Carmen Neagu este profesor de Limba engleză la Liceul de Artă „Margareta Sterian” din Buzău, dar şi psiholog clinician şi psihoterapeut. Anul trecut a publicat volumul „Tezaur de greşeli. Ghid de supravieţuire pentru profesori”, o carte în care şi-a adăugat toată măiestria în a da mai departe către pedagogi lecţiile pe care ea însăşi le-a primit la catedră, precum şi în urma formării în psihologie.

Care sunt rolurile pe care ţi le-ai asumat, de ce ţi le-ai asumat şi cum jonglezi cu ele?

Carmen Neagu: Dacă e să vorbesc despre rolurile profesionale, o să-l menţionez mai întâi pe cel de profesor de Limba engleză, pentru că îl fac de peste 17 ani.

Rolul de profesor nu s-a născut dintr-odată. El are rădăcini adânci, mai înainte de formarea mea în Liceul Pedagogic, din faptul că eu sunt cel mai mare dintre cei cinci copii pe care îi au părinţii mei. Fiind copilul cel mai mare, am fost transformată într-un ajutor al părinţilor mei, adică am avut grijă de fraţii mei. Pe lângă faptul că m-am asigurat că merg şi se întorc de la şcoală, m-am asigurat şi că au temele făcute. De aici cred că izvorăşte rolul meu de profesor, pe care l-am trecut printr-un proces: am făcut un liceu pedagogic – visul meu era să devin învăţătoare, ca doamna mea învăţătoare. Doar că, în gimnaziu, m-am îndrăgostit de doamna profesoară de engleză. Nu atât de personalitatea ei, cât de hainele, de cizmele ei roz cu ţinte, pe care le purta atunci. Astfel că, atunci când am terminat Liceul Pedagogic – după cinci ani de formare ca educator şi învăţător – am zis să fac ce fac şi ceilalţi colegi ai mei şi anume să merg mai departe la facultate.

Am ales o dublă specializare – Istorie şi Limba engleză – şi, când am terminat facultatea, m-am întors la rolul de dascăl care îmi rămăsese în sânge şi m-am îndreptat spre limba engleză pentru că erau mai multe posturi decât la istorie.

Ai purtat vreodată cizme roz cu ţinte?

Carmen Neagu: Am purtat cizme negre cu ţinte, dar spre roz nu m-am aventurat niciodată. (râde) Din rolul acesta de profesor de engleză am construit cel mai mult. Din 40 de ani de viaţă, lui i-am dedicat aproape jumătate şi am bifat tot ce am putut bifa în acest sistem.

Ce te-a ţinut în acest rol?

Carmen Neagu: M-a ţinut pilotul automat. În mintea mea, când simţeam că un proiect se termină, deja îl planificam pe următorul. Tot ce a venit în şcoală – că au fost cursuri, că au fost proiecte naţionale sau internaţionale, că au fost formări în străinătate, gradele didactice – au însemnat pentru mine implicare. Am fost dirigintă la diferite niveluri, diferite profiluri. Am experimentat, până când am finalizat ce aveam de finalizat: am terminat cu gradul I, trecusem prin toate ciclurile, trecusem prin vreo cinci proiecte internaţionale. După gradul I a fost marele picaj, pentru că a venit marele dialog interior. Şi eu acum ce fac? Ce puteam să fac decât să mă întorc în sala de clasă şi să fiu acolo cât mai prezentă. Adică, am început să fiu mai mult profesor decât fusesem până atunci. Şi, intrând în dialog cu elevii mei, mai ales cu cei de liceu, am descoperit un vid existenţial. Şi la mine, şi la ei. Nimic nu îl putea acoperi.

De unde vine asta?

Carmen Neagu: Nu ştiu, dar, când îi întrebam la începutul orei cum sunt, vedeam feţe plictisite, dezinteresate, cu o... lehamite. Orice îi întrebam, reacţia lor era aceeaşi. Acesta a fost momentul în care mi-am spus că trebuie să fac ceva. Şi nu eram pregătită pentru asta, cu toate formările pe care le aveam în spate.

Ce ţi-ai fi dorit?

Carmen Neagu: Să ajung mai mult în contact cu ei şi să ofer ceva prin care ei să vadă viaţa şi altfel. Să-i salvez.

Au ei nevoie să fie salvaţi de către profi?

Carmen Neagu: A trebuit să mă înscriu la Facultatea de Psihologie, cu gândul că voi găsi nişte instrumente pe care le voi aduce în sala de clasă. Aici mi-am început şi terapia personală. Şi am aflat că nu era vorba despre ei, cât era vorba despre mine, despre lipsa mea de sens, despre faptul că nu construisem în alte direcţii decât din rolul de profesor, că fără acest rol de profesor era ca şi cum cineva îmi trăgea pământul de sub picioare. Ce am descoperit ulterior – eu eram un profesor care nu ştia ce e aia depresie, anxietate, dar care era hotărât să salveze. Acum, uitându-mă la cea care a trecut prin procesul ăsta – mai sunt momente în care mă întâlnesc cu ea: momentele de reactivitate emoţională, de disperare, de neputinţă. Pentru că în sistemul de învăţământ întâlnirea cu neputinţa este o întâlnire frecventă. După ce am terminat Facultatea de Psihologie, am descoperit o altă lume. M-am născut, am renăscut.

Ce înseamnă asta?

Carmen Neagu: M-a adus în contact cu mine şi cu greşelile mele, cu unghiurile moarte şi cu capcanele mentale, cu psihogenealogia mea şi cu subconştientul meu.

În primul rând, rolul de salvator – eu am o teorie, şi anume că există o asociere foarte semnificativă între responsabilităţile din sistemele de servicii sociale şi cei care se angajează în astfel de sisteme. Există o asociere între sistemul de învăţământ şi salvatorul din profesor. Se înţeleg foarte bine, dar nu e vizibilă legătura dintre ele.

În terapia mea personală am înţeles câte făcusem din rolul de salvator şi nu mi-a fost uşor să mă uit la nişte studii de caz ale unor elevi ai mei în care, din acest rol, am luat rolul părintelui elevului respectiv. Am făcut-o fără să-mi dau seama. El nu mai era elevul meu, ci copilul meu. Tot din rolul de salvator cred că am şi sabotat o parte din activitatea părinţilor, tot crezând că eu am ceva ce părinţii nu pot oferi.

Cât de greu ţi-a fost să accepţi asta?

Carmen Neagu: Eu m-am dus la cursul de Mentalitate Deschisă în Educaţie şi, de la primul curs, am spus că nu am ce să caut acolo, pentru că eu am o mentalitate deschisă, sunt un om bun, sunt înţelegătoare. Cum să nu fiu cu mentalitate deschisă. Patru zile a durat cursul. Primele trei au fost horror, pentru că eu mă duceam cu gândul că sunt un om foarte bun. Dar acolo erau nişte exerciţii, iar formatoarea mă întreba dacă eu mă văd în vreo cutie, în vreun comportament de mentalitate închisă, dacă l-am văzut pe acel elev la fel de important ca mine... Şi nu puteam să nu văd. Dar asta mi-a luat mult timp şi cred că a mai diminuat din suferinţă.

Noi, ca profesori, pentru a obţine rezultatele pe care ni le dorim sau pe care ni le propunem, alunecăm foarte uşor în a forţa şi în a abuza. Pentru că abuzul acesta are o justificare: este spre binele elevului. De asta te afli în şcoală, ca să înveţi, ca să progresezi, ca să excelezi! Şi nu zic că nu e aşa, dar oare cum ai putea să te simţi în largul tău, să înţelegi cât ai tu nevoie să faci asta, în ce ritm, dacă eu nu îţi creez un spaţiu în care tu să te simţi în siguranţă? Pentru că eu te apreciez şi când lucrezi de 10, şi când lucrezi de 7, şi când lucrezi de 5. Şi când nu lucrezi. Te apreciez pentru că eşti aici. Şi ce facem cu prezenţa? Ne limităm la a fi prezenţi sau reuşim să mai aducem ceva? Şi tonul ăsta mai grav parcă ne egalizează: nu mai sunt eu undeva sus, unde le ştiu pe toate, şi tu undeva jos încercând să vezi ce văd şi eu de aici de sus.

Ce s-a schimbat la clasă după ce ai înţeles aceste lucruri?

Carmen Neagu: Am continuat să fac ceea ce începusem după obţinerea gradului I, şi anume să fiu mai prezentă. Însă prezenţa mea nu-mi mai aduce atâta suferinţă. Prezenţă însemnând nu numai că eu, fiind în sala de clasă nu mă gândesc la rapoartele pe care le am de făcut, la situaţiile pe care le am de dat, la termene limită, aşa cum gândeam înainte, ci, atunci când intru în sala de clasă, sunt total deconectată de la ce se întâmplă în afara sălii de clasă, sunt acolo, te privesc în ochi în timp ce vorbeşti şi încerc să înţeleg ce îmi spui chiar şi dincolo de cuvinte.

Ce s-a schimbat în relaţia cu elevii tăi?

Carmen Neagu: Ei spun că sunt mai tolerantă. Nu-mi mai sare ţandăra din orice. Nu mai fac un capăt de ţară şi, când sesizez ceva în neregulă – de exemplu, când vedeam înainte că e ceva deranjant pentru clasă, eu ca reprezentant al grupului trebuia să mă asigur că toată lumea e ok şi aveam tendinţa să fac din ţânţar armăsar. Acum sancţionez sau transmit un avertisment, dar asta se întâmplă preţ de câteva secunde, apoi revin la discuţie.

Cum te simţi tu ca această nouă Carmen de la catedră?

Carmen Neagu: Aş zice că mă simt eliberată de lucruri pe care le făceam cu gândul că trebuie să le fac. Şi acelora cărora le spusesem DA, le spusesem de prea multe ori elevilor NU la clasă, ca să pot să le fac pe acelea care trebuiau făcute. De exemplu, am renunţat la dirigenţie. Am făcut o analiză a resurselor mele şi am înţeles că dirigenţia este o irosire a resurselor, aşa cum este ea gândită în acest moment. Şi anume dirigintele este foarte solicitat din punct de vedere logistic – el trebuie să întocmească tot felul de rapoarte, tabele, situaţii, liste. E un fel de funcţionar care oferă datele statistice: absenţe, număr de kilometri parcurşi de la şcoală până acasă, în câte minute se face asta, câte mijloace de transport schimbă. Sunt situaţii cerute de inspectorate, de minister. Eu ajunsesem să fac mai multe lucruri din zona asta logistică decât din zona de consiliere. Şi resursele mele de consiliere erau irosite, aşa că am hotărât să renunţ la partea de dirigenţie şi să folosesc acel timp pentru proiecte mai utile pentru mine. Tot pentru şcoală. De exemplu să formez voluntari anti-bullying, să facem workshop-uri împreună şi recunosc că mă simt mult mai bine.

Cât eşti psiholog şi cât eşti pedagog?

Carmen Neagu: În supervizare, de multe ori supervizoarea mea îmi spunea „acum eşti profesor”. Pentru că relaţia pe care o construieşti între profesor şi elev este total diferită de relaţia terapeutică şi am pus multă presiune pe mine să delimitez aceste două roluri. Atunci când intru în cabinet, profesorul să rămână într-un colţ, iar atunci când intervine, să-l trimit înapoi la locul lui. Până când mi-am spus că eu nu aş vrea ca resursele profesorului să nu fie utilizate de psiholog şi invers, pentru că profesorul are nevoie să-i dea psihologului ce e al psihologului. Multe din tehnicile pe care psihologul le foloseşte îl ajută foarte mult pe profesor în sala de clasă. Şi invers – psihologul face multă psiho-educaţie în cabinet, iar aici profesorul poate foarte mult să ajute. Aşadar, în funcţie de situaţie şi de ceea ce am de soluţionat, folosesc mai mult resursele unuia sau ale celuilalt. Dar, în acest moment, ei dialoghează şi nu mai sunt atât de separaţi.

Cine îţi sunt clienţii ca psiholog?

Carmen Neagu: În cabinet eu încă experimentez. Iniţial, am lucrat cu tot ce a venit în cabinet. Uşor, uşor mi-am conturat cazurile pe care nu le voi accepta şi s-au înmulţit cazurile pe care le accept. Anxietate, depresie în zona adolescenţilor şi a seniorilor. Cam acestea sunt categoriile de vârstă care vin spre mine. Am observat că am o înclinaţie în zona de construire a limitelor. Cred că e ceva ce se construieşte în paralel cu munca mea cu mine. Îmi place mult să mă implic în procese în care persoana care vine în cabinet învaţă să se individueze, adică să se construiască ca având un sine. Asta nu se face decât învăţând să pui limite în relaţiile pe care le-ai construit mai haotic sau mai conştient.

De ce ai scris o carte?

Carmen Neagu: Am scris o carte anul trecut – Tezaur de greşeli. Ghid de supravieţuire pentru profesori. Eram în cabinetul terapeutului meu şi îi povesteam despre ce s-a mai întâmplat la şcoală. Şi el m-a întrebat dacă m-am gândit vreodată să scriu o carte despre asta, un ghid, ceva care i-ar ajuta pe profesori. Recunosc că primul gând care a venit în mintea mea a fost: „da, sigur. Exact ce are nevoie profesorul. La câte are pe cap numai de citit încă o carte nu îi mai arde lui”. Numai că mintea, în momentul în care primeşte o provocare, o ia ca pe o testare. Eu din momentul ăla am început să mă surprind scriind paragrafe în mintea mea. Apoi, am început să scriu pe bucăţele de hârtie. Aveam şi am şi acum caiete la capul patului. La un moment dat, nu mai era loc în mintea mea şi am hotărât să scriu o carte. Am avut şi un mentor care m-a învăţat cum să structurez informaţia, cum să scriu un titlu potrivit, cum să aduc cartea aproape de cititori. Nu am mai publicat nimic până acum, iar prima carte am publicat-o ca autor independent. Analizând opţiunile pe care le aveam – aceea de a publica împreună cu o editură sau ca autor independent, conştient am ales să fac asta de una singură. Şi sunt foarte încântată, pentru că e un proces foarte creativ. E un exerciţiu terapeutic să publici o carte. Am organizat până acum două lansări – una la mine acasă, la Buzău, şi alta la Bucureşti, la Centrul Comunitar „Zi de bine” – şi am hotărât că mă voi duce cu cartea în orice comunitate de profesori, acolo unde sunt invitată. Nu organizez lansările dacă nu există un interes al comunităţii, dacă nu contribui cu ceva la comunitatea existentă. Deja suntem în planificarea următoarei lansări, care va fi la Deva, la Inspectoratul Şcolar din Deva.

Care sunt planurile pe mai departe?

Carmen Neagu: Nu-mi fac planuri atât de departe. Îmi place să merg pas cu pas. Vizualizez ceva în viitor, dar nu cu mare claritate. Următorul pas este să merg în aceste comunităţi de profesori, să înţeleg nevoile lor şi să creez grupuri de suport pentru profesori. Dar nu unul în care să ne transformăm într-un grup al bocitoarelor. Ci grupuri organizate ca suport terapeutic, eu în rol de terapeut, lângă mine un co-terapeut şi abordarea să fie aşa cum a gândit-o şi Yalom în „Aici şi acum”, adică să venim cu ceea ce ni se întâmplă şi simţim aici şi acum şi pe acelea să le procesăm pentru a înţelege ce ducem în sala de clasă sau ce aducem de acolo.

Cred foarte mult – indiferent dacă voi mai fi sau nu aici să văd asta cu ochii mei – în normalizarea psiho-educaţiei în România în rândul celor care modelează copii! Este unul din visurile mele!