prezentat pozitivitate la examenele clinice şi paraclinice, simptomul principal în toate cazurile fiind şchiopătura de diferite grade şi intensitate.

Examenul general. Câinii au fost supuşi unui examen general, care a constat din inspecţie, palpaţie şi termometrare.

Anamneza. Fiecare proprietar a fost supus unui set de întrebări de tip chestionar, care au constat din⁽³⁸⁾:

• existenţa unor antecedente de şchiopătură şi durata acesteia (de cât timp persistă);
• modul de instalare, dacă a apărut brusc sau treptat;
• dacă problemele apărute sunt consecutive unui traumatism şi ce fel de traumatism;
• circumstanţele în care a apărut (de exemplu, la efort, în repaus ş.a.m.d.);
• existenţa unor accidente mai vechi care ar putea fi asociate cu apariţia simptomului;
• tipul evoluţiei şchiopăturii (progresivă sau intermitentă);
• dacă şchiopătura se accentuează în anumite momente ale zilei sau în urma schimbărilor meteorologice;
• dacă se accentuează după efectuarea anumitor exerciţii sau sărituri;
• dacă animalul evită săritura peste obstacole sau manifestă dificultăţi în efectuarea acestora;
• sediul şchiopăturii (dacă afectează acelaşi membru în mod constant sau apare la membre diferite, în momente diferite);
• dacă animalul a fost anterior tratat sau se află în prezent în tratament pentru alte afecţiuni;
• antecedente traumatice ale animalului şi/sau existenţa altor afecţiuni concomitente;
• informaţii despre dieta animalului.
• Examenul ortopedic. În primă fază, s-a realizat examinarea vizuală a animalului în repaus pentru a se observa modul în care animalul respectiv îşi distribuie greutatea corporală pe cele patru membre, apoi în poziţie forţată. De asemenea, s-au urmărit şi eventualele dificultăţi în ridicarea din poziţia de şezut sau culcat a animalului.

În timpul derulării examinării vizuale s-au urmărit⁽³⁸⁾:

• durata fazelor de sprijin şi suspensie a membrului;
• poziţia membrului în punctul de suspensie şi sprijin, observând dacă este deviat anterior sau posterior faţă de linia de aplomb şi în abducţie sau adducţie;
• modificări ale unghiurilor articulare, deoarece reducerea mişcărilor unei articulaţii poate sugera prezenţa durerii;
• regiunea sau zona cu care membrul face contact iniţial cu solul, deoarece un contact iniţial anormal poate indica faptul că animalul nu îşi sprijină întreaga greutate în mod normal pe acel membruse observă dacă apare o scurtare a pasului la membrul posterior opus.

Palpaţia s-a executat atât superficial, cât şi profund. Prin palpaţia superficială s-a urmărit depistarea modificărilor tisulare, a tumefacţiilor care sunt localizate în zonele articulare, cu stabilirea consistenţei (fluctuantă sau fermă), precum şi aprecierea modificărilor de temperatură locală. Prin executarea palpaţiei profunde s-a urmărit stabilirea localizării sediului durerii.

Aceasta s-a realizat prin palpaţie glisantă, unilaterală şi bilaterală, cu degetele de-a lungul coloanei vertebrale, punându-se accent pe zona lombară, în cazul 9 (figura 7).

Examinarea articulaţiei şoldului

Suprafaţa de contact a capului femural cu acetabulul în articulaţia şoldului este reprezentată de porţiunea cranio-dorsală. Pentru a descrie localizarea acestei suprafeţe de contact, se poate utiliza o analogie cu un cadran de ceas. Astfel, la membrul stâng, suprafaţa de contact este cuprinsă între orele 10:00 şi 1:00, în timp ce la membrul drept este cuprinsă între orele 11:00 şi 2:00⁽³⁸⁾. Pentru examinarea articulaţiei şoldului, s-au efectuat mişcări de flexie şi extensie, în timp ce mâna este plasată peste trocanterul mare al femurului, pentru a detecta eventuale senzaţii de crepitaţie articulară. În mod normal, femurul poate fi extins posterior până aproape de o poziţie paralelă cu pelvisul, fără a provoca durere animalului. Prin flexia completă a articulaţiei şoldului, genunchiul trebuie să se apropie de ilium (figura 8)⁽³⁸⁾.

Semnul lui Ortolani

Acesta s-a evaluat după plasarea câinelui în decubit dorsal cu oasele femurale într-o poziţie verticală în raport cu masa de examinare. Palmele examinatorului au fost plasate pe articulaţiile genunchiului, exercitând o uşoară presiune îndreptată spre masa de examinare, urmată de abducţia membrului.

Examenul proprioceptivităţii

Proprioceptivitatea este capacitatea unui animal de a percepe şi recunoaşte poziţia membrului său fără a fi nevoie de informaţii vizuale. Aceasta reprezintă o funcţie senzitivă care necesită un răspuns motor adecvat. Proprioceptivitatea joacă un rol important în menţinerea echilibrului şi în coordonarea poziţiilor diferitelor regiuni corporale. Tulburările pot apărea ca rezultat al leziunilor în arcul reflex (motoneuronii periferici) sau în calea senzitivă între neuronii spinali şi centrii din encefal (motoneuronii centrali)⁽³⁸⁾. Metoda de testare a proprioceptivităţii a fost aplicată fiecărui caz în cadrul examinării clinice în care se urmărea reacţia de corectare a poziţiei membrelor. În mod secvenţial, fiecare membru este adus în sprijin pe partea dorsală a regiunii digitale. Un animal sănătos va reacţiona prin revenirea imediată într-un sprijin pe suprafaţa plantară a membrului (figura 9).

Examinarea articulaţiei genunchiului

Testul sertarului. Mobilitatea cranio-caudală anormală a genunchiului este patognomonică în cazul afectării ligamentelor cruciate. Pentru aceasta, pe animalul aflat în decubit latero-lateral, o mână a fixat crupa imediat deasupra genunchiului, plasând degetul mare lateral, degetul arătător pe patelă, restul degetelor medial, iar cealaltă mână a fixat tibia, degetul mare fiind plasat lateral sub platoul tibial, degetul arătător pe creasta tibiei, iar restul degetelor medial. Cu articulaţia ţinută într-o uşoară flexie, s-a încercat deplasarea tibiei în sens cranial sau caudal, în raport cu femurul. Examenul s-a făcut comparativ cu cealaltă articulaţie tibio-fibio-patelară.

 

Examinarea paraclinică

Pentru identificarea preliminară a patologiilor locomotorii, s-au utilizat următoarele metode de diagnostic paraclinice: analize biochimice şi hemoleucogramă, examene imagistice radiologice şi computer-tomograf. În cazul examenelor biochimice şi hematologice, pentru fiecare caz în parte s-a efectuat rezoltarea de probe de sânge în scopul excluderii altor patologii de origine inflamatorie, autoimună sau infecţioasă (figura 10). Recoltarea s-a efectuat de la artera brahială, utilizând vacutainere sterile.

Pentru prelucrarea probelor de sânge, în cazul hemoleucogramei s-a utilizat aparatul IDEXX LaserCyte Dx Hematology Analyser, iar pentru biochimie s-a utilizat aparatul MNCHIP Chemistry Analyzer Celercare® cM5.

Examenul imagistic radiologic

Radiografia este înregistrarea, pe film fotografic special, a imaginii structurale a unui obiect, obţinută cu ajutorul radiaţiilor X sau gama⁽³⁰⁾. La realizarea radiografiei, sursa de radiaţii este dispusă de o parte a obiectului, iar filmul de cealaltă parte. Străbătând obiectul, radiaţiile sunt atenuate inegal în diferitele puncte ale acestuia (în funcţie de densitatea şi de grosimea materialului), astfel încât, pe film, componentele obiectelor neomogene se diferenţiază prin contrast⁽³⁰⁾.

Aparatul de radiologie folosit a fost de tip Gamma Light AD, model Pxp 20 Hf plus, producător Poskom co Ltd Korea. Pentru developarea imaginilor radiografice s-a utilizat aparatul Fujifilm FCR PRIMA T2, utilizând caseta de 35 × 43 cm.

Parametrii radiologici – kV şi mAs – au fost setaţi pentru fiecare pacient şi regiune corporală în parte. Incidenţa radiografică pentru articulaţia şoldului a fost ventro-dorsală, cu membrele în extensie.

Examenul imagistic computer-tomograf (CT)

Pentru diagnostic, în cazul 1 s-a utilizat computer- tomograful clinicilor universitare veterinare. Aparatul folosit a fost Siemens Somaton Definition AS 64 slice, pacienţii fiind sedaţi şi plasaţi în decubit dorsal. Imaginile alb negru sunt MPR = multiplanar reconstruction, iar cele 3d sunt VRT = volume rendering technique (figura 11).

Protocolul terapeutic

Cazurile care au prezentat pozitivitate în urma examenului clinic şi paraclinic au fost supuse unui protocol terapeutic cu suplimente articulare numite nutraceutice şi un antiinflamator. Fiecare caz a urmat un protocol diferit în ceea ce priveşte produsul folosit, doza, administrarea şi durata tratamentului.

În tabelul 4 se pot observa cazurile, respectiv doza utilizată şi substanţa farmaceutică sub denumirea comercială a produsului.

Substanţele medicamentoase

Unul dintre cele mai comune tipuri de medicamente folosite pentru problemele articulare la câini sunt antiinflamatoarele nesteroidiene. Pe lângă AINS-uri, suplimentele alimentare denumite şi nutraceutice pot fi, de asemenea, utilizate ca parte a regimului de tratament pentru problemele articulare la câini⁽²¹⁾.

În acest studiu s-a urmărit evidenţierea efectelor nutraceuticelor:

Glucozamina şi condroitin sulfat, sub denumirea comercială de Condrovet Force HA® (Bioiberica) (figura 12).

Bedinvetmab, sub denumirea comercială de Librela® (Zoetis) (figura 13).

Extract de midii verzi, sub denumirea comercială de YuMOVE® (Lintbells) (figura 14).

Mavacoxib, sub denumirea comercială de Trocoxil® (Pfizer).

Condrovet Force HA®. Clorhidratul de glucozamină (HCl) cu puritate de 99% şi sulfatul de condroitină (CS) cu puritate de 100% sunt substanţele principale din produsul Condrovet®.

Glucozamina reglează sinteza colagenului în cartilaj şi poate avea efecte antiinflamatorii uşoare, în timp ce sulfatul de condroitină inhibă enzimele distructive din lichidul articular şi cartilaj. Cele două nutraceutice contribuie, de asemenea, la sinteza de glicoaminoglicani şi proteoglicani, care sunt esenţiale pentru formarea cartilajului^{(4,5,6,15,25)}.

Pe lângă aceste două substanţe, produsul Condrovet® mai conţine şi HyaljointDS® (acid hialuronic). Dozele utilizate au fost în cazul 1 – Condrovet Force HA Large Breeds® ½ tb/zi, timp de 30 de zile, iar durata întregului tratament a fost de 4 luni, cu 4 luni pauză şi reluarea tratamentului pentru încă 4 luni. În cazul 2 – Condrovet Force HA Large Breeds® – 1 tb/zi, timp de 30 de zile, iar durata a fost de 4 luni.

Librela®. Subtanţa activă din acest produs este bedinvetmabul, un anticorp monoclonal canin (mAb) care vizează factorul de creştere a nervilor (FCN)^(9,10).

Bedinvetmab se leagă de FCN şi inhibă interacţiunea acestuia cu receptorii tropomiozinei, receptorul kinazei A (trkA) şi receptorii neurotrofinei p75 (p75NTR). Bedinvetmab a fost modificat pentru a elimina funcţiile efectoare ale imunoglobulinei G (figura 13). În urma administrării subcutanate, bedinvetmab este absorbit şi devine parte din fondul endogen de anticorpi circulanţi⁽²²⁾. Acest produs a fost folosit în tratamentul cazurilor 5 şi 6. În ambele cazuri s-a utilizat doza de 20 mg, o administrare, cu durata efectului farmacodinamic de 30 de zile.

YuMOVE®. Produsul conţine extract din midii verzi ActivEase™ şi glucozamină. Midia cu buze verzi este bogată în acizi graşi omega-3, inclusiv acidul eicosapentaenoic (EPA), acidul docosahexaenoic (DHA), condroitină şi keratan sulfaţi, având proprietăţi condromodulatorii şi antiinflamatorii semnificative. Omega-3 este bine cunoscut că deţine proprietăţi antiinflamatoare, reducând inflamaţia şi durerea. S-a demonstrat că acidul eicosapentaenoic blochează semnalele de durere din organism într-un mod similar cu medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene, dar nu prezintă aceleaşi efecte secundare. Scoica aceasta conţine glucozaminoglicani, care fac parte din „elementele constitutive” ale cartilajului, acţionând ca reparator al articulaţiilor⁽³⁹⁾.

YuMOVE® (Lintbells) a fost folosit ca tratament în cazurile 3 şi 4, cu doza de 3 tb/zi, timp de 30 de zile.

Trocoxil®. Substanţa activă din acest produs este mavacoxib, un antiinflamator nesteroidian din clasa coxibilor. Principalul mod de acţiune este inhibarea ciclooxigenazei (COX). COX este o enzimă esenţială din cadrul cascadei metabolice a acidului arahidonic. Activitatea sa influenţează sinteza hormonilor locali şi a mediatorilor inflamaţiei, a unor eicosanoide care includ şi unele prostaglandine. Există două tipuri de izoforme de COX, COX-1 şi COX-2^(11,23). COX-2 este o enzimă indusă la nivelul zonei de distrugere tisulară, dar este şi o enzimă constitutivă la nivelul unor organe. COX-2 exercită un rol major în sinteza prostaglandinelor cu rol esenţial de mediatori ai durerii, inflamaţiei şi febrei.

Mavacoxib acţionează ca inhibitor selectiv la nivelul sintezei prostaglandinelor mediate COX-2. Din acest motiv, are proprietăţi analgezice şi antiinflamatorii^(11,23,31). Acest produs a fost folosit în cazul 7, sub forma de tabletă de 75 mg, o singură administrare, 30 de zile, cu repetare la 14 zile după prima administrare.

Rezultate şi discuţie

Din cei 15 câini incluşi în studiu, doar nouă au prezentat pozitivitate în urma examenelor clinice şi paraclinice. Examinarea generală şi ortopedică a relevat o şchiopătură de diferite grade la şase din nouă cazuri luate în considerare pentru acest studiu şi sensibilitate la palparea profundă a zonei lombare în două cazuri. În urma testului proprioceptivităţii, la două cazuri s-a observat o întârziere a reflexului de readucere a membrului în sprijin pe suprafaţa soleară, de 4-5 secunde (figura 15).

La cazurile care au fost supuse examenului laxităţii articulaţiei şoldului, în număr de cinci, la ridicarea şoldului s-a perceput, prin intermediul degetelor, o deplasare în sus a trocanterului mare, respectiv în jos raportat cu acetabulul. Testul sertarului pentru verificarea integrităţii ligamentului cruciat cranial a fost practicat la un singur caz, acesta fiind pozitiv. În urma examinării paraclinice prin computer- tomograf, în cazul 1, respectiv 2, s-a pus diagnosticul de protruzie discală şi displazie de şold.

În figura 16 se pot observa modificările patologice care sugerează că ar fi vorba de displazie de şold, şi anume: osteofite în jurul capului femural, îngroşarea şi aplatizarea colului femural stâng.

În urma examinării paraclinice radiologice, s-a confirmat diagnosticul de displazie de şold în şase cazuri, respectiv luxaţie bilaterală de patelă într-un singur caz.

În figura 17a s-a observat un spaţiu articular inegal, reprezentat prin săgeţile albastre, alături de deformarea şi aplatizarea capului femural şi o îngroşare, respectiv scurtare a colului femural stâng.

Figura 17b a decelat prin liniile galbene creasta acetabulară dorsală, iar prin bulina roşie s-a exemplificat centrul capului femural localizat lateral faţă de creasta acetabulară dorsală. În condiţii normale, el este localizat medial de această creastă.

Figura 18a prezintă, în cazul 8, modificările radiologice de tipul creşterii opacităţii intraarticulare, exemplificate prin săgeată galbenă, osteofite şi entesofite, reprezentate prin cercuri galbene (figura 18a). În figura 18b se pot observa chisturi osooase la nivelul epifizei craniale a tibiei, reprezentate de cercurile albastre, însoţite de osteofite şi entesofite, reprezentate prin săgeţi galbene.

În ceea ce priveşte rezultatele protocolului terapeutic, în urma tratamentului s-au observat îmbunătăţiri remarcante, îmbunătăţiri bune sau uşor vizibile ale pacienţilor din acest studiu.

Cazul 1, Beagle de 10 ani - la câteva zile după începerea tratamentului cu Condrovet Force HA® s-au observat schimbări semnificative în ceea ce priveşte atitudinea, comportamentul, mobilitatea şi dispoziţia. Sensibilitatea la palparea zonei lombare a fost absentă după aproximativ trei săptămâni. După aproximativ două săptămâni a început să alerge, coada era menţinută în poziţie verticală, iar deplasarea s-a realizat cu uşurinţă.

Cazul 2, Labrador de 12 ani - după urmarea protocolului terapeutic cu Condrovet Force HA® nu a prezentat îmbunătăţiri remarcante, însă s-au observat, după aproximativ două luni, o poziţie patrupodală mai bună, o deplasare rectilinie, nu vaccilantă, o dispoziţie îmbunătăţită şi creştere în greutate.

În cazul 3, Rottweiler de 12 ani - s-au observat îmbunătăţiri în ceea ce priveşte deplasarea şi ridicarea de la sol. S-au încercat în decursul a aproximativ doi ani diferite scheme de tratament, însă protocolul terapeutic cu YuMOVE® (Lintbells) a prezentat rezultate pozitive.

În cazul 4, Ciobănesc German de 3 ani, nu s-au observat îmbunătăţiri evidente, ci doar un grad mai scăzut al pendulării trenului posterior.

În cazul 5, Ciobănesc German de 13 ani, în urma tratamentului cu Librela® (Zoetis), în aproximativ o săptămână s-a observat o diminuare a şchiopăturii, dar care a recidivat spre ultima săptămână a tratamentului.

Cazul 6 s-a asemănat puţin cazului 3, în sensul că pentru ambii pacienţi s-a încercat altă schemă de tratament. În acest caz, rezultatele s-au văzut în urma aplicării protocolului terapeutic cu Librela® (Zoetis). S-a observat că femela din rasa Golden se ridica mai uşor din poziţia sterno-abdominală, însă a persistat şchiopătura pe membrul drept pelvian.

Cazul 7 a urmat tratament cu Trocoxil® (Pfizer), cu îmbunătăţirea alergării, însă cu persistenţa şchiopăturii. Luarea poziţiei sterno-abdominale s-a realizat în continuare dificil.

Cazurile 8 şi 9 au fost luate în considerare ca lot- martor.

Bhathal şi col. (2017) au efectuat un experiment, analizând efectele glucozaminei şi condroitin sulfatului comparativ cu efectele antiinflamatoarelor nesteroidiene în tratamentul câinilor cu osteoartrită. Aceştia au concluzionat că formele medicamentoase pe bază de condroitin sulfat şi glucozamină reprezintă o alternativă pentru pacienţii care nu pot tolera efectele adverse ale antiinflamatoarelor nesteroidiene⁽⁴⁾.

Rezultatele acestui studiu au fost în concordanţă cu rezultatele obţinute de alţi autori din literatura de specialitate.

Alves şi col. (2022) au ales un lot de 50 de câini de poliţie cărora le-au aplicat diferite metode de interpretare a durerii asociate cu osteoartrita canină. Aceştia au determinat că treptele de durere (şi anume, indexul ortopedic canin, inventarul scurt al durerii canine ş.a.m.d.) sunt instrumente valide pentru detectarea diferitelor aspecte ale osteoartritei. Prin urmare, aceste trepte sunt instrumente esenţiale pentru a fi utilizate în evaluarea osteoartritei canine⁽²⁾.

Lopez şi col. (2019) au obţinut rezultate similare în urma administrării unui protocol terapeutic cu mavacoxib în cazul displaziei cotului la câini. Însă aceştia au corelat tratamentul medicamentos cu analiza pedobarografică, determinând distribuţia presiunii la călcarea membrului bolnav, înainte şi după tratament⁽²³⁾.

Pye şi col. (2022) au susţinut cercetările lui Corall şi col., care în 2021 au realizat un studiu controlat şi randomizat la 287 de câini cu osteoartrită, investigând eficacitatea administrării de bedinvetmab lunar. Aceştia au obţinut rezultate pozitive din ziua a şaptea de tratament^(9,29).

Concluzii

Terapiile cu suplimente nutraceutice, în cazul patologiilor locomotorii la câine, s-au dovedit a avea mai puţine efecte adverse sau secundare în comparaţie cu terapia cu antiinflamatoare.

Tratamentul cu condroitin sulfat şi glucozamină, sub denumirea comercială de Condrovet Force HA®, a relevat cele mai pozitive rezultate în tratamentul patologiilor locomotorii.

Pe lângă stabilirea diagnosticului prin metode imagistice, computer‑tomograf/radiologie în ultimul caz, diagnosticul în afecţiunile locomotorii poate fi asigurat, cu mare marjă de acurateţe, şi prin metologii de interpretare a durerii acute/cronice.
 

 

 

 

 

Conflict de interese: niciunul declarat  
Suport financiar: niciunul declarat
Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.