Aspecte clinico-imagistice ale diverticulului arahnoidian spinal la câine

Diverticulul arahnoidian spinal este o dilataţie focală a spaţiului subarahnoidian plin cu lichid cefalorahidian, cauzând compresiune medulară şi apariţia semnelor clinice specifice mielopatiei de tip restrictiv^(13,19,18). În medicina veterinară, acest tip lezional a fost descris prima dată în 1968⁽⁵⁾. Ulterior, numărul cazurilor descrise în literatura de specialitate a crescut, cele mai multe aparţinând raselor condrodistrofice⁽²⁾.

De-a lungul timpului, au fost utilizate mai multe denumiri şi clasificări privind diverticulul arahnoidian, atât în medicina umană, cât şi în cea veterinară. Pentru a defini prezenţa acestei dilataţii focale arahnoidiene spinale s-au folosit diferiţi termeni, precum „chist arahnoidian”, „chist subarahnoidian”, „chist meningeal spinal”, „chist meningeal”, „chist intraarahnoidian”, „chist arahnoidian spinal intradural”, „chist leptomeningeal” sau „pseudochist arahnoidian”^(6,17,18). În urma examenului histologic, s-a constatat că denumirea de „chist” este atribuită necorespunzător, deoarece nu există o căptuşeală formată din celule epiteliale⁽⁸⁾, drept care se consideră că ar fi mai corectă folosirea termenului de „dilataţie” sau „diverticul” arahnoidian spinal^(6,14).

În ceea ce priveşte clasificarea, în medicina umană a fost propusă o clasificare ce cuprinde trei tipuri: tipul I – diverticulul (chistul) meningeal extradural fără implicarea rădăcinii nervului spinal (subclasificat în: tipul Ia – diverticulul/chistul meningeal extradural; tipul Ib – meningocelul sacral ocult); tipul II - diverticulul (chistul) meningeal extradural cu afectarea rădăcinii nervului spinal (sau diverticulul rădăcinii nervului spinal); tipul III – diverticulul/chistul meningeal intradural spinal⁽¹²⁾. Ultimul tip este prevăzut cu un sistem valvular care asigură comunicarea cu spaţiul subarahnoidian. Acest tip lezional poate fi prezent oriunde de-a lungul spaţiului subarahnoidian spinal, exprimându-se ca leziune singulară sau multiplă, obişnuit asimptomatică. În unele situaţii, poate deveni simptomatic, exprimarea neurologică fiind similară oricărei formaţiuni intradurale, în funcţie de relaţia anatomică cu măduva spinării şi rădăcinile nervilor spinali⁽¹²⁾. În literatura veterinară, cazurile raportate au fost încadrate la tipul III (diverticul arahnoidian intradural)^(2,8), ca urmare a existenţei comunicării diverticulului cu spaţiul subarahnoidian.

Etiologia diverticulului arahnoidian spinal nu este pe deplin elucidată, sugerându-se o implicare multifactorială⁽¹⁷⁾. Se consideră că poate fi o leziune congenitală sau dobândită⁽¹⁵⁾. În literatura de specialitate, depistarea acestei leziuni a fost efectuată la vârste diferite, ceea ce face dificilă atribuirea exclusivă a unei origini primare sau secundare. Studii anterioare au evidenţiat prezenţa acestui tip lezional într-un procentaj mai mare la anumite rase de câini (Pug, Rottweilers, Bulldog francez), ceea ce sugerează o cauză genetică sau ereditară⁽¹⁷⁾.

Diverticulul arahnoidian spinal poate fi prezent la naştere, ceea ce sugerează o origine primară. Una din ipotezele prezentate în literatura de specialitate implică defectele congenitale sau malformaţiile de dezvoltare ale meningelui în apariţia diverticulului arahnoidian spinal. Se consideră că se produce o divizare anormală a membranei arahnoidei în timpul dezvoltării embrionare, care se poate mări în timpul vieţii pacientului, ajungând să apară această dilataţie intradurală^(4,20). Această modificare poate fi însoţită şi de alte anomalii congenitale sau poate afecta mai mulţi câini din acelaşi cuib, ceea ce susţine ipoteza unei origini congenitale⁽⁸⁾. O altă ipoteză implică apariţia unei perturbări a fluxului lichidului cefalorahidian ca urmare a prezenţei unei deschideri funcţionale unidirecţionale, în meninge, care se deschide periodic, antrenând fluctuaţii ale presiunii lichidului cefalorahidian şi acumularea lui în dilataţia nou formată⁽³⁾.

Însă, s-a constatat că prezenţa diverticulului arahnoidian spinal la câine poate avea şi o origine secundară. S-a sugerat că apariţia diverticulului arahnoidian spinal poate fi consecinţa proceselor inflamatorii sau traumatice anterioare^(13,15,17), deşi nu a fost confirmată existenţa unei relaţii clare de cauzalitate între aceste teorii şi dezvoltarea diverticulului arahnoidian spinal⁽¹⁸⁾. La câinii din rasa Pug s-a suspicionat că apariţia diverticulului arahnoidian spinal poate fi asociată cu dezvoltarea defectuoasă (displazia) a proceselor articulare vertebrale caudale⁽⁴⁾. O altă ipoteză sugerează drept cauză a apariţiei diverticulului arahnoidian spinal prezenţa protruziei discurilor intervertebrale. Studii anterioare au evidenţiat că 58% dintre pacienţii cu diverticul arahnoidian spinal în regiunea toraco-lombară prezentau concomitent afecţiuni ale discurilor intervertebrale în acelaşi loc sau adiacent, ceea ce poate sugera rolul afecţiunii primare discale în apariţia diverticulului arahnoidian spinal⁽¹⁾.

Date epizootologice. Majoritatea studiilor anterioare au relevat faptul că rasele Rottweiler, Pug şi Bulldog francez sunt cele mai afectate, diverticulul arahnoidian spinal putând prezenta o distribuţie singulară sau multiplă⁽¹⁴⁾. Însă această leziune a fost diagnosticată şi la alte rase, cum ar fi Weimaraner, Shih Tzu, Shar Pei, Rhodesian Ridgeback, Bulldog englez, Labrador, Staffordshire Bull Terrier, West Highland White Terrier. Se pare că masculii sunt mai afectaţi de acest tip lezional^(7,9), deşi cauza acestei predispoziţii rămâne necunoscută. Vârsta la care a fost diagnosticată prezenţa leziunii a variat destul de mult, fiind înregistrată atât la animalele tinere (4, 5 luni), cât şi la cele adulte (13 ani), cu o medie de 3-6 ani^(7,17).

Date clinice. La câine, diverticulul arahnoidian spinal poate apărea la orice nivel al măduvei spinării, însă studii anterioare au evidenţiat o prevalenţă crescută a acestei leziuni în zonele cu mobilitate mare a coloanei vertebrale⁽¹⁶⁾. În general, s-a constatat că este mai frecvent întâlnit în regiunea cervicală la rasele de câini de talie mare şi în regiunea toraco-lombară la rasele de talie mică^(2,6,10). Motivul ce determină această distribuţie rămâne neclar, sugerându-se drept cauză conformaţia şi greutatea capului în cazul câinilor de talie mare, la care segmentele C2-C3 şi C5-C6 sunt cele mai afectate, fiind regiuni cu mobilitate mai mare⁽¹⁷⁾. Studii anterioare au identificat o prevalenţă variind între 41% şi 71% a localizării diverticulului arahnoidian spinal în regiunea cervicală^(9,10), în timp ce localizarea toraco-lombară a înregistrat valori mai mici (29-58%)‌^(14,16). În regiunea toraco-lombară, segmentul T9-T13 este cel mai afectat^(3,11).

Tabloul clinic. În cazul suspicionării prezenţei diverticulului arahnoidian spinal, evaluarea clinică a pacientului se face prin examen fizic şi neurologic, pentru localizarea leziunii⁽³⁾. Semnele neurologice depind de localizarea şi dimensiunea diverticulului arahnoidian spinal. Uneori, cele cu dimensiuni mici, deşi pot fi prezente la naştere, îşi păstrează dimensiunea şi nu antrenează apariţia semnelor clinice. Sunt situaţii în care dimensiunea lor creşte, iar severitatea semnelor neurologice variază de la uşoară la moderată, sugerând o mielopatie progresivă secundară compresiei focale⁽¹³⁾. Prezenţa disconfortului spinal cauzat de sensibilitatea crescută la palpare a fost observată la unii pacienţi^(3,9). Însă, în principal, tabloul clinic este dominat de ataxie proprioceptivă generală, progresivă, acompaniată de hipermetrie, precum şi de parapareză (cu diferite grade), cu sau fără semne de incontinenţă fecală şi urinară^(2,9). Obişnuit, incontinenţa fecală sau urinară, ori ambele, au fost identificate la pacienţii cu localizare toraco-lombară^(3,16).

Diagnosticul se stabileşte prin examen imagistic, cum ar fi mielografierea, scanarea CT cu substanţă de contrast şi examenul RMN, obţinându-se informaţii privind localizarea diverticulului intradural spinal, poziţia faţă de măduva spinării, precum şi dimensiunea leziunii^(2,17). Radiografia nativă a coloanei vertebrale nu evidenţiază prezenţa modificării meningeale, însă poate detecta prezenţa modificărilor vertebrale (hipoplazia sau aplazia proceselor articulare vertebrale, malformaţii vertebrale congenitale)^(4,7).

Pe imaginea radiografică/CT cu substanţă de contrast, se poate constata prezenţa unei dilataţii intradurale cu aspect diferit, ca urmare a mieolopatiei constrictive⁽⁷⁾. În secţiune transversală poate avea un aspect stelat sau poate să apară ca o îngustare a spaţiului subarahnoidian consecutivă compresiunii. Însă, pe incidenţa latero-laterală în cazul mielografiei, respectiv în plan sagital în cazul scanării CT cu mediu de contrast, diverticulul arahnoidian intradural prezintă un aspect caracteristic de „lacrimă” (începe şi se măreşte treptat, apoi se termină brusc)^(3,7,9). În plus, scanarea CT cu substanţă de contrast poate ajuta la identificarea punctului de comunicare dintre diverticulul intradural şi spaţiul subarahnoidian⁽⁸⁾.

Examenul RMN reprezintă modalitatea principală pentru evaluarea ţesuturilor moi, aşa cum este măduva spinării. Imaginea RMN poate pune în evidenţă modificarea intradurală, dar poate ajuta şi la identificarea alterărilor asociate ale parenchimului medular, cum ar fi edemul sau siringomielia^(3,19). În cazul diagnosticării diverticulului intradural spinal, pe imaginea RMN se constată prezenţa unei dilataţii focale cu semnal hiperintens în secvenţa ponderată T2 (figura 1) şi hipointens în secvenţa ponderată T1 (figura 2), ca urmare a acumulării de lichid cefalorahidian. De asemenea, în secvenţele de atenuare a lichidului (FLAIR), diverticulul intradural spinal prezintă tot un semnal hipointens (figura 3). Pe lângă alterările parenchimului medular şi modificările meningeale, examenul RMN poate pune în evidenţă leziuni asociate, cum ar fi protruzia discală⁽⁷⁾.

În concluzie, diverticulul arahnoidian spinal este o afecţiune a meningelui ce antrenează compresiune de diferite grade pe măduva spinării, iar examenul RMN reprezintă metoda de elecţie pentru diagnosticul acestui tip lezional.
 

Conflict de interese: niciunul declarat  
Suport financiar: niciunul declarat
Acest articol este accesibil online, fără taxă, fiind publicat sub licenţa CC-BY.